„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cu bratara la psihiatru

de

Iar am facut-o lata.

M-am dus la o expozitie de obiecte de artizanat in downtown Chicago, de fapt un targ sau cum sa ii spun, ca acolo frumusetile erau de vanzare. M-am dus umflata in pene, declarand zgomotos ca am tot ce vreau si imi sunt de ajuns mie insumi si patrimoniului meu, deci merg doar sa ma aflu in treaba si sa ucid softly o dupa-amiaza gri de duminica.

Am calatorit cu Blue Line, in care mi-am butonat in draci mobilul, ca ma lovise un chef de modernitate ireprimabil, apoi am mai mers inca o statie cu Brown Line (la Chicago metroul metalic umbla pe linii codificate in culori) si de acolo am intrat direct in incinta Merchandise Mart, un imens ansamblu orchestral muzical coregrafic de magazine, birouri si vad ca si spatii expozitionale.

M-am infiintat la etajul opt si nu pot sa sar fara sa ma impiedic peste amanuntul ca in lift o doamna mi-a laudat palaria gri cu trandafir, unicul motiv pentru care astept sa vina iarna la Chicago.

Am vazut o multime de lucruri frumoase, targul era in mare parte cu obiecte hand made. Bijuterii, genti de piele unicat, tablouri, rochii, palarii, cam tot ce vrei gaseai acolo si inca n-am apucat sa vad intreaga desfasurare de forte. Si, cum ziceam, am declarat ca am tot ce vreau si oricum ce nu am nu se poate cumpara de la targ, daca intelegeti ce vreau sa spun. Dar plimbarea printre artisti ramane una din cele mai interesante experiente posibile.

Am fost ingrijorata pentru ca desi imi placeau multe lucruri nu am vazut nimic pentru care sa sar in avion daca ar fi nevoie. Asta pana aproape de final, cand am dat peste niste bijuterii superbe din sarma crosetata, facute unde altundeva daca nu in California.

Si atunci am simtit ca se produce fenomenul.

Privirea mi-a cazut pe o bratara gri si in mine a urcat valul lui VREAU. Se naste in esofagul superior, aluneca spre stomac, traverseaza bazinul, da o orbita completa genunchilor, urca din nou la talie, se catara la inima, constrictioneaza gatul, cucereste creierul si atunci nu mai e nimic de facut in afara de trecut credit cardul prin slotul potrivit.

Problema tehnica a fost ca brusc am avut o viziune apocaliptica in care m-am dedublat si eu eram jumatatea rationala din mine, iar bratara devenise intruchiparea celeilalte jumatati, aceea care inchipuie felurite scenarii de munca, viata si cumparaturi, scenarii sub puterea carora bleaga de jumatate rationala e dispusa intotdeauna sa cada la datorie.

Cum sa ii explic femeii aceleia, obisnuita sa impleteasca fineturi sub soarele din Los Angeles, ca de cate ori m-as fi uitat la mana impodobita cu florile gri, de atatea ori mi-as fi amintit fie de pergamentele existentiale pe care m-am scremut sa le transform in realitati care nu mi se potrivesc, fie de variantele care mi se potriveau dar pentru care n-am nimerit inca unghiul la care trebuie tinuta bagheta ca vraja de materializare sa aiba efect.

M-am simtit sfasiata intre imaginarul personificat de bratara si realul intruchipat de mine, portofel si legile utilitare ale firii.

Vroiam crunt bratara.

Vroiam crunt si banii.

Nu puteam pleca din stand.

Dar nici nu mai puteam ramane.

Dar nici nu puteam pleca.

Am dat sa plec.

Am zis hai sa cumpar bratara.

N-am putut sa scot banii din portofel.

Am fugit din stand.

M-am intors in stand.

Am incercat inca o data bratara.

Mi-am propus sa fiu mai puternica decat mine si sa plec.

Si am fost.

Am sa raman pentru Lisa Toland ciudata aia din Chicago care nu intelege si nu apreciaza arta si pe care dupa ce sta o ora in stand nu o lasa inima sa dea 75 de dolari pe o bratara care in mod clar i-a lasat amprente in constiinta.

Dupa ce am plecat mi-a fost rau fizic, nici macar o cafea n-am fost in stare sa beau. Am simtit ca mi-am pocnit in cap fanteziile si cum o sa supravietuiesc acum? Iesirea in aerul inghetat, punctat de luminile abundente ale lui Trump Tower, m-a facut sa imi vin putin in fire. Am colindat apoi post traumatic cateva magazine si am observat cum picioarele se miscau fara mine pe Michigan Avenue, printre cetateni veseli care leganau pungi de cumparaturi insemnate cu tot ce are mapamondul mai slefuit in materie de marci comerciale.

Dupa trei zile de la eveniment au inceput sa se risipeasca sechelele si am cautat site-ul artistei. Daca stiti cumva persoane normale la cap, care se pot bucura de un obiect de artizanat fara sa faca din el elefant existential, invitati-le sa-si traga sufletul intre coliere, cercei, posete si bratari de felul celor pe care le vedeti mai jos.

Simt ca imi repar cumva ciudatenia comportamentului din teren si poate va dau ceva idei de cadouri interesante pentru voi insiva sau pentru cineva drag.

lisa toland bag

lisa toland bracelet 2

lisa toland bracelet 1

lisa toland flower pin

lisa toland necklace 1

neckless

http://www.lisatoland.com/shop/category/bracelets/

Tag-uri:
Categorii:
cumparaturi

Comentarii

  • Abia astept sa dibuiesc in site-ul Lisei bracelet-ul sfasietor care era sa mi te imbolnaveasca de inima rea..Te pup, sa ai un an victorios si sa te zbengui cat mai curand si prin alte targuri din care sa nu mai pleci nici confuza, nici mofluza :/..

    Una 12 ianuarie 2012 12:16 Răspunde
  • Eu zic ca esti pericol social. Categoric nu mai ai ce cauta prin standuri cu giuvaericale , artizanale, etc.
    Eu fac altfel:simt ca situatia scapa de sub controt, incepe tot din esofag, moaie genunchii, am palpitatii, dar daca vad ca n-am incotro, cedez regeste si cumpar giuvaerul. Drept antidot, nu imi fac mustrari de constiinta dupa, fredonind in schimb, vesel… Ca doar munca fara joc/ Fac din Jack un…

    Adriana Gianinna 12 ianuarie 2012 12:26 Răspunde
  • Amalia, dar se merita sa bati atata drum fara sa-ti faci o mica placere?
    E drept, bijuteriile sant tare frumoase si originale, dar cam scumpe… Ma intreb cum ar fi sunat povestirea ta daca ai fi cedat in lupta cu tine insati?!

    camellia 12 ianuarie 2012 14:28 Răspunde
  • Amalia, cum te inteleg…

    E o boala, sa stii. Sunt in stare sa arunc chiria pe o luna pe o bucata metalica de fericire. Mama mea e la fel, deci conclud ca e o chestiune ereditara. De aia nu mergem la cumparaturi decat daca ni s-au rupt chilotii-n fund, iatr pentru devastarea pe care o producem cartilor de credit cand ajungem in magazine, bancile ne roaga mereu de sanatate.

    Si cu toate ca de ani de zile imi fac propriile bijuterii, n-am putut pana acum sa vand niciun colier pentru ca nu ma pot despartii de el. Lucrez cate 2 saptamani la o piesa, mama le finiseaza si la sfarsit una dintre noi exclama „asta n-o vindem, facem alta”. O tinem asa de 3 ani, cutiile de margele ni se revarsa, iar la magazinele en-gros de pietre si argint avem platinum membership cu discount-uri fabuloase. E o boala crunta si intelegand-o atat de bine, ma bucur sa vad ca ai rezistat tentatiei lui VREAU si ca raul fizic n-a durat decat cateva ore.

    Despre bijuterii prea scumpe…nu exista. Ceaiul la Starbucks e scump, bijuteriilor nu li se aplica astfel de adjective 🙂

    anda 12 ianuarie 2012 16:19 Răspunde
  • Amalia, ai reusit atat de bine sa ne induci starea ta incat refuz sa admir creatiile, cu adevarat frumoase, ale artistei. Am trecut repede peste ele cu privirea, asigurandu-te ca va veni momentul cand iti vei achizitiona ceva „mult mai falnic si mai frumos”.
    Te imbratisez cu drag si cu tare multa intelegere 🙂

    Moi 12 ianuarie 2012 16:30 Răspunde
  • Una, randul doi, stanga, aici pe blog.
    In trei minute inaltasem pe ea scenarii planetare, nu era momentul sa o iau. Cred ca a fost un exercitiu de autocontrol. Jeez, dar doare!

    amalia 12 ianuarie 2012 22:40 Răspunde
  • Adriana, si eu zic ca sunt un pericol social. Intrebarea e ce se poate face 🙂
    La toata lumea incepe in esofag?

    amalia 12 ianuarie 2012 22:45 Răspunde
  • camellia, ar fi sunat ca povestile mele trecute. Trebuie sa schimbam scriptul.

    amalia 12 ianuarie 2012 22:45 Răspunde
  • anda, trebuie sa fie frumoasa si calda o casa in care cutiile de margele se revarsa.
    Si e fantastic ca lucrati amandoua la ele.

    amalia 12 ianuarie 2012 22:53 Răspunde
  • … si e confortabil sa auzi „te inteleg”. Imi e tot mai dor de vorbele astea, sa le aud iar si iar.

    amalia 12 ianuarie 2012 22:56 Răspunde
  • Ce bine le mai spui cu umor Amalia, indiferent de suferinta care ti-o produce intamplarea pe care ne-o povestesti (imi aduc aminte de patania ta la dentist de anul trecut). 🙂 🙂 Dar bratara e superba. Si mai bag de seama, ca pe site-ul doamnei Toland e mai scumpa decat o vindea la targ, aici e $85.

    Victoria West 12 ianuarie 2012 22:57 Răspunde
  • Ah, Moi, admira-le!
    Pacatul lor e greu si e altul: fac parte dintre lucrurile prea frumoase, prea fine, prea tentante pentru imaginatie.

    amalia 12 ianuarie 2012 23:00 Răspunde
  • Da, Victoria, la targ exista un discount de 10 dolari.

    amalia 12 ianuarie 2012 23:47 Răspunde
  • Doamne ce bine n-am fost pe acolo….eu nu cred ca as fii rezistat. Poate doar daca eram cu tine.

    CristinaC 13 ianuarie 2012 16:55 Răspunde
  • Cristina, amandoua am fi facut prapad acolo.
    Lasa, poate o sa avem odata ocazia.

    amalia 14 ianuarie 2012 18:23 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title