fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cum mi-am petrecut cel mai recent atac de panica

de

M-am trezit cam dupa ce au tacut complet clopotele miezului noptii, mai precis in jur de ora 1 am. De cum am dat buzna in starea de trezie, mi-am amintit ca intre mine si niste oameni dragi (nu zic Romania, bagati de seama) se lafaie, rece, un ocean. Ce nu intelegeam, insa, era de ce oceanul asta statea, in fund, exact pe pieptul meu. Aha, alt atac de panica, mi-am spus in barba, si m-am deplasat, in mod oarecum dezorganizat, pe canapeaua pe care imi traiesc aceste momente deosebite din buchetul vietii.

Atacul s-a impartit in patru segmente, aproape egale. Ba chiar, daca m-as inversuna putin, as putea iesi la interval cu o prezentare colorata, in Powerpoint, din aceea in cursul careia picoteala ta din penultimul rand al sedintei este animata prieteneste de texte care apar de te miri unde pe ecran si de grafice care ar putea sa fie clare, daca n-ai fi dormit azi noapte tot la birou. Nu, de data asta va scutesc de Powerpoint, o luam, asa, explicativ si babeste.

Sa ne lamurim ca atacurile de panica mi le traiesc, din obisnuinta, cu televizorul deschis. Primul segment, va sa zica, a continut o portie generoasa din emisiunea „Un doctor pentru dumneavoastra”. Tema zilei, ceva cu durerile de spate, acum nu ma puteti invinui ca n-am retinut exact ce, caci in primul segment sunt, practic, semi-lesinata. Noroc ca prezentatoarea, Cristina Hrinciuc Timus, este o persoana frumoasa si delicata, cu o energie fina, care ma poate influenta in bine chiar si prin intermediul tubului catodic (eu asa cred, ca televizorul meu e dintre cele care au tub catodic). Pe de alta parte, chiar cand ma roteam de pe dreapta pe stanga, am auzit ceva despre insuficiente cardiace si respiratorii si tornada panicii mi s-a intensificat in stomac si in suflet.

Dar valul a trecut si am pasit cu bine peste pragul celui de-al doilea sfert de atac. Acesta a fost populat de mostre folclorice care numai bine nu mi-au facut, caci au ridicat cu insistenta intrebarea: ce impulsul dracului m-a facut pe mine, totusi, sa debarc atat de departe de obarsie? Sigur ca gandurile astea trebuie taiate de la cinstita radacina, mai ales cand stii exact si raspunsul corect: curiozitatea. In timp ce dansatorii isi roteau artistic fustele, pantalonii si iile, iar din coardele lor vocale migrau spre mine acorduri de dor si, posibil, jale, m-am simtit absolut datoare sa trag un plans bun, din acela care se dezvolta la baza rarunchilor.

Si uite asa, ca de nu m-as fi impanicat n-am mai fi povestit, am trecut in sfertul trei. Sfert cu scantei si replici ferme, daca ma intrebati pe mine. Tocmai intrase pe post o masa rotunda cu tema privatizarii sistemului medical din Romania. Prin ceata atacului razbatea pana la mine vocea insistenta a unei reportere, iar prin V-ul format intre o sticla de apa si o lumanare decorativa puteam zari un cap de la Casa de Asigurari de Sanatate care ne explica noua ce si cum. Cel mai mult m-a iritat un domn care insista cu parerile lui medicale despre America, simtindu-se dator ca la fiecare rotatie de replici sa planteze in eter o osana la adresa sistemului medical de peste ocean. Acest sistem este complicat, poate o sa incerc sa vi-l deslusesc altadata, cand o sa fiu complet in simtiri. Da, sistemul medical de aici este fantastic, se lafaie pe culmile tehnologiei momentului, nu se compara cu nimic altceva. Dar, ce a uitat sa sopteasca domnul despre care vorbim aici este ca acest sistem lasa, cu nerusinare, complet pe dinafara 40 de milioane de americani (cam doua Romanii, un fleac, nu?) care, desi multi dintre ei lucreaza, nu beneficiaza de asigurare medicala din partea angajatorului, pentru ca legea nu obliga companiile sa ofere acest lux celor care robotesc pentru ele. Daca era o emisiune interactiva, cum este, de exemplu, Dedicatii la TVRI, si as fi putut intra, intr-un fel, in direct cu masa rotunda de pe ecran, la fel cum am intrat cu Mihai Traistariu cand i-am comunicat sa faca bine si sa isi aduca sumane groase cand o canta, de Revelion, la Chicago, daca acesta ar fi fost cazul, spun, i-as fi transmis domnului cu America o scurta atentionare: nu confundati eficienta sistemului medical american cu accesibilitatea lui. Sunt doua lucruri care difera profund. Ma deranjeaza ca lumea se repede sa ridice in slavi aspecte pozitive si ignora, sau nu are habar despre lucrurile care nu sunt asa cum trebuie. Cred ca e corect sa fie cunoscute si plusurile si minusurile oricarui sistem.

A patra bucata a atacului a continut o plimbare televizata prin Bologna, semn ca, uite, TVR International stie sa coordoneze perfect o emisiune splendida cu revenirea mea la tonusul normal. Acum sunt bine, la geam zaresc strada principala, dar ar putea sa fie, la o adica, si Siberia, caci azi vantul isi da silinta sa onoreze la maxim renumele de „Windy (and Frozen) City” al orasului Chicago. Toate belelele existentiale sunt insa generos compensate de spectacolul luminilor de Craciun care au rasarit acum in fata majoritatii caselor. Brazii, Mos Craciunii, oamenii de zapada, spiridusii, lumanarile, scenele Nativitatii, stralucind in toate nuantele imaginabile pe pamant, imi amintesc, iar si iar, o parte dintre motivele pentru care mai sunt aici, in ciuda dorului, in ciuda frigului, in ciuda departarii.

Tag-uri:
·
Categorii:
America · dor · televizor

Comentarii

  • Fain! Nu esti asa departe de noi atat timp cat simti la fel.

    Norel 13 decembrie 2010 6:53 Răspunde
  • Amalia, ai scris minunat. Noi, aici in tara, ne intrebam ”de ce am ramas ?” , ”de ce nu plecam toti?” Aici, atacurile de panica sant generate din cu totul alte motive. In mai toate orasele din tara nu s-au aprins inca luminile de Craciun ca sa se faca economie de curent si implicit de bani.

    Sarbatori fericite!

    Te imbratisez, Camelia

    camellia 13 decembrie 2010 11:40 Răspunde
  • Draga Amalia,

    In fiecare zi, intru pe blogul tau, simt ca parca imi citesti gindurile. Eu insa nu pot sa scriu asa de frumos ca tine.

    Eu sint in Canada de peste 17 ani si tot cu gindul „acasa”, desi nu cred ca „acasa” mai poate fi undeva.

    Cu drag,
    Tatiana

    Tatiana Saroiu 13 decembrie 2010 16:24 Răspunde
  • Uite unde era telespectatorul TVR International, in ciuda frigului, in ciuda deplasarii! In legatura cu Cristina, nu te contrazic, e o persoana la fel de draguta si in realitate!

    Facem alegeri care ne duc departe de singurele persoane care ne-au iubit neconditionat vreodata. O luam de la capat in fiecare zi in incercarea de a rezista, de a construi, de a merge inainte, fara sa ne putem abtine sa nu ne gandim ca ar fi fost mai simplu, mai lin, fara atatea schimbari coplesitoare. Apare din cand in cand cate un semn caruia ii conferim valoare magica, un semn care ne da, macar temporar, constiinta ca am facut bine. Si, in acele momente, nu mai privim inapoi, pentru ca schimbarea e de ceva vreme una cu noi insine.

    Anda 13 decembrie 2010 19:03 Răspunde
  • Amalia draga mea iti simt atacul de panica foarte acut!
    Iti trebuie un (le)ac de cojocul lui!

    Aprpos de al treilea sfert de atac… uite ce m-a revoltata pe mine apropos de sistem medical american:
    http://stirileprotv.ro/campanii/romania-sa-fii-sanatoasa/respectul-pentru-cel-bolnav-este-religie-in-statele-unite-ale-americii.html
    Oare acesti domni doctorii au fost platiti de protv ?
    E foarte adevarat ca au tot ce vor in materia de equpamente dar cat costa nimeni nu stie… Cata lume nu isi poate perimite acest sistem medical ?

    si daca te consoleaza si la mine, mai la sud sunt -12 fara fatorul de vant si ninge…

    CristinaC 13 decembrie 2010 21:00 Răspunde
  • Ami draga, asa cum tu te uiti si vezi luminitele si toata splendoarea de care povestesti, si iti spui ca asta e unul din motivele pentru care mai esti acolo… cand ma uit eu din masina la stelutele pe jumate cu becuri arse din oras, puse la 1 km una de alta, asa ma gandesc eu de ce inca mai sunt aici….

    chris 14 decembrie 2010 7:40 Răspunde
  • Vai, urate sunt atacurile astea, am avut si eu cateva. Ultima data m-am trezit ca stateam intr-o statie de autobuz si chiar nu mai stiam unde locuiesc si cum ma cheama. Un plans bun chiar ajuta, eu altceva nu stiu ce sa fac sa-mi treaca. De aberatiile de la TV nu mai comentez… Sper ca te simti mai bine acum.

    catintherain 14 decembrie 2010 10:21 Răspunde
  • Daca persoanele apropiate nu pot fi pusi in balanta cu nici o imagine mirifica exterioara?

    Genevieve 15 decembrie 2010 23:05 Răspunde
  • Amalia, eu ma trezesc brusc din somn in jur de 3:00 AM most of the time. Cateodata niciun deadline nu ma reclama si citesc bloguri, emailuri, facebook. In ultima vreme universul se misca lent, toata lumea impatureste sarmale sau spala geamuri pentru ca nici pe facebook nu se mai intampla mare lucru.
    La orele alea niciun film de doamne ajuta nu ruleaza, iar eu pot viziona doar filme mute (fara sonor) ca sa nu-mi trezesc colocatarii. Imi ramane prea mult timp pentru ganduri si nu sunt prea prietenoase.

    Stiu de la ce ti se trage panica. Anul asta nu vii acasa de Craciun. Daca te consoleaza, drumurile sunt proaste, haituiala zilnica este cumplita si uneori mi se pare ca ma desparte oceanul de oameni care-mi sunt aproape. Nu ajung la lansari, nu ajung la evenimente, nu am fost la un cinema de peste un an…

    Stiu, acasa e mama…dar poate vine ea la tine.

    Anemari 16 decembrie 2010 13:52 Răspunde
  • Amalia, cred ca de atacurile astea nu ne vom vindeca niciodata- ca, daca am face-o, nu am mai fi noi…

    D Mihaela 18 decembrie 2010 2:50 Răspunde
  • Amalia draga mea, nenea doctorul care de vreo 3,5 ani are grija de atacurile mele de panica, mereu imi spune ca „only people who really cares about something or someone, have those” … nu stiu cum se face, dar eu mereu ma simt mai bine dupa ce-mi spune chestia asta :).

    Sofie 19 decembrie 2010 3:47 Răspunde

Dă-i un răspuns lui catintherain Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title