„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Despre oamenii care ne iubesc

de

Ati socotit, fiecare dintre voi, cator oameni le sunteti necesari, nu datorita cine stie caror considerente de siguranta financiara sau imobiliara, nu datorita dorintei mondene de a iesi cu cineva la o cafea, nu datorita combinatiei dintre calitatile si defectele voastre, nu datorita vreunui plan de viata bine pus la punct si executat fara ezitari?

Cator oameni le sunteti necesari pentru ca nu pot respira fara voi, sau, atunci cand respira, o fac controlandu-si strict suspinul, ca sa nu il dibuiti pe fir?

 Cati oameni va poarta, fara a-si dori altceva, povara dragostei?

Cati oameni plang cand plangeti, rad cand radeti si vor, mai mult decat orice pe pamant, sa va vada linistiti si impacati cu voi insiva? Cati oameni recunosc, dupa intonatia primei silabe, binele sau raul din voi?

Prieteni, cunostinte, amici, vecini de compartiment, gasim cu duiumul.

Daca exista o persoana sau doua care sa ne iubeasca pana la plasele suntem, cumva, salvati.

Daca exista macar o singura persoana care sa ne spuna, atunci cand ne agitam, strigam si vorbim brambura: nu sunt suparat pe tine, nu pot sa fiu, sunt suparat numai pe necazul tau si as vrea sa ti-l iau cu mana, atunci suntem, iarasi, salvati.

Dar exista asemenea persoane?

Le-ati numarat?

Cate sunt?

Cine sunt?

Le-ati imbratisat sa va paraie oasele in ultimul an?

Tag-uri:
·
Categorii:
1

Comentarii

  • cred ca 4 persoane si un catel : mama, tata sora , iubitul(sper) si catelusa mea..
    din pacate cam atat, mai am multe cunostinte pe care stiu ca ma pot baza oricand am o problema dar care sa ma cunoasca asa de bine ..cam atat. si multumesc Domnului ca exista si ca ma suporta asa nebuna si cu toate cum sunt:)

    andra 16 august 2010 6:52 Răspunde
  • Le imbratisez cat pot de des! Si, totusi, prea rar…

    Corinas 16 august 2010 14:28 Răspunde
  • Slava Domnului pentru darul Prieteniei !!!!

    eu_si_tu 16 august 2010 14:31 Răspunde
  • Sau poate – mai curand chiar decat o imbratisare fizica ce ar muta dragostea lor inalta intr-o zona mult prea pamanteana – poate macar cate un gand asezat zilnic, cuminte, la picioarele lor. Un gand care sa incalzeasca pamantul pe care ei calca si sa racoreasca aerul pe care ei il respira. Un „multumesc” constient de micimea si lipsa lui de rost…

    simona 16 august 2010 17:23 Răspunde
  • sa le imbratisam pana le paraie oasele, amalia? 🙂
    copilul meu, imi primul rand si in sens miraculos.
    mi-e teama de multe ori sa nu-l strivesc sub apasarea bratelor si suflului meu- mereu flamande ca nu-i pot masura, complet, iubirea ce mi-o poarta in inimioara lui ce mi-a daruit intregul univers.

    tania 16 august 2010 17:52 Răspunde
  • Buna Amalia, trebuie sa recunosc ca sint salvata asa cum spui tu, am doi oameni in viata mea care ma iubesc asa , in totalitate, fara conditii si fara nici un alt gind : MAMA si TATA!
    Stiu ca si sotul meu ma iubeste dar nu asa! Stiu ca si copiii mei ma iubesc si ma vor iubi, dar nu asa cum o fac ei!
    Si faptul ca sint departe de casa cred ca ii macina cite putin in fiecare zi, asa cum ma macina si pe mine, dar mergem cu totii inainte!
    Inca si acum dupa trei ani de plecare afara, tata inca mai plinge in aeroport si la venire si la plecare, lucru care ma seaca de orice putere! Atunci am momentul meu de durere fizica, ma doare tot corpul doar la propriu, nu la figurat! Merg inainte de dragul copiilor mei, care sper ca intr-o buna zi sa raspunda si ei la fel la una din intrebarile puse de fetita ta pe blog-ul ei de atunci!
    Stiu ca toti cei plecati afara simt la fel, dar nu le putem avea pe toate in viata, desi ei, parintii, sint poate singura parte a acestui „toate” care ar conta!
    Pe curind, te imbratisez cu drag!

    Manu 16 august 2010 18:58 Răspunde
  • Amalia sa stii ca si eu mi-am pus de multe ori o parte din intrebarile pe care le ridici tu in acest blog. Si eu, ca multe dintre noi, raspund imediat: mama si tata! ei sunt primii pentru care contez cel mai mult. Pe urma desigur fratele meu, iubitul, matusa mea…Cat despre prietene, poate sunt, dar poate nu in aceeasi masura, adica nu stiu nici nu le-am pus la prea mare incercare pana acum si il rog pe bunul Dumnezeu nici sa nu imi trimita incercari prea mare, in care sa le testez dragostea fata de mine…
    Parintii sunt singurii care ne iubesc dezinteresat, care s-ar da peste cap sa ne vada linistiti si impacati si totusi, pt ei avem cel mai putin timp….

    Adnya 17 august 2010 10:11 Răspunde
  • Amalia, socoteala mea ese cu minus. Nu exista nicio persoana in viata mea care sa rada cand rad eu, care sa planga cand plang eu. Nu exista nicio persoana care nu poate respira fara mine.

    Fara sa ma intrebi tu, stiam deja. 🙁

    Anemari 20 august 2010 7:37 Răspunde
  • Amalia, am vrut sa scriu „iese”.

    Anemari 20 august 2010 7:38 Răspunde
  • Pentru mine nu exista asemenea persoane…dar pot spune cu siguranta ca pentru iubitul meu eu sunt asa…nu imi pot decat imagina cum e sa te simti atat de iubit, sa fii lumea intreaga pentru o persoana si sa iti doresti sa iti imparti si ultima farama de timp liber cu ea…Vreau sa cred ca ma iubeste, dar nu o arata in felul cum mi-as dori eu…ma consolez doar la gandul ca „daca o persoana nu te iubeste asa cum vrei tu, nu insemna ca nu te iubeste cu toata fiinta ei”. Imi demostreaza ca ma iubeste enorm in anumite situatii, imi este alaturi, il simt, dar as vrea sa se exteriorizeze mai mult…sa fie mai romantic, mai deschis, mai … numai al meu…

    Amy 20 august 2010 7:46 Răspunde
  • Anemari, nu fi asa de sigura. Cu siguranta sant multe persoane in viata ta care te iubesc; dar vezi, noi romanii ori santem mai sobri ori nu am fost educati sa ne impartasim sentimentele toata ziua buna-ziua!

    camellia 21 august 2010 16:29 Răspunde
  • Off , Amalia ! Ma tot gandesc la intrebarea ta si raspunsul ma cam sperie …. Asa cum spui , la prima vedere avem multi prieteni , cunostinte , rude , etc dar intradevar cati ne iubesc dincolo de ei si problemele lor ?
    Primele asemenea persoane , bunica mea , parintii mei , nu mai sunt alaturi de mine . Am insa surorile mele , o veche prietena si baietii mei . Poate ca nu e putin , dar e foarte putin comparativ cu numaul celor pentru care eu ma las pe mine pentru a le fi alaturi ori de cate ori au nevoie …
    Mi s-a intamplat de curand insa ceva care m-a emotionat foarte mult . Am lipsit ceva vreme , nu foarte mult totusi , de pe blogurile Tangoului . Doua fete extraordinare , Cristina Centea si Odille desi nu ne cunoastem personal mi-au trimis mail/uri in care isi exprimau ingrijorarea. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mai exista oameni minunati !

    Marina 22 august 2010 16:16 Răspunde
  • andra, asa, buni sau rai cum suntem, suciti spre stanga sau suciti spre dreapta, meritul esential al celor care ne iubesc este ca ne suporta si, apoi, ne iubesc si mai mult.

    Corinas, mai adauga, ori de cate ori se poate, cateva imbratisari:)

    eu_si_tu, prietenia e grozava, intr-adevar, atunci cand e adevarata.

    simona, un „multumesc” chiar poate face minuni.

    tania, pana le paraie oasele, da:)
    sa ii strangem aproape, aproape de noi, asa cum, de multe ori, nu o facem, din tot felul de motive.

    Manu, da, la ei ma gandeam si eu, sa stii. Te imbratisez si eu, cu drag.

    Adnya, ai dreptate, in timp, suntem prinsi cu tot felul de treburi, si uitam, prea des, de parinti. Asa simt si eu, de multe ori. iar alteori le aduc tot felul de critici, in loc sa ii iubesc, pur si simplu.

    Anemari, uite ca descoperi in continuare oameni buni, care iti devin dragi si, pana la urma, tot mai mult mi se pare ca asta e cel mai important in viata. Si mie mi-esti foarte draga:)

    Amy, si mie imi spune lumea, de multe ori, „Amy”:) Tu il iubesti atat de mult, ai asa de mult de daruit, poate el doar nu e obisnuit sa se exteriorizeze la fel.

    camellia, cum ii spuneam si lui Amy, in legatura cu exteriorizarea, americanii mei de multe ori incheie si o discutie telefonica avuta cu fiul care e la colegiu sau cu sotia care cumpara zarzavat cu „love you!”.

    Marina, in oamenii care ne iubesc cu adevarat ne regasim cel mai bine, asta e important. Caci, parca, uneori, obosesti sa stai tot cu garda pusa, sa te aperi de lume sau sa o ataci, si atunci trebuie sa fii cat mai tu insuti posibil, cu altcineva.

    amalia 23 august 2010 3:54 Răspunde
  • Eu sint de fapt Ana-Maria, prima mea iubire mi-a spus aşa, i se părea mai interesent decât Any, şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am păstrat ca pe un nickname… Nu mi-ar plăcea să îmi spună te iubesc la fiecare conversaţie telefonică, asta nu ar însemna că mă iubeşte cu adevarat, nu ar demostra nimic, ba mai mult ar deveni o rutină, un fel de „pa” mai frumos spus. Eu îmi doresc doar să fiu pentru el ceea ce este el pentru mine. Cât despre părinţi, nu pot spune că îmi vor răul, dar nici că mă iubesc „ca pe ochii din cap”…am fost un copil nedorit, de fapt nu ştiu dacă nedorit nu este prea mult spus, doar că ei şi-au dorit să aibă un băiat şi am avut ghinionul să fiu fată…aşa că nici pentru ei nu sunt ce ar trebui să fiu dar mă compensează gândul, ingrat de altfel, că nici ei nu sunt totul pentru mine…sunt doar părinţii mei şi atât…

    Amy 26 august 2010 15:43 Răspunde
  • frumos…o sa-i strang in brate pana o sa le paraie oasele! multumesc ca mi-ai amintit:-)

    Sanda 4 septembrie 2010 18:56 Răspunde
  • Amy, Amy sunt eu si Ana Maria e bunica mea 🙂
    Deci, oricum o luam, tot ne potrivim si iese bine.
    Da, cam asa devine iubirea, un fel de „pa”, insa e grozav sa o auzi repetata, cand stii sigur ca e acolo cu adevarat.
    Lucrurile astea cu fata/baiat sunt atat de nedrepte si absurde.

    amalia 7 septembrie 2010 4:43 Răspunde
  • Sanda, sa-i strangi, te rog 🙂

    amalia 7 septembrie 2010 4:44 Răspunde

Lasă un răspuns la Marina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title