„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Enter title here

de

Intotdeauna am fost de parere ca o depresie vesela e preferabila unei depresii triste.

Eu am mare grija de depresia mea, o salut dimineata, o intreb cum se simte si ce pot face pentru ea. Ne bem impreuna cafeaua din cana rosie cu arabescuri si apoi  ea incepe sa isi formuleze pretentiile. De ce nu e soare? Pentru ca ploua. De ce nu ne putem plimba pe jos? Pentru ca suntem in America. De ce gasim prea rar o atmosfera care sa ne produca placere? Pentru ca vanam obiecte de inventar. De ce nu savuram? Pentru ca ne grabim. De ce punem intrebari? Ca sa inventam cai de strecurare pe langa raspunsuri.

O depresie tratata cu cafea devine o fiinta cu care aproape ca te poti intelege. Le are si ea pe ale ei, bune si rele. Stam de vorba. Vreau sa o cunosc mai bine, sa o inteleg. De ce ma insoteste prin lume? O simt putin incurcata, poate nu stie sa explice exact. As vrea sa o ajut, dar nu stiu cum. Sa o fortez? Sa o las sa se relaxeze?

Nu vreau sa o enervez, pentru ca, intr-un fel ciudat, ironic, mi-e cea mai buna prietena, un  aliat. Dovada ireprimabila ca simt, si simt puternic. Invitatia de a inventa viata.

Toate tristetile se trateaza cu lucruri care deschid lumi.

Oameni.

Carti.

Calatorii.

In cazuri exceptionale, chiar anumite obiecte de inventar.

Muzica.

 

Despre carti.

Patru sau cinci carti daca citeam la timp in viata asta si eram pregatita sa le inteleg (alta discutie), puteam ocoli linistita o seama de scoli. Din scoala primara ajungeau Copii Capitanului Grant si Legendele Olimpului. Din gimnaziu nu-mi amintesc mai nimic, decat eternitatile de la chimie. Din liceu Forsyte Saga. Din facultate nimic. Iar din incurcatura asta etichetata pompos drept „maturitate” cateva vieti de femei incapatanate, articulate si sensibile. „I want to live every day I am alive and every day unlived is a misery and a crime”. Martha Gellhorn. „E ciudat cum lui Henry am putut sa-i fac cel mai mare dar, acela de a nu-l tine prizonier, de a pastra sufletele noastre independente si totusi unite. Cel mai mare miracol al dragostei intelepte.” Anais Nin. De altfel unui videoclip cu Anais de pe youtube ii datorez intelegerea faptului ca plecarea in America nu a insemnat drumul de la doua camere la bloc la casa cu gratar in fundul curtii ci calatoria de la ceva amorf la mine insumi.

Edna St. Vincent Millay.

Simone de Beauvoir.

Fiecare sa isi scrie lista lui.

 

Mi se pare ca in viata asta exista doua lucruri.

Scenarii pe care le umplem cu oameni.

Oameni cu care inventam scenarii.

 

Depresia se uita cu interes la mine, de parca ma vede pentru prima data, si apoi se transforma in altceva.

Stari noi, in cautare de nume.

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title