„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Copilareli

de

Nu prea citez din ziare, dar m-a captat un articol legat de decizia unor oameni de a nu avea copii. Cei întrebaţi spuneau că este necesar un consum prea mare de timp şi de bani pentru a creşte un copil şi ei doresc să poată face exact ceea ce vor cu viaţa lor. Eu mă feresc ca de foc să le comentez decizia, aşa cum mă ţin departe şi de judecata celora care au un număr de copii ce aproximează o echipă de fotbal. Fiecare îşi cunoaşte motivele, se bucură de avantajele şi dezavantajele variantei pe care o alege. E un subiect la fel de delicat ca şi religia, unde am principiul de a merge pe mâna mea, adică de a mă apropia de Dumnezeu în ritualul în care m-am născut, fără a critica restul religiilor. Cu condiţia, desigur, să nu pună pe mine artileria convertirii, pentru că, în ceea mă priveşte, este absolut iritantă şi inutilă.

Revenind la copii, mă gândeam de ce, totuşi, creşterea unui copil a ajuns să fie percepută, de multe ori, ca un fel de povară. Aici cred că, înainte de a arunca vina în cârca indivizilor, e mai corect să arătăm cu degetul societatea, care ne cere uneori prea mult, ne copleşeşte cu pretenţii. Şi aceleaşi pretenţii stau şi în faţa eventualilor copii. Şi atunci ajungi să decizi că mai bine nu, că renunţi să te înhami. Naşterea nu mai e procesul natural prin care soţii aveau un pic de fun şi apoi apărea un dodoloţ care alerga desculţ prin iarbă, acum dodoloţul trebuie să facă balet şi călărie cu bucuţele încă presate de pampers, căci altfel nu se poate, dacă vrei să iasă individ contemporan cu vremurile.

E dificil uneori să ai copii, trebuie să spui pe litere suddenly şi ponytail chiar în mijlocul ideii care îţi venise şi ţie şi care, iată, s-a tot dus. Trebuie să fierbi oul fix cât e gustul ţâncului şi să storci exact soiul de vegetală pe care o acceptă burtica lui fandosită. Dar şi când coboară din pat cu codiţele răvăşite şi te pupă pe nas, nimeni nu e ca tine, nimeni nu e ca voi. La fel de unic te simţi când te ventilează vânzătorii în magazin, că nu-l mai vezi încotro a apucat-o şi când, în urma ţipătului tău, s-a dat ordin să se încuie toate uşile, să nu scape nenorocitul ăla dulce.

Psihologii spun că a avea copii, deşi la prima vedere pare a fi numai o sursă majoră de fericire, închisă într-o bulă albastră sau roz, nu e. E şi o sursă de griji şi responsabilităţi, exacerbate azi până spre maximul capacităţii de a duce în spate.

Iar întrebările tâmpite, ca şi societatea, evoluează. Celebra pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?, a devenit acum: unde e mai bine, în România cu  bunicii sau în Italia/Spania/Irlanda/America, unde sunt părinţii? Copilul, pus în faţa acestei alegeri de secol 21, spune clar, cu părinţii. La fel cum părintele medaliat cu argint se simţea ca naiba, a venit acum rândul bunicilor să îşi ferească privirea. Şi dialogul continuă, şugubeţ:

 – De unde eşti tu, din România?

– Ăăăă…..

– Spune-ne, unde te opreşti tu, când mergi cu trenul, în România?

– La pescuit!!

Tag-uri:
Categorii:
copii

Comentarii

  • Sint complet de acord cu tine, pe principiul sanatos cine-i are sa si-i creasca, cine nu, sa nu-i doresca. Respect o decizie de tipul asta, asumata deschis si motivat, in detrimentul celor care fac copii numai pentru ca asa trebuie. Trebuie pentru ca are toata lumea, pe principul casa, masina, sot, deci copil 🙂 Trebuie pentru ca da bine la CV – sa nu rizi, stii foarte bine mentalitatea nefericita conform careia o femeie care nu are copii este in pericol de a pierde tot timpul ceva, atit la slujba cit si acasa. In conditiile date, nefericitii nevinovati vor perpetua specia neadaptatilor lipsiti de iubirea parintilor, lucru care nu e deloc sanatos pentru nimeni. Foarte putini isi doresc cu adevarat copiii care li se-ntimpla sau pe care-i planifica – mi se pare deci o judecata rece dar inteleapta.

    doina 9 martie 2010 12:03 Răspunde
  • Subiect sensibil, ma chérie‎!

    Ionela 9 martie 2010 20:08 Răspunde
  • Eu nu am copii si nu cred ca am sa am vreo-data. E pur si simplu o chestie de liber arbitru.
    Ce ma deranjeaza cel mai mult este „trend”-ul copiilor. Se pare ca de 2 ani incoace se poarta sa faci copii, nu conteaza cati, nu conteaza cu cine, nu conteaza daca ai sau nu cu ce sa-i cresti……..ideea e sa-l faci, sa te vada lumea in postura de mama cu carut la plimbare. Daca cumva ai indrazneala sa declari deschis( ca mine) ca nu vrei copii, esti automat o paria…..indiferent de motivele tale, indiferent de justificari….
    La noi in tara e o vorba :”copilul creste….indiferent de conditii”….asa ca musai tre’ facut, chiar daca odata si odata o sa ajunga sa sufere ca nu are aia si aia, sau ca mama si tata sunt la munca in strainatate, etc…..
    Consider ca un copil e maxima responsabilitate pe care o poti avea ca fiinta umana……..si ca merita, in afara de dragoste si un viitor,care de multe ori se impotmoleste in societatea in care traim si in „impresiile ei”…

    irina 9 martie 2010 21:01 Răspunde
  • Eu sint o mamica fericita. Mie puiul meu de aproape 2 ani ( avem party simbata) imi face viata minunata. M-am hotarit sa fac un copil foarte tirziu si cred ca ce m-a hotarit a fost faptul ca daca mai asteptam un pic se facea prea tirziu. Este o responsabilitate enorma. Este pe viata. Si da, e adevarat ca si satisfactiile sint pe masura (sper sa fie asa tot timpul).

    am totusi nostalgia vremurilor cind eram „single”. cind dupa ce casa mi-era pusa la punct (si nimeni nu deranja nimic) imi faceam timp pentru mine. si citeam, si ma uitam la filme, sau imi puneam masti pe fata sau, sau… stiu ca asa ceva nu voi mai avea decit peste cine-stie citi ani… acum le fac in fuga pe toate. acum prima grija e Ana si apoi eu… nu ma pling, dar…

    iana 9 martie 2010 22:36 Răspunde
  • Ce inseamna decizie asumata? Ce inseamna sa faci un copil cand e timpul? Cand ai camara plina? Dupa ce ai strans toate diplomele din lume si cariera ta este pe culmi?
    Cand ai in casa tot echipamentul electrocasnic, masina in parcare si cont in banca?

    Cred ca copilaria noastra atarna mult in balanta cand decidem sa avem sau nu copii.

    Anemari 9 martie 2010 23:14 Răspunde
  • Eu am copii. Sunt mari acum dar este adevarata ca „E şi o sursă de griji şi responsabilităţi, exacerbate azi până spre maximul capacităţii de a duce în spate” cum spui tu Amalia.
    Este o sursa si mai mare daca nu are cine sa te ajute cand trebuie sa stai acasa cu ei ca sunt bolnavi cand devii un taxi permanent care ii care la toate activitatile extragrdi si extra scolare si trebuie sa curesti, speli, calci, gatesti, etc. dar dupa ce le faci pe toate cu mai mult sau mai putin ajutor si ii vezi mari satisfactia e imensa.
    Eu n-am planificat si n-am asteptat sa am casa, masina, bani, job bine platit,pozitie sociala, cont in banca si cum spune Ane tot echipamentul electrocasnic… unele imi lipsesc si acum si mereu va fii ceva ce mi-ar place sa am.
    Am o prietena care a asteptat sa le aiba pe toate si acum sufera ca nu poate avea copiii de care s-a ferit intai ca sa aiba timp sa isi triasca tineretea apoi pentru ca nu era timpul si nu putea sa ii astepte cu camera gata pregatita intr-o casa frumoasa dintr-o zona cu scoli bune si posibilati de a le oferii balet, pian, etc. Ar intoarce timpul inapoi si i-ar face cat de tanara si cat de saraca pentru ca ii plac si ii iubeste si inca ii asteapta. A pierdut sarcina dupa sarcina si nici varsta nu o mai ajuta.
    Pe lumea asta daca esti santos iti da Dumnezeu putere sa le duci pe toate.
    Chiar credeti ca un copil trebuie sa le aiba pe toate deodata ca sa fie fericit?

    CristinaC 10 martie 2010 7:41 Răspunde
  • Din punctul meu de vedere presiunea societatii are ultimul cuvant, fie ca acceptam sau nu. Eu nu mi-am dorit pana acum un copil (adica mi-am dorit, dar pentru mai tarziu), acum imi doresc. Cel putin eu asa cred! Pentru ca, desi am analizat aceasta hotarare/dorinta/pornire pe toate partile, tot am dubii in ceea ce priveste autenticitatea trairilor mele. Si mereu ma intreb: oare nu compar situatia mea cu a altora? oare nu vreau sa fac un copil pentru ca asa trebuie? oare nu ma influenteaza imaginea familiei x care e atat de aproape de ce imi doresc eu?
    Pur si simplu nu imi dau seama de unde e hotararea de a face un copil acum. Eu sper, totusi, ca mi-l doresc cu adevarat (ceea ce stiu ca e foarte „autentic” e dorinta mea de a infia un copil, mai mult decat a-l face eu, pentru a face OM dintr-un prunc pe care nu l-a dorit altcineva, dar in Romania… cu birocratia aferenta… ) , independent de ceea ce se intampla in jurul meu.
    Oricum, orice hotarare ar lua o femeie/ un cuplu , e dreptul ei de a alege. Nu cred ca trebuie sa condamnam o alegere. De condamnat sunt urmarile unei hotarari gresite, daca le lasam sa se reverse: daca faci un copil pentru ca trebuie, nu pentru ca ti-l doresti, si lasi apoi sa curga frustrarile asupra lui, mai bine nu-l face!

    Andutza 10 martie 2010 10:25 Răspunde
  • Pe vremuri, cind eram eu foarte tinara, asa de vreo 23-24 de ani 🙂 si intr-o relatie cit se poate de serioasa cu clopote de nunta, ziceam in gura mare – cui vroia sa ma asculte – ca eu nu vreau copii … aveam 4 nepoti si-o nepoata adorabila, pentru care eram zina buna & matusa cool si care se uitau la mine ca Aladin la lampa fermecata … pe parcurs au mai aparut si doua finute in grupul prichindeilor admiratori si chiar eram convinsa ca viata mea se va invirti in jurul carierei si calatoriilor, nicidecum a plozilor …
    Bunica mea – Dumnezeu s-o odihneasca – obisnuia sa-mi spuna „ehehe, nu vrei copii, n-ai intilnit tu barbatul cu care vrei sa faci copii” … o suspectam ca incerca sa-mi spuna in termeni voalati ca nu-i place de individul caruia ii facusem onoarea sa-l numesc logodnic … cind relatia s-a destramat si clopotele au tacut, Buni mi-a zis „ei, ce ti-am spus eu?” …
    a venit urmatorul, eu o tineam una si buna – cariera, calatorii, am destui nepoti … el, culmea, era de-acord … s-a dus si asta de unde a venit 🙂 …
    Si-a aparut husbandul … am mai scris eu la mine pe blog … cind l-am vazut am simtit fluturasii aceia in stomac pe care numai Richard Gere in Yankeii si Harrison Ford in Strada Hanovra mi dadusera in vremuri adolescentine … si-am mai simtit ceva de genul „eu cu omul asta vreau sa am copii” …
    Bineinteles ca la vremea aceea, toti se obisnuisera cu ideile mele de viata si li s-a parut ciudat, unii cu simtul umorului chiar ziceau ca am picat in cap cind m-am dat jos din pat, sau m-au rapit martienii si fac experiente cu creierul meu … bossu’ zicea ca aberez cind ii spuneam ca ma marit, plec in Canada „and I’m making babies:)” … nu a crezut ca vorbesc serios pina nu a primit un email cu noua adresa LOL … n-au lipsit declaratiile ca sunt inconstienta, dupa atitia ani de munca, aproape de virf, acum dau cu piciorul … stiu eu oare ce inseamna sa schimbi tara, sa faci copii, iei totul de la 0 … so what?
    Au urmat doua sarcini pierdute si-un diagnostic care si-acum ma face sa rid in hohote, eu persoana cu reputatie de ‘extrem de competenta’, aveam cel mai incompetent cervix:) … apoi a treia sarcina, 22 de saptamini impartite intre pat, la-z-boy si cabinetul doctorului, culminate cu venirea pe lume a unui botz – cum am scris pe blog – combinatia perfecta intre un alien, Oblio si portretele de Anne Gedes …
    Eu nu m-am incadrat in categoria de care spune Doina – sa pierd din punct de vedere carieristic fiindca n-am avut copii … dimpotriva … dupa aproape 4 ani de stat acasa, am luat-o de la 0, de jos, au fost multe ridicari de sprincene si frustrari supervisorale doar fiindca a trebuit sa stau acasa fiindca are copilul febra … mi-au trebuit inca 4 ani sa ajung aproape de nivelul la care am fost inainte sa ma apuc de procreat … mai sus nu merg … nu fiindca nu-s capabila, ci fiindca implica niste sacrificii personale pe care acum nu mai sunt dispusa sa le fac …
    Venirea Sarei in viata noastra e un miracol, e reteta fericirii absolute – cum de multe ori am zis … am fost amindoi convinsi ca putem trai bine mersi si fara copii … cita aroganta, cita ignoranta …
    Nu o sa fiu niciodata bogata material, nu o sa calatoresc 8 luni pe an intre concedii, congrese si seminarii, nu o sa am un closet plin cu etichete … dar realizez ca viata mea ar fi fost complet goala fara Sara … bineinteles ca am momente cind ma simt depasita de griji, situatii, alergatura, responsabilitati, dar ma opresc, iau o gura de aer, ma gindesc la zimbetul acela fermecator si glasul cristalin „you are the bestest Mommy in the Universe” …
    Am doua prietene si o cumnata, aproape de virsta senioratului, care au ales sa nu aiba copii … motive variate … cumnata mea e perfect fericita cu alegerea ei, inca … prietenele mele insa, au ajuns la stadiul in care le-a lovit singuratatea si acum regreta …
    La fel, am o prietena buna care a facut copil pentru ca asta e trendul, cum bine spunea cineva mai sus – scuze, nu mai retin cine … toate amicele ei, toate colegele, rude, au copii … imi spune de multe ori ca s-a simtit dusa de val, n-a fost pregatita si sufera mult … o string in brate si ii spun ca o inteleg … mai mult de atit, nu stiu ce pot sa fac …

    Poate ma considerati cinica sau radicala, dar eu sunt din ce in ce mai convinsa ca in societatea asta in care avem noi „norocul” sa traim, fiecare femeie care se hotaraste sa devina mama ar trebui sa mearga intii la scoala de parenting, sa treaca un test, asa cum trebuie sa treci un test ca sa conduci masina sau sa prestezi anumite meserii … a fii parinte este tot o meserie, poate cea mai importanta din lume …
    aducerea pe lume a unui copil inseamna o noua etapa in viata unei femei, a unui cuplu … e un miracol si o sursa de infinite bucurii si impliniri … dar in acelasi timp implica si un nivel inalt de responsabilitati si multi din pacate nu sunt capabili sa-l atinga.
    Si mai cred ca un copil nu are nevoie de ultimul model de carucior, computer, tapet pe pereti, fond pentru Harvard samd … ci de multa, multa iubire, caldura, intelegere si respect …

    Sofie 10 martie 2010 23:49 Răspunde
  • Adevarul este , ca in zilele noastre totul este atat de diferit fata de ceea ce s-a intamplat pe vremea bunicilor si strabunicilor nostrii. De ce atunci marea majoritate a femeilor nu si-au mai pus intrebarea sunt in stare sau nu sa fac 3, 4, 5…chiar si 10 copii??!!! de ce femeia de atunci nu stia ca poate sa aiba cariera ci ramanea la cratita pe veci??!!! caci evoluam, s-ar putea spune….oare evoluam dragele mele???? Cand vad ce se intampla azi in jur , atat in Ro cat si in strainatate unde locuiesc imi pun o intrebare simpla, E normal sa fie asa? sau ce inseamna normal? A face o scoala? a te casatori si a avea copii? A gasi persoana potrivita langa care sa-ti petreci viata linistita? A avea o cariera stralucita, o familie fericitia?? Sau a alege sa fi singura, sa nu faci copii, ca ei sunt o responsabilitate si o grija pe viata? E un subiect complex si sunt convinsa ca atatia oameni cati exista pe pamant atatea pareri sunt. Eu ma gandesc ,simplu cam asa..daca fiecare persoana ar gandi ca un copil inseamna greu, responsabilitate, grija, nopti nedormite…si ar ajunge la concluzia nu vrea copii, ce s-ar intampla pe acest pamant? Am pieri la un moment dat…nu ar mai exista specia umana si atunci iarasi ajung la intrebarea „Ce-i normal in zilele noastre”???????? Ceea ce mi se pare iarasi ciudat este ca din toate persoanele care le-am cunoscut, personal , femei vorbesc, cele care nu puteau sa faca copii din cauze medicale isi doreau cu disperare sa aiba copii si femeile care putea , au zis ca nu , la ce bun sa-mi complic existenta?!!! Si ce m-a surprins foarte mult ca sa nu zic socat , a fost ca tocmai amica aceasta a mea care mi-a zis ca nu vrea sa-si complice existenta cu un copil, ca la ce bun?! are 3 catei cu care isi imparte patul e si sotul pe acolo pe undeva , are in geanta albumul cu cateii ei pe care -l afiseaza cu mare drag (normal, sa zicem) si ma gandesc ca a avea un catel 2, 3 mi se pare de mii de ori mai greu decat a avea un copilas…dar , nu condamn sincer pe mine, fiecare face exact asa cum isi doreste, traim intr-o lume libera in care fiecare poate sa faca exact cum il taie capul…….dar ma gandesc cu tristete ca vine o vreme cand femeile care ar fi putut sa faca un copilas si nu l-au facut, din diverse motive (exclus cele medicale) se trezesc la viata si e prea tarziu…din pacate, „niciodata nu e prea tarziu” cum zice o vorba veche romaneasca nu se potriveste intotdeuna.
    Eu sunt mama de 3 ani, am un baietel care imi mananca energia si sufletul dar sunt fericita pana la cer si inapoi cand il vad cum imi ia obrajii cu manutele lui alea micute si zice „mami te iubec”, cum ma imbratiseaza cu atata dragoste incat nu rareori mi se umplu ochii de lacrimi….si fara sa traiesti aceste momente , eu zic ca nu ai trait nimic in viata asta, nimic nu iti da ceea ce poate sa iti de-a un copilas ,dar ce-i drept e, ca pana nu ai al tau nu stii cum e, absolut deloc. Mi-au placut copilasii de cand ma stiu, m-am jucat cu ei ,mi-au fost dragi dar pana nu l-am tinut in brate pe al meu nu am stiut cu adevarat sentimentul care ti-l da….de aceea am ajuns la concluzia ca daca natura iti da posibilitatea sa faci un copilas , fa-l……e greu, nimeni nu zice ca e floare la ureche,dar pana la urma ce ramane dupa noi pe pamantul acesta???!!!!

    Ioana 14 martie 2010 1:51 Răspunde
  • Au intervenit asa de multe schimbari de la o generatie la alta, ca uneori sunt curioasa cum isi vor creste copii nostri copii, poate ii vor astepta seara la poarta gradinitei, unde se intorc din excursia cu clasa pe luna. Si, mami, sa stii ca eu saptamana viitoare nu ma mai duc pe Planeta Venus, ca am mai fost acolo si m-am cam plictisit.

    Sofie, iti multumesc mult pentru poveste, m-a impresionat. Ti-am scris si pe e-mail.

    Andutza, stii tu ca imi place cum le spui. Pana la urma si chestia asta cu copii e tot o problema de echilibru, sau echilibristica, as putea spune. E bine sa ne pricepem sa alegem cat mai corect pentru noi, si in „noi” includ si copilul. Abia astept sa imi dai vesti, cand e cazul… Te pup.

    Ioana, si eu m-am gandit ce s-ar intampla daca nimeni n-ar mai vrea. Vezi ca si optiunile sunt cu doua taisuri, dar bine ca deocamdata vor destui.

    Iana, „La Multi Ani!!” cu sanatate si noroc. Cum ati petrecut?

    Doina, stiu ca mentalitatile altora ne dicteaza de multe ori viata, oare cum sa ne pricepem sa ne desprindem si sa traim mai in acord cu noi insine? Ma tot framanta intrebarea asta.

    Ionela, I know 🙂

    Irina, exact, e o maxima responsabilitate dar e si o sursa de trairi fantastice, incredibile.

    Anemari, stii cum se spune, ca niciodata nu e timpul potrivit pentru platit taxe si facut copii. Si, ce mare dreptate ai, copilaria noastra are un mare rol.

    Cristina, nu trebuie sa le aiba pe toate, am tot mai mult impresia ca sunt esentiale o existenta decenta si o comunicare excelenta. Parca tot a doua e mai grea decat prima 🙂

    amalia 16 martie 2010 10:07 Răspunde
  • Frumoasa Amelie,
    Nu cred ca este vorba atat de pretentiile acestei societati, cat de maniera in care progresul societatii ne-a aratat, in special noua, femeilor, ca putem fi tot ceea ce dorim sa fim. Astfel, nu mai „trebuie” sa fim un anumit lucru, ci avem libertatea de a alege, alaturi de libertatea de face.
    Pentru bunica mea, de pilda, sa se casatoreasca si sa procreeze nu a fost o alegere, dupa cum nici profesia pe care a urmat-o nu a fost alegere, dupa cum, in comunism nici locul in care sa locuiesti nu era o alegere. Erau lucruri impuse de societate, respectiv de regimul de guvernare (repartitiile). Pentru mama mea, de asemenea, lucrurile au stat, in mare parte, in acelasi fel.
    Eu traiesc intr-o lume mare cat globul pamantesc, unde ma simt restaurata si respectata in dreptul meu fundamental de a alege si unde, general vorbind, caci mai exista si exceptii, desigur, nu ma simt constransa sa ma casatoresc, sa procreez, sa urmez o anumita profesie, sau, dimpotriva, sa imi petrec viata intre doua recolte de porumb. Iar daca nu aleg un anumit lucru (de pilda, a avea copii) este, pur si simplu, pentru ca am posibilitatea de a alege multe, multe, multe altele. In lumea aceasta, noi, femeile, putem, in sfarsit alege fara a fi judecate, condamnate, invinuite (in masa, caci, sigur, la un colt de cafenea vor aparea, culmea, tot semene de ale noastre, care ne vor acuza – daca ele au copii, si noi nu, de ce nu avem si viceversa – sporadicitate ce poate fe usor suparatoare, dar, in acelasi timp, usor de nebagat in seama)
    Nu ne-ai spus insa daca tu ai copii…

    Mira 19 martie 2010 22:23 Răspunde
  • Mira, bine ai venit, mi-ai lasat mesaje atat de calde, care imi fac atat de bine, nici nu iti poti imagina, sau poate poti… Iar lumea ta, mare cat globul pamantesc, e si lumea mea, e lumea noastra. Stiu ca totul tine de alegeri si, pe langa asta, exista conjuncturi care isi pun amprenta pe noi, potrivirile si nepotrivirile noastre existentiale, care isi arata numai in timp adancimea. Eu am o fetita care e, si ea, o mare calatoare 🙂

    amalia 23 martie 2010 11:26 Răspunde
  • Bine te-am gasit!
    O prietena imi spunea odinioara ca firea noastra e cea care ne alege destinul, care atrage anume experiente asupra noastra, sau le indeparteaza pe altele. Cred, totusi, ca e putin mai complexa chestiunea decat atat, noi fiind, in parte, formati de conjuncturile in care ajungem, exact cum spui. As continua argumentul, dar mi-e teama sa nu ajung intr-un cerc vicios de tipul: firea noastra e cea care atrage conjuncturile care o pot schimba fundamental.
    Imi place totusi sa cred ca marii pshihologi pot citi destine in priviri si zambete…

    Mira 1 aprilie 2010 1:57 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title