„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cumpărături de ocazie

de

În cursul dimineţii m-am comportat normal. La 4.30 am sărit ca de obicei din somn, sufocată. Am pornit TVR Internaţional şi, tot ca de obicei, am nimerit o frântură filosofică ce m-a ajutat foarte mult: „le e greu fiilor acestui pământ departe de glia patriei”. Am aprins toate luminile, pentru că sunt incluse în chirie şi pentru că în felul ăsta mă simt imediat mai bine. Am confecţionat repede o cafea la ibric şi am turnat-o în ceşcuţa cu arabescuri, admirând pe îndelete nuaţele din caimac. M-am aşezat apoi turceşte pe canapea şi am citit un pic din „Numele Trandafirului”, concluzionând că vremurile noastre sunt floare de colţ pe lângă vremurile lor (n-aveau biblioteci publice şi cărţile se copiau de mână). Pe la 7 am devenit o mamă aproape bună, meşterind o gustare pentru generaţia tânără. După ce am depus eleva ciripitoare în holul şcolii şi mi-am croit cale întoarsă printre bijuteriile pe roţi care se încalecă la ora 9 în perimetrul educaţional, m-am tezit fericita posesoare a unui scurt de program de voie (am zis că mâncăm noi ceva, pe undeva, la o adică).

Amintindu-mi că în zonă mai respiră pentru câteva zile un magazin care ne ameninţă de doi ani cu închiderea, m-am gândit că nu are cu ce să mă rănească o scurtă raită prin dânsul. Mi-a trecut de acum febra primelor cumpărături în America, fenomen care s-a lăţit pe vreo trei ani, dar, dacă am ocazia, nu mă dau înapoi de la acţiuni haiduceşti din care te poţi alege cu frumuseţi. Înveselită de propriile mele gânduri ghiduşe, am împins uşa încintei cu un amestec afurisit de superioritate intelectuală şi milă pentru vânătorii de chilipiruri care ieşeau sub forma unui amestec de picioare umane şi plase fără fund.

Înăuntru am întâlnit o atmosferă gen „La Rovine în Câmpii”. Cetăţeni altfel decenţi, care în circumstanţe fără mize textile, îţi spun „sorry” şi „thank you” până la exasperare, colindau acum, în transă, spaţiul comercial, majoritatea chemând întăriri prin celulare. Relaxată, mi-am zis că dau o raită superficială, maxim o jumătate de oră, dacă găsesc ceva, bine, dacă nu găsesc nimic, şi mai bine, căci oricum curând ne vom prăvăli sub un morman de toate cele, adunate cu pasiune în ani de luptă. Dar am găsit o bluziţă bej, apoi una gri, apoi una roşie, apoi una turcoaz. Apoi o fustă, a doua fustă şi un tricou. Apoi un pantof numărul 37 împerecheat cu unul 38. Fiind de o culoare pentru mine irezistibilă, alb murdar, i-am agăţat din mers, cu speranţa şi ambiţia de a găsi perechea dotată cu nepotrivirea de semn contrar, ca să repun lucrurile în ordine. (Nu ştiu de unde obsesia asta că eu aş putea pune anumite lucruri în ordine, trebuie să mă caut la cap şi pe acest segment cognitiv).

Acesta a fost momentul în care am realizat, târziu, ca de obicei, că am nevoie de un coş. În magazin nu mai exista niciunul, aşa că am pitit frumos prada după un paravan şi m-am deplasat la magazinul de alături, ca să sustrag un cărucior. Asta n-a fost soluţia mea creativă, toată lumea făcea la fel. Am venit cu agregatul înapoi, am pus marfa în dânsul şi am pornit mai departe, căci semne bune anul are şi e demult dovedit că secretul unui shopping de calitate este să înşfaci naibii primul articol. Apoi totul vine de la sine. E ca şi cu primul milion de dolari. În timpul ăsta mă roteam în ritmul cugetarea şi tura de magazin, cugetarea şi tura de magazin. Apoi am trecut numai la ture. Urcase în mine un fel de frenezie, aşa, cam până la brâu. Apoi, când frenezia mi-a ajuns în dreptul urechilor, am înţeles, într-o scurtă pauză de luciditate, că dacă ce mă stăpâneşte pe mine nu e pui de demon scăpat printre două şipci slăbite din poarta iadului, şi nu e nici nepotul de frate al virusului turbării, atunci eu nu ştiu ce e.

Mă scuzaţi, doamnă, puteţi pocni, vă rog, cu căruciorul dumneavoastră în fesa mea stângă, nu de alta dar dreapta tocmai a interacţionat cu elanul unei cete de femei din Orientul Mijlociu. Mulţumesc asemenea. Între timp aruncasem (ne)perechea de pantofi, am zis că dau la dracu’ cu iluziile. Nici n-am apucat să execut încă două diagonale bezmetice că m-am şi întâlnit, uimire în rânjet, cu pantofii simetrici. I-am luat repede şi am plecat să dau iar de prima pereche, ca să pot spune că, uite, există totuşi ordine în univers, şi nu e totul o aiureală browniană.

Dar în cele cinci minute cât a stat nesupravegheată, prima pereche plecase deja spre un destin mai bun, derulat pe rafturile unei femei care ia viaţa aşa cum vine, în loc să problematizeze că între laba stângă şi laba dreaptă există o pronunţată inegalitate de şanse. Am aruncat cu furie a doua pereche pe un raft. În alte cinci minute a dispărut şi aceasta fără urmă. Acum, când mai râd singură pe stradă, imediat mă reped să lămuresc lumea că nu mi se trage de la foiala subconştientă a conflictului identitar, ci de la gândul că undeva, nu departe, două femei lipăie perfect fericite în două perechi de pantofi inegali.

Tot aşa, vorbind cu mine însumi, am văzut că pe la geamuri se despletea înserarea. Am luat o decizie strategică, şi anume să mă aşez la una din cozile imense care şerpuiau printre rafturile vidate de prădători. Într-o oră m-am mişcat exact cinci centimetri. În două ore, unsprezece centimetri. Zici că era dilatare la naştere. În trei ore m-a ajuns din urmă un fel de tremurat nervos. După încă o jumătate de ceas am avut ultima scăpărare de luciditate a serii dar nu m-am lăsat eu, ditamai persoana, sabotată în intenţii de un pic de logică şi bun simţ. Acum totul devenise o operaţiune pe viaţă şi pe moarte. Lângă mine o doamnă povestea simultan cu trei personaje din structura cozii dar şi cu sora aflată la telefon. După ce ne-am intersectat accidental pupilele m-a adăugat repede şi pe mine la complexitatea panelului conversaţional. Am tot mormăit ceva în sfera de acoperire a politeţii şi mi-am văzut de rumegările intrinseci, căci dacă sunt obosită pot să par de trei ori mai ciufută decât media pe ţara de destinaţie.

Pe când mă apropiam de locul unde se plătea şi se pleca am primit un telefon că trebuie să ajung urgent acasă. În faţa mea mai erau câţiva maniaci consumerişti cu tolbele gemânde. Am zis că ăsta e momentul să îmi exercit farmecele şi să mă rog de colegii de suferinţă să îmi permită să sar calul domniilor lor, căci eu abia strângeam la piept o legăturică de haine, în timp ce ei parcă umblaseră până atunci în pielea goală şi acum strângeau provizii pentru următorii două mii de ani. Se pare că i-am convins, căci mi-au permis rând pe rând să îi ocolesc. Am mulţumit cu o mie de plecăciuni, am plătit şi am fugit în noapte, unde, ce surpriză, lumea se afla exact la locul ei.

Tag-uri:
·
Categorii:
America · cumparaturi

Comentarii

  • : ) Amalia draga, esti bestiala!
    Rad inca si se mormaie in jurul meu a nemultumire ca-s incantata la birou, unde, nu-i asa, tre’ sa muncim pana ne ia dreaq si nu ne mai ramane decat carcasa nedezmeticita de umori.. Dar eu te regasesc de fiecare data in cate-un zambet care imi da semnalul ca nu-s cea mai ciudata din lume robindu-mi timpul si cardurile unor colosi ce stiu sa ia rebate-uri maxime de la producatori si sa-mi adape astfel mie si altor milioane ca mine consumerismul avantat..Dandu-mi, fireste, senzatia ca traiesc intr-o lume a chilipirurilor si-a norocului nespart in fesa: ))
    Ideea de baza este ca in ciuda legaturicii cu haine din care o sa te ”impopotzonezi” o vreme, de ea tot o sa se aleaga prafu’ destul de curand, lasand loc liber altor fantasme shoppinguistice si cel putin la fel de aventuros gustate. Eu, dupa ‘sesiuni’ de genul asta pic la propriu de istovire fizico-psihica, nu mai simt bucuria noutatilor de garderoba decat in ocazii ulterioare, cand le gasesc prin sifonier si ma-ntreb cu ce ocazie le-am achizitionat. Dar sunt in plin proces de reeducare de cateva luni, incerc sa-mi iau doar chestii absolut necesare, deci nu ma mai duc dupa sandale si vin acas cu desuuri de noapte si sacouri de toamna mega-solduite, de exemplu..: ))
    O cafia aromata iti doresc pe dimineata asta si cat mai putine grade peste limita supravietuirii pe Terra in orasul tau. In Bucuresti mai avem un pic si ne scurgem tencuind caldaramurile..

    Una 14 iunie 2010 11:06 Răspunde
  • Amalia, ce m-am distrat! Esti de coma 🙂 Abia astept sa facem impreuna un shopping, poate ne mai temperam reciproc, ca e jale, fata mea! Ai grija de tine, te pup si abia astept sa vii! 🙂 Cand vii, apropo?

    Corinas 14 iunie 2010 12:53 Răspunde
  • Si unde ma trezisem cu un elan neobisnuit sa ma incumet la cautari de bluji azi, am obosit de cumparaturi doar citind aventura ta. 😀

    Lola 14 iunie 2010 15:39 Răspunde
  • Amalia draga esti adorabila si crede-ma ca te inteleg perfect… si m-am regasit total in povestea ta.
    Te invit la o partida de cumparaturi cu mine… atunci sa vezi material pentru bloguri. Poti scrie chiar o carte si daca se pot opri din ras poate au timp fetele de la tango sa o si publice.

    CristinaC 15 iunie 2010 4:45 Răspunde
  • carevasazica, fusesi iar la burlington?!

    Donazz 15 iunie 2010 15:30 Răspunde
  • Amalia, esti de invidiat .In horoscopul meu scrie de vreo sase luni sa economisesc , sa economisesc si iar sa economisesc .Astept dimineata cand o sa citesc: ”du-te fata la cumparaturi!”; dar sperante sunt putine – astia tocmai ne-au luat 25% din lefuri. Mi-as lua si eu macar o pereche de pantofi ”inegali” .Sa porti sanatoasa lucrurile cu care te-ai innoit!

    camellia 16 iunie 2010 11:05 Răspunde
  • :)) Cam asa am patit si eu de Boxing Day, dar macar am prins niste chilipiruri care au meritat.

    catintherain 16 iunie 2010 23:36 Răspunde
  • Una, bine ca am inveselit perimetrul productiv:)
    Stii ca se spune ca si un solitaire relaxeaza, din cand in cand, eu aplic povata asta, dar parca mi-e tot mai greu sa calculez „for a living”, ma doare capul, cred ca simt nevoia de o vacanta. Adevarata.
    Tu cand mai fugi la munte?

    amalia 17 iunie 2010 5:03 Răspunde
  • Corinas, facem si shopping, si o barfa, si o cola la o terasa faina. Te previn, in capul meu sunt numai munti:)

    amalia 17 iunie 2010 5:06 Răspunde
  • Lola, mie mi-e pur si simplu frica sa plec la vanatoare cu un obiectiv comercial clar. Matur mol dupa mol si tot nimic. Dar ia trimite-ma, asa, aiurea, si gasesc 140 de articolefaradecarenusepoatetrai.

    amalia 17 iunie 2010 5:09 Răspunde
  • Cristina, te invit si eu la o partida de cumparaturi cu mine. Ne intalnim pe granita, la Port Huron:)

    amalia 17 iunie 2010 5:10 Răspunde
  • Donazz, gata, numitul s-a inchis.

    amalia 17 iunie 2010 5:12 Răspunde
  • camellia, multumesc. Dar nu ne impiedicam noi de horoscop:). Am auzit ce se intampla, din pacate, cu salariile.

    amalia 17 iunie 2010 5:14 Răspunde
  • catintherain, sa ne fie de bine cu prada:)
    o zi frumoasa iti doresc.

    amalia 17 iunie 2010 5:17 Răspunde
  • Amalia,
    o placere sa te citesc, ca de obicei… mi-ai facut asa o pofta de mers printre rafturi cum nu-ti inchipui.
    dar… la fel ca Una, sau mai ceva decit ea, sint in reeducare. Am inceput anul promitind sa nu mai cumpar decit ce imi trebuie! dar strict ce imi trebuie. si e tare greu… fiindca, daca judec la rece, nu imi trebuie nimic. sintem in iunie si anunt cu mindrie cumparaturile pe anul 2010: o pereche de sandale (nu imi trebuiau dar mi-au placut si mi-a facut pofta de sandale Simona Catrina), 2 perechi de pantaloni (una pereche mi-ar fi trebuit, cealalta e moft dar ii port) si citeva tricouri (absolut necesare). problema e ca vine July 4th si nu stiu cum si ce program sa imi fac sa ma tina departe de tentatii.

    Am luat decizia fiindca inainte de Craciun am facut asa o triere prin dulapuri si sertare si am gasit chestii cu eticheta pe ele. am gasit lucuri pe care daca le imbracasem o data. si le-a vazut si mama si a zis ca incep sa depasesc limita bunului …. si ca ar fi cazul sa ma mai potolesc.

    iana 17 iunie 2010 17:46 Răspunde
  • Amalia… ce program ai tu de weekendul casre cuprinde ambele sarbatori? Adica si 1 si 4 iulie… tarile noastr adoptive se sarbatoresc?

    iana ai mare dreptate… ne-am tacanit ca si cei de aici… cumparam fiindca e in sale nu fiindca ne trebuie… si eu am chestii cumparate cu eticheta pe ele si mi-e rusine tare.
    Fun-ul de fap ar fii umblatura prin magazine si probabatul si comentatul… ca de nevoie cred ca nu avem nici una nevoie de alte haine.

    CristinaC 17 iunie 2010 23:23 Răspunde
  • iana, mie mi-e frica sa mai merg…
    ba nu, merg, dar asa, ca la muzeu: uite o geanta alb murdar cu modele incrustate, frumos, superb, mirositor, stanga-mprejur:)
    magazinele sunt atat de mari, oferta atat de ampla, criza atat de neplacuta, ratiunea atat de plictisitoare.
    sa porti cu placere pantalonii si sandalele.

    amalia 18 iunie 2010 2:59 Răspunde
  • Cristina, ca bine zici, vin sarbatorile:)
    n-am program foarte batut in cuie dar simt nevoia sa vad ceva frumos.

    amalia 18 iunie 2010 3:07 Răspunde
  • Uff, fetelor mi s-a acrit de criza si de saracie. Eu mi-am cumparat ieri un inel unicat, din plastic, in forma de floare, supradimensionat. Normal ca nu aveam nevoie.

    Dar ma simt iar feminina! Ma simt interesanta, iesita din cotidian si din masa.

    Weekend frumos va doresc!

    Anemari 18 iunie 2010 8:33 Răspunde
  • Anemari, ce bine ca ti l-ai luat si ce bine ca mi-ai spus:)
    trebuie sa ne facem bucurii neprogramate caci ne sustin si ne dau energie.

    amalia 21 iunie 2010 4:35 Răspunde

Lasă un răspuns la CristinaC Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title