„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Despre baseball numai de bine

de

1

Domnule, cred că m-am naturalizat de-a binelea, simt nevoia să mai trag o fuga  pana la oglinda, sa vad dacă sunt tot eu. Ca am impresia ca nu. Semnalul de alarma mi l-a tras intentia de a cauta pe internet lamuriri despre ce vrea de la noi, muritorii, jocul acela de baseball, ca sa pot lega si eu inceputuri de conversatii vioaie cu mamicile de la scoala. Nu, pacatul e numai al meu, stau aici de mi-e rusine sa spun cati ani si n-am deslusit logica meciului de baseball. Dar cred ca ma si saboteaza niste increngaturi neuronale, ca de cate ori vine vorba de subiectul asta, adorm aproape instantaneu. Toata vina pe care nu am chef sa mi-o asum o arunc (cand nu se uita nimeni) in carca frumusetii si claritatii jocului de fotbal.

Avem un teren, da? In stanga sunt ai nostri, in dreapta sunt ai lor, e simplu. Spre stanga chiuim si facem valuri, spre dreapta scuipam seminte, mi se pare atat de elegant si de firesc. Fiecare jumatate are o poarta, in poarta sta un individ. Toti dusmanii incearca sa arunce mingea in poarta individului. Simplu, clar, curat, logic. Asa i-as explica unui legal allien ca sta treaba daca, sa zicem, ar veni in Romania si ar zice, ce dracu fac astia aici pe teren? E simplu sau mi se pare mie simplu, pentru ca stiu? Si fotbalul nu tine mult, Bunule Doamne, caci eu nu pot sa stau pe stadion cu orele. Si sa nu ma lase cu berea mea? Pai pana nimeresc astia ce trebuie sa nimereasca se golesc de trei ori standurile de hot-dogi la pret de argint-suflat-cu-aur-dogi.

E alambicata treaba cu barierele astea culturale, chiar si cand se materializeaza numai intr-un sport pe care nu l-am dat pe brazda. Au existat persoane prietenoase si binevoitoare care au vrut sa ma lumineze dar i-am sabotat cum m-am priceput eu mai bine. Adevarul e ca imi era fantastic de util sa stiu ce aprob cand admiram relatarea entuziasta a unui coleg, cu privire la meciul echipei lui favorite. Tot zicea ceva de un pitch si ce tehnica! si ce lovitura! si ce sarbatoare nationala! M-am bucurat de bucuria lui! Dar si el a fost dragut si mi-a tiparit dupa trei sferturi de ora documentul de care aveam nevoie. Imprimantele nu mergeau bine in retea si de asta a trebuit sa suport la intensitate maxima terapia de soc care urmeaza oricarui meci in care ai lui castiga. Cand iau bataie pastram impreuna cate un lunch break de reculegere, asa cum se cuvine.

La una din competiile organizate de biblioteca publica unde mergem si noi, premiul cel mare a fost o pereche de bilete la un meci de baseball. Eu i-am strigat sotului sa nu ne inscrie la tombola, ca luam bucuria autentica a cuiva care are habar ce se intampla in teren, dar el nu si nu. S-au dat toate premiile mici si noi l-am luat, evident, pe cel mai mare, biletele la meci. Cum erau numai doua bilete, eu m-am sustras in lacrimi de la eveniment si am mers unde stiam eu ca aveam treaba, sa miros niste parfumuri. S-au dus ei doi, au calcat intr-o balta cu grasime industriala, au mancat doua mere, au baut niste apa plata si, dupa vreo ora si ceva, au facut cale intoarsa, mult mai atenti pe unde pasesc.

Pe urma eu am pornit un nou conflict interior, ca eram intr-o mica bresa de liniste nefireasca: daca ar trebui sa ma documentez mai serios si sa nu mai iau in bascalie anumite fenomene? Daca zeul baseball-ului  o sa se uite urat spre strada mea? Daca pur si simplu nu arat suficienta bunavointa? Daca nu sunt pregatita psihic sa ma globalizez? Cateva nopti am adormit cu dificultate si am visat ca viitorul cuscru ma batea peste spate si ma invita la un meci de baseball, dupa ce ne plictisim de golf. Am scuipat neaoseste in san si am concluzionat ca unele elemente care compun o cultura se asimileaza iar altele pur si simplu refuza cu gratie sa o faca. Sunt sigura ca si baseball-ul are farmecul lui, doar ca pentru mine acesta sta bine ascuns, ca o perla in cochilie. Si totusi, cu toate neintelegerile aferente, am impresia ca si baseball-ul asta (sa ma ierte daca sughita), ca si fotbalul si ca si toate cele, e tot about enjoying your friends and living your life, asa ca nu mai are asa de multa importanta daca o facem cu mingea, cu mingea si bâta, cu un pahar de vin sau cu un pahar de vin si o conversatie care ne merge la suflet.

2In incheiere as vrea sa ii transmit cetateanului din partea dreapta a pozei sa se ridice degraba, caci lumbago loveste la nimereala si nu face sens sa il mai provocam si noi.

Categorii:
America

Comentarii

  • Amalia, vad ca nu se baga nimeni la subiectul asta dar am vrut sa iti spun ca si pentru mine este la fel.
    Probabil daca as vrea neaparat as intelege si regula jocului si poate as fii in stare sa si joc. Am patit la fel in Anglia cu Cricketul. Nici nu vreau sa iti mai spun ce derutata sunt la fotbalul american unde un meci tine 3 ore si ei joaca efectiv o zecime din timp impingandu-se cu brutalitate si ura.
    Pe de alta parte am vazut un filmulet care spune ca baseball-ul isi are originea in oina romanesca.
    http://media.causes.com/328553?p_id=76593586

    CristinaC 2 februarie 2010 17:54 Răspunde
  • Cristina, multumesc 🙂
    Mie chiar imi lipseste un joc de echipa la care sa ma uit si sa vreau sa il inteleg.
    Cricketul… ce vrea de la noi?
    Probabil ar fi util sa stiu cate ceva si despre baseball, asa, pentru cand nu pot tipari in retea, dar incerc sa ma descurc si fara 🙂
    Si, culmea, auzi, sa se traga din oina!
    Iti doresc o zi frumoasa, la noi ninge iar.

    amalia 2 februarie 2010 18:29 Răspunde
  • oh, nu stiam ca se trage din oina, eu intrasem sa te intreb dar despre oina ce stii dumneata? ai mei au jucat oina, la orele de educatie fizica, generatia noastra doar arunca nenorocita aia de minge. parca norma era 12 metri si eu am aruncat un metru si shui, pe deasupra. de aici si sentimentele mai mult decat reci fata de sporturile cu minge nici mica, nici mare, ca tenisul de masa imi place.

    Monica 2 februarie 2010 23:01 Răspunde
  • Probabil ca ninsoarea vine de la la tine inspre mine… a inceput usor si aici dar e numai 5:30 pm asa ca pana maine nu se stie daca mai scot masina din garaj… ce bine ar fii sa stau acsa si sa va citesc pe toate in liniste…

    La noi baietii joaca fotbal normal sau soccer cum ii spun cei de pe aici. L-au prins in Anglia cand erau mici . Acolo joaca toata lumea oriunde si oricand. Au fost fericiti ca au gasit un club aici cand am venit ( stau intr-o zona plina de italieni si croati). Cel mare a incercat si fotbal american un sezon dar a renuntat caci i s-a parut agresiv si „no fun”… gerenatia milenium… care trebuie sa aiba fun in orice face.
    Asa ca noi vedem fotbal la TV si acum doi ani cand am fost in Ro a trebuit sa le cumpar de acolo echipamentul echipei nationale de fotbal ( a costat… „an arm and a leg”). Sunt foarte mandrii ca sunt romani dar daca ii intrebi care e echipa lor preferata tot Mancester United o sa spuna.
    Eu m-am bucurat ca nu s-au apucat de hochei, sport pe care orice baietel canadian il joaca de la 3-4 ani… un fel de box pe gheata din ce vad eu la TV…si mai e si scump. Echipamentul aici il platesti singur si membria la club la fel… este un privilegiu doar sa faci sport organizat, nu-i asa?
    Despre handbal in Ontario nu prea a auzit multa lume. Nepoata mea care locuieste la Monreal joaca la nivel provincial…
    Asa ca… noua ne ramane sportul acesta… citit si scris cu drag.

    CristinaC 3 februarie 2010 1:43 Răspunde
  • Amalia, in 2000, cand m-am angajat la primul meu job corporat, venind din invatamant, patronul, american de origine, a inventat duminici de mingle-uit unde jucam baseball.

    Multe duminici ne-am strans pe un teren prin Semanatoarea, romani si expati americani, incercand sa jucam baseball. Spun incercand pentru ca noi romanii nu ne-am prins nici de regulile jocului si nici de frumusetea lui.

    Anemari 3 februarie 2010 11:04 Răspunde
  • Draga mea, imediat incepe sezonul (de baseball), asa ca te invit la mine, cu un carnetel si un pix, ca sa iei notite, asa cum am facut si io cand imi explica sotul ce si cum cu jocul cu bata. Mi-a trebuit vreo catvea saptamamani si cateva zeci de meciuri ca sa pricep care-i treaba. Fara carnetel si notite as fi fost pe spate. Dar acum, sunt fan declarat 🙂

    Anutza 3 februarie 2010 17:36 Răspunde
  • M-a binedispus articolul tau pentru ca nici eu nu inteleg care-i treaba cu mingea si bata si cine loveste si cine si unde alearga….ce-i stiu sigur e ca face bine la sanatate sa ai in masina o bata de baseball ca de’ …nu se stie niciodata pe unde circulam! :))
    Ce ma distreaza de fapt e paradoxul ca mai nou sportul ingrasa: cei 10-15 jucatori asuda din greu si restul de 5000 din tribune ingurgiteaza calorii sub forma de bere, popcorn,sau alte variante dulci sau sarate….
    Partea buna in chestia asta e totusi ca lumea iese si socializeaza si ca mai nou copii fac din nou sport, ca tre’ sa recunoastem ca in anii 90 cand a aparut minunea televiziunii prin cablu nu se misca nimeni din fata televizorului-sau daca se misca pleca cu tot cu tv-ul de voiaj!
    Pentru mine personal nici o minge ( cu exceptia celei care o arunc cainelui-care are clopotel inauntru)) nu are farmec. Prefer sporturile singulare(si scumpe din pacate) , gen inot, tenis, ciclism sau catarat….iar despre cele vazute la tv :astept momentul in care o sa pot vedea o cursa de Formula 1 fara comentariile stupide ale unui prezentator al televiziunii romane…

    irina 3 februarie 2010 21:14 Răspunde
  • Ana, cred ca esti printre (extrem de) putinii de dragul carora as fi in stare sa ma prezint la cursuri 🙂 Putem merge pe urma la o prajitura?

    amalia 6 februarie 2010 18:06 Răspunde
  • Monica, m-ai rascolit cu norma de la sport, cred ca am sa scriu un text despre ea. Va contine teama, umilinta, revolta, precum si alte verisoare ale acestor sentimente.

    amalia 6 februarie 2010 18:08 Răspunde
  • N-am lamurit-o cu oina dar o lasam asa, nelamurita 🙂

    amalia 6 februarie 2010 18:10 Răspunde
  • Cristina, cat ati stat in Anglia? Ca au inceput sa imi treaca prin cap tot felul de ganduri…
    Vezi, ce mult conteaza unde se formeaza copilul?
    Eu, din partea mea, ma bucur ca le place fotbalul. Am citit ca in Canada se joaca hochei, probabil asta e, se perpetueaza traditia.
    Adevarul e ca scrisul si cititul ma remonteaza cel mai bine si pe mine si mai adaug, din cand in cand, bicicleta medicinala, altceva nu reusesc.
    Iti doresc un week-end cat mai placut.

    amalia 6 februarie 2010 18:15 Răspunde
  • Anemari, v-am si vazut pe teren, aia entuziasti pana la Dumnezeu, voi politicosi tot pana acolo. Te pup.

    amalia 6 februarie 2010 18:16 Răspunde
  • irina, o dar industria de hot-dog si bere infloreste infloritor, daca as putea spune asa, in tribune. Iti dai seama, ca in trei ore te plictisesti, te bâţâi, te apuca dracii, trebuie sa mesteci ceva.

    amalia 6 februarie 2010 18:19 Răspunde
  • Amalia, in Anglia am stat putin mai mult de un an si jumatate.
    Eram foarte singuri si rupti de familie si prieteni.
    Baietii aveau 8 si 10 ani si ducandu-o la foybal si-au facut preiteni si s-au intergat intr-un fel. Nu le-a palcut la inceput ca erau diferiti de alti copii de la scoala. In Anglia noi ne-am simtit intotdeauna straini.
    Asa sunt englezii, pentru ei exista ai lor ( si aici nu intru in amanunte de clasificare pe clase ca nu mai terminam) and „the others”. Nu conteaza ca acesti „the others” vin din Franta, Australia, SUA sau Romania ei sunt si vor ramane „the others”. Sunt foarte politicosi si manierati dar este de suprafata…
    Baietii au fost la o scoala catolica. Boys Grammer School… era ca in filme… cand au venit in Canada dupa prima zi de scoala au venit acasa socati de faptul ca copii inu se ridica in picioare cand vorbesc in profesorii si ca stau cu sapca de baseball pe cap si nu raspund cu ” yes, thank you sir”. s-au adaptat foarte rapid la obiceiurile din clasele de aici.

    CristinaC 6 februarie 2010 19:21 Răspunde
  • Amalia, esti mortala 🙂 …
    Am si eu piticii mei cu sporturile americane …
    nu le inteleg si nici nu ma mai chinui sa le inteleg … nu ca as fi facut vre-un efort deosebit pina acum, ca Anuta de exemplu, pe care sincer o admir ca a avut rabdare sa ia notite … daca-i spun husbandului, o sa-mi dea replica, din nou, „you see, someone who is really trying to understand’:) …
    ma mai uit si eu daca sunt in preajma, la scenele de hockey, baseball, golf sau fotbal american, care-l provoaca pe husband sa faca tsukahara din pozitia stind in fotoliu … ma mai enervez pe el si il amenint cu divortul, cind e trist si deprimat ca a pierdut canucks sau nu stiu cine nu s-a calificat pe nu stiu unde …
    ma enervez si mai tare cind savingurile mele pentru manolo cei mult doriti si visati se duc pe bilete la meciuri si membershipuri, sau saptamina in caraibe pe tv-ul cit juma de perete, musai in hd cu pvr, ca p-ala normal nu se vedea bine si fara reclame cum isi trageau pumni hocheistii sau ce gaura a nimerit tiger woods …
    si piticul sef e cel care se opune categoric ca odrasla din dotare sa faca fotbal, sau soccer, cum ii zic astia … aici moda e, baietii la sporturi barbatesti (hockey, baseball, fotbal) si fetele la soccer … a plins cu lacrimi de crocodil, a zis ca e pe dinafara, ca toate prietenele ei merg la soccer … i-am zis „te duce mami la volei, la tenis, la innot, dar nu la soccer” … si am incheiat conversatia cu „o sa-mi multumesti la 20 de ani, cind o sa vrei sa porti niste pantofi finuti la o rochita ce-ti vine mai sus de genunchi” ….

    Sofie 7 februarie 2010 23:00 Răspunde
  • Amalia: bineinteles ca mergem la prajitura, doar trebuie s ane premiem cumva, nu? 🙂

    Sofie: deci, al meu mi-a spus de la prima intalnire ca el e fan inrait baseball si ca, pe timpul sezonului, nu prea pierde nici un meci al echipei favorite. Si m-am prins rapid, ca, daca nu vreau sa ma plictisesc de moarte, mai bine invat si io despre ce-i vorba. Cred ca a contat faptul ca e atat de pasionat si a stiut cum sa imi „predea” 🙂

    Anutza 8 februarie 2010 18:07 Răspunde
  • Cristina, iti multumesc mult ca imi scrii.
    Am inteles ce spui despre Anglia, eu tot fac acum niste exercitii ca sa mi-o inchipui, de parca nu as sti ca pana nu te duci sa traiesti intr-o tara, nu ai cum sa ii simti dulcele si amarul. Dar mai stiu ca exista oameni care se pricep sa dea sfaturi ce se apropie si de perceptia mea. Totul depinde mult, ai dreptate, si de cercul de prieteni, de cum te simti in general acolo. Voi inteleg ca sunteti mai multumiti in Canada.
    Si mie mi-ar placea aici desi uneori ma simt prea departe de radacinuta mea rebela 🙂

    amalia 9 februarie 2010 5:58 Răspunde
  • Ana, hai mai intai la prajitura, ce e sigur, e sigur 🙂 🙂

    amalia 9 februarie 2010 6:01 Răspunde
  • Sofie,

    Mersi ca mi-ai povestit propriile tale meciuri cu meciurile astea misterioase.
    Asa-i de bine ca stii ca nu esti singurul care nu stie 🙂
    Voi cum va pregatiti de Oimpiada?
    Nu le-a fost frica la Vancouver ca o sa plateasca taxe mai mari din cauza evenimentului?
    Ca la Chicago n-au mai putut de grija 🙂

    amalia 9 februarie 2010 6:04 Răspunde
  • Amalia eu iti multumesc ca scrii si eu te pot citi pe tine si pe voi toate zeitele tango.

    Da , suntem multumiti in Canada dar este o diferenta caci in Anglia stiam ca nu vom sta mai mult decat avea sotul meu contractul si nici nu puteam face nici un plan. Este foarte mare diferenta intre a trai si muncii intr-o tara si a o vizita. Cand te duci ca turist esti in vacanta si nu te gandesti la ce pui pe masa la banii pe care ii dai pe chirie, la uniforma de la scoala care costa…

    Radacinutele noastre… tot acolo raman si pentru noi mai ales cand ai plect ca noi … la aproape 40 de ani. Oricum e mult mai usor acum cu internet, e-mail, telefon ieftin…Ne-au trebuit si noua cativa ani sa „ne placa” dar cand ai un serviciu la care mergi cu drag si iti place ce faci si vezi ca copiii sunt fericiti si evolueaza normal e OK.
    Noapte buna

    CristinaC 9 februarie 2010 6:42 Răspunde
  • Cristina, ce frumos ai scris despre serviciu si despre copii. Ma bucur mult, mult pentru voi. Eu nu m-am priceput sa imi gasesc aici un servici la care sa merg cu drag. Eu merg si dragul ramane acasa. Imi asum vina si imi adun puterea de a mai cauta.
    Si asa e, sunt grozave mijloacele astea de comunicatie moderne, poate uneori nici nu ne mai dam seama.
    Noapte buna si tie.

    amalia 9 februarie 2010 8:54 Răspunde
  • Amalia
    Scrie-mi telefonul pe mail, te sun si vorbim… poate iti dau idei.

    CristinaC 10 februarie 2010 3:25 Răspunde
  • Amalia

    cristinacentea@yahoo.com
    abia astetp sa te sun

    CristinaC 11 februarie 2010 2:37 Răspunde
  • Cristina, mersi 🙂

    amalia 11 februarie 2010 22:31 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title