Afara, frumos si primavara, cata vreme pot circula fara sa-mi indes pe cap caciula. Sar in metrou, parcurg distanta, merg pe jos cateva minute pana la centrul expozitional si here I am, gata de deschis sesiunea informativa. Merg ce merg, dupa sageti, cand imi dau seama ca nu merg bine si sunt aproape sa fortez usa la Chicago Outdoors Show sau ceva in acest registru. Desi in ultimul an am inceput sa apreciez tot mai mult iesirile in natura, n-am ajuns inca acolo unde sa pot fi vazuta la vanat sau pescuit. Sa nu intelegeti ca as vedea ceva rau in aceste activitati, doar ca nu ma potrivesc existential cu ele, desi, la cum se rastoarna lucrurile in viata mea, aproape ca nu m-ar mira sa vin peste cateva luni sa raportez cum arata curba care modeleaza matematic numarul de pesti prinsi in sezonul toamna-iarna.

Dar cum plecasem dupa travel, la travel am vrut sa ajung.

Am reusit sa imi reabilitez traseul si m-am prezentat cu zambetul pe buze sa imi iau bilet, ca uitasem sa iau de pe internet. Mi s-a pus o bratara portocalie la mana si am fost lasata sa umblu libera intre standuri care promiteau toata planeta. Am simtit ca din omoplati imi cresc aripi, inca ma mir si acum, la o saptamana dupa eveniment, ca nu m-am inaltat instantaneu deasupra incintei pentru o tura de zbor.

Argentina! Costa Rica! Noua Zeelanda! Mauritius! Olanda!!! Orice cetatean pasionat de plecari ar fi avut dificultati sa ramana sobru. Stanga, dreapta, fata, incotro sa o apuc? Am mers in fata, la stanga, la dreapta, la dreapta, la stanga, in fata, la dreapta, la stanga, intr-o dezorganizare de pasare calatoare care si-a pierdut cumpatul. Am zis ca asa nu facem nimic, drept pentru care m-am adunat si am luat-o metodic. Hm, dar ceva nu era in regula, parca cei care laudau destinatiile nu aveau la ei zest-ul promotional specific american, parca venisera acolo obligati de niste sefi absurzi… In plus, dintre tentatiile interne, erau mai ales orase cum ar fi Kansas City, Oklahoma City, interesante in felul lor, nu zic, dar nu exact in aria de acoperire a interesului meu capricios. Mda. Si, la internationali, ori nu era Brazilia, ori n-am vazut-o eu. Foarte multe standuri din Canada, chiar si Australia si, asa, cum am spus, Noua Zeelanda. Se acordau reduceri de 10% daca rezevai excursia din stand si erau diverse trageri la sorti dar n-am avut rabdare de asa ceva. Am remarcat cateva prezente din China si mai multe agentii care vindeau destinatii europene, in special Italia.

Mi-am revenit complet, ba chiar am batut spre un fel de dezamagire, mai ales ca am observat cu tristete ca Rick Steves, realizatorul ale carui emisiuni europene de calatorie le urmaresc cu placere pe canalul public, nu va vorbi la Chicago, intr-un fel il si inteleg. A fost prezenta in schimb alta doamna, care ne-a descris dificultatile deplasarilor in context global, printre care si faptul trist ca in unele hotele sapunul este ambalat in plastic, si ce naspa poate fi cand tu, calatorul, intri la dus si nu poti scoate sapunul din ambalaj, etc. Mai bine ne-ar fi pus in vedere sa nu ne spargem capul cand iesim din vana, asta chiar e un aspect care poate face diferenta in viata noastra turistica. Am iertat-o insa pe doamna, pentru ca a dat niste raspunsuri reusite cand s-au prezentat la microfon cetatenii din public, sa isi lamureasca diverse nelamuriri. Au venit cateva domnisoare care au impartasit cu noi faptul ca se pregatesc sa plece in luna de miere (God Bless) si Hawaii si alea, alea, cum ar veni. Da. La final a venit o domnisoara spre doamna care a intrebat care sunt cele mai grozave pericole care ar putea sa o pasca daca petrece sejurul de miere si amor in Croatia, adica hat departe. Plaja e plina de olandezi dezbracati, a venit raspunsul. Lumea a ras, fata a multumit si eu mi-am pus Croatia in bucket list.

Inca un lucru, atentie, wherever your fancy takes you, nu vorbi despre politica, imagine all the people living life as friends…

Si in turism, ca si in viata, unii oameni trebuie ghidati pas cu pas, altii o iau de capul lor, altii sunt o simbioza intre cei de mai sus, segmentare carevasazica.

Ceea ce imi aminteste de vecinii de avion cand m-am intors din California, oamenii si-au castigat respectul meu integral caci veneau dintr-un tur in Australia si Noua Zeelanda, dar, calatorind la asemenea amplitudini, am fost oarecum uimita sa ii vad asa de ingrijorati ca pierdusera deja legatura aviatica din Chicago spre casa si erau eminamente speriati cum o sa gaseasca un hotel langa aeroportul din Chi, loc in care le-am explicat ca nu ai unde sa arunci un ac cu gamalie, ca se infinge sigur intr-o receptie de hotel… In fine, sa ma intorc la oile din targul meu.

Mi-a placut prezentarea despre Costa Rica, mi-a facut pofta. Un aspect interesant pe care l-am retinut este ca 85% din hotelele din acesta tara sunt boutique – hotel, adica de dimensiuni mai reduse si nu apartin de marile lanturi care nu pot sa ofere aroma speciala a unui asezamant mai mic. Ai, ai, ai, ai , ai, ai, m-as duce si in Puerto Rico.

De fapt m-as duce oriunde izbucnesc forme si culori, m-as spala cu sapun ambalat in plastic, as manca o felie de pizza pe zi si o cina exotica pe saptamana, as supravietui estetic si intelectual olandezilor si exemplele ar putea sa continue dar poate mai aveti si altceva de facut.

Tot la expo am petrecut vreo 20 de minute ca spectator la dansurile mexicane, pierduta de admiratie in fata ritmurilor si costumelor. Exista dansuri la care cand esti martor ai senzatia ca ai pus degetul pe insasi pulsul vietii si, daca nu esti atent, te poti trezi ca picioarele se misca sub tine in ritmuri pe care nici nu stiai ca le sti.

All in all dupa amiaza a fost interesanta, mi-a improspatat dorul de duca, mi-a lasat cateva amintiri placute si fost un bun pretext sa va dau un semn de viata inainte de a reveni cu a treia felie a calatoriei la San Francisco. Tineti aproape, cum ar spune un domn important.

Verde rasfatat de ploaie in Golden Gate Park si pasteluri urbane in Haight-Ashbury

Ramane cum am stabilit. Am scos capul din tren la Powell Street, adica exact in inima orasului, locul ideal de unde sa nu stii incotro sa o apuci mai intai. Spre deosebire de Ferlinghetti, care a avut sansa sa vada prima data San Francisco de la bordul unui vas care se apropia de tarmul golfului, eu apar intotdeauna de sub pamant, caci pe acolo trece mijlocul de transport care leaga aeroportul de centru, si, mai departe, de raspandirile suburbane adiacente. Daca Ferlinghetti a ramas cu impresia nestearsa a cladirilor albe asezate in ritmul unui Tunis zarit de pe mare, eu defilez si in zi de azi cu imaginea primului tramvai portocaliu zarit acum un an pe Market Street.

Iata insa ca ajunsa acolo ma mananca ingrozitor sa aman putin Mission Dolores si sa imi arunc faptura complicata intr-un cable car, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru captarea temporara a sentimentului de joy procurat de zanganitul vintage al vagonului colorat.  

Zis si facut. M-am asezat constiincioasa la coada, moment in care ghidul de calatorii pe care il aveam in geanta a dat scarbit din mana si i-a spus portofelului verde in care statea inghesuit ca se astepta de la mine sa devin mai sofisticata intre timp si sa nu mai cad prada celei mai populare atractii, ca un japonez entuziast, ca doar nu mai sunt pentru prima oara in oras.

Portofelul a zis ca pe el nu il deranjeaza asta, pentru ca e proaspat cumparat si deci n-a mai fost aici. Ghidul s-a retras inapoi in carapacea lui, constient ca si cu oamenii e greu sa te intelegi, dar si cu portofelele. Dupa ce am urcat in cable car si am mers doua statii am stiu exact ce vreau sa fac next, si anume sa cobor si sa iau un double decker, autobuzul acela care, contra cost, te plimba si iti explica ce miscari de trupe s-au derulat in cursul timpului prin locurile pe unde treci.

Am debarcat asadar la Union Square si m-am infipt plina de speranta sub palmierul din statia de autobuz, fara sa stiu exact ce va urma, dar deloc ingrijorata de asta. Cand a aparut primul double decker plouat am intrat in vorba cu omul care coordona tururile, i-am expus pasul meu si el mi le-a expus pe ale lui, schimb energetic din care m-am facut cu un permis de calatorie valabil trei zile si patru tururi, totul la jumatate de pret, because it’s raining so hard and you are still here with us, thank you.

Astea au fost imprejurarile istorice prin care m-am gasit instalata la geamul autobuzului care urma sa ne poate in ploaie prin Golden Gate Park si mai apoi prin epicentrul vibratiilor hippie, cartierul Haight-Ashbury. Parcul acopera 1013 acri, habar n-am cat e asta, dar ca sa traducem cumva, e lung de 4,5 km si lat undeva sub un kilometru, adica e mai intins decat Central Park din New York. Aici apare din nou unul din motivele pentru care imi place San Francisco, si anume ca e plin de atractii nascute din incapatanarea unor oameni care au gasit potrivit sa lupte cu opinia generala cum ca obiectivul respectiv e imposibil de realizat. Acesta a fost si cazul amenajarii acestui parc.

Am coborat asadar pe Geary Boulevard inspre ocean, am facut la stanga, am intersectat Fulton Street pe care am recunoscut-o din alta calatorie si ne-am oprit langa muzeul DeYoung. Toate acestea, desigur, in ploaie. Am rezistat cat am rezistat la parterul autobuzului, dupa care am urcat cu umbrela pe puntea de observatie. Cu mine au mai urcat doua fete, nemtoaice dupa intonatie. Odata ajunsa sus e clar ca n-am mai vrut sa cobor si am ramas acolo aproape pana la final. Le-am facut o poza fetelor si am povestit un pic. Una din ele, cea mai volubila, mi-a spus ca sunt din Munchen si petrec doar doua zile in California. Atunci m-a lovit cheful sa ma laud un pic cu internationalitatea mea, deci am subliniat ca si eu am zburat in vara prin Munchen. Am mai schimbat cateva idei, dupa care, desi de obicei ma abtin de la „sindromul compartimentului de tren”, adica practica prin care iti deserti povestea vietii intre Brasov si Sighisoara, am intrebat-o totusi pe fata cu care vorbeam cu ce ocazie viziteaza San Francisco. Mi-a raspuns foarte amabila ca e stewardesa la Lufthansa si se afla in pauza dintre curse. Deci m-am laudat ca am zburat si eu o data pe an prin Munchen exact unei stewardese de la Luftahnsa!!! Atunci mi-am stabilit 31 martie 2012 ca deadline al perioadei de abstinenta laudativa pe care am inceput-o atunci si acolo si o respect si acum.

Parcul in ploaie a fost superb. Verdele era mai verde, mirosurile vegetale erau mai innebunitoare, palmierii erau mai frumosi, florile mai senzuale.

A intervenit apoi lupta interna intre pofta de a savura momentul si dorinta de a face totusi si cateva poze. Nu e chiar cel mai simplu lucru sa faci poze reusite la etajul 1 al unui autobuz care merge pe dealuri, intr-o ploaie torentiala, cu umbrela in mana, ca sa nu distrugi complet aparatul foto, ca de capul personal ce sa mai vorbim.

Dar cartierul care m-a facut sa exclam a fost Haight-Ashbury, sediul nebuniei hippie de la mijlocul anilor ”60. Intotdeauna sunt o adoratoare garantata a caselor colorate, a magazinelor mici, a strazilor interesante. Mi-am scrijelit deja in agenda sa ma intorc acolo si sa ma plimb in tihna pe jos, negrabita de nimic. In cursul calatoriei era sa dau cu dintii de bara platformei din fata  a autobuzului si sa imi prind aparatul foto in firele de troleibuz, in incercarea de a capta cumva culorile si formele care defilau generoase pe langa noi. Se pot face poze superbe acolo dar e preferabil sa le faci de la sol.

 Am trecut apoi prin Alamo Square, unde se afla sirul de case victoriene celebre, suprapuse la orizont peste panorama centrului cu zgaraie nori. Totul se zarea, desigur, intr-o ceata umeda, dar mie mi-a placut atmosfera.

Dupa ce am coborat spre Civic Center temperatura sufleteasca a inceput sa imi scada, prilej cu care am observat ca blugii imi sunt uzi de la genunchi in jos, detaliu pe care nu il remarcasem pana atunci. Intoarcerea in Union Square m-a adus inapoi cu picioarele pe pamant, am coborat la parterul autobuzului si am simtit senzatia de sfarseala placuta provocata de prea multa frumusete ingramadita intr-un timp prea scurt.

Recomand San Francisco in ploaie, recomand San Francisco in soare, recomand sa nu incetam niciodata sa cautam locurile si starile pitoresti si recomand sa nu ezitam nici chiar atunci cand nu e prea clar cum se va asterne ziua, saptamana, luna, viata.

 ***

(Poftiti jos din autobuz, urmeaza o vizita, tot prin ploaie, desigur, la Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, a sasea misiune spaniola din El Camino Real, calea presarata cu 21 de misiuni si coloana vertebrala pe care s-a construit California. Daca v-a placut calatoria puteti lasa o bancnota virtuala in sectiunea comentarii sau un like la tatal nostru Zuckerberg, da, asta cu IPO de 5 bilioane, pentru cunoscatori.)

Dar trecand peste introducere, atac cuprinsul cu ideea ca ma mira round trip pana la Dumnezeu cum de realizatorii de programe de la cele doua radio-uri pe care le ascult constant par sa fi facut un legamant crancen sa nu difuzeze decat si numai Someone like you.

Primul radio il ascult in masina, este compus mai ales din muzica saltareata + Adele, Someone like you, adica. Luni bune eu nici n-am stiu ca ea canta si altceva. Am crezut ca a inregistrat un disc intreg cu aceeasi melodie si noi suportam consecintele. Dar nu, mai are un manunchi de piese chiar mai reusite decat cea incriminata mai sus si aici intervine intrebarea mea legitima: oare pentru celelalte nu exista inca drept de difuzare, o fi la mijloc vreun blocaj din asta de business care tine cand si cand lumea in loc?

Al doilea radio il ascult in casa si e vorba de EuropaFM. Sunt fan EuropaFM de cand imi luasem de mult vandutul apartament din Deva si faceam pe parchet un puzzle cu un caine si ascultam la casetofonul adus din Ungaria primele programe lansate cu bun gust in eter. Imi plac prezentatorii, vocile, personalitatile, imi plac umorul, stilul de prezentare, muzica, tot. Dar nu-mi place ca nici ei nu par a fi auzit ca Adele canta si altceva decat Someone like you.

Pun aceeasi intrebare: asa e procedura, se difuzeaza un singur cantec pana un ascultator sau altul cedeaza nervos si intreaba de ce?

Chiar sunt curioasa sa stiu raspunsul.

Update: Am dovada clara ca nu scriu degeaba. Desi randurile astea le-am asternut in urma cu cateva zile si n-am reusit sa le public aici, ele au avut efect. La radio-ul din masina Someone like you a incetat in sfarsit si de doua zile s-a declansat campania „Set fire to the rain”. Prima data cand am auzit-o la radio m-a trecut un fior securist, am zis, mai, astia imi umbla prin fisiere, sa vada pentru ce mai protestez si apoi rezolva instantaneu problema…

In dimineata asta, daca ar fi vrut, vecinul m-ar fi putut vedea in masina parcata in fata casei, cantand din rarunchi cu Adele “Set fire to the rain”.

It’s a side of you, that I never knew, never knew…

… And someone there had told him that  San Francisco was the most European city, the most Italian city, the most polyglot city, the most bohemian city in America, except for Greenwich Village…. And anyway, being a red wine addict, he was attracted by the rumor of San Francisco as the center of the only real wine-region in the United States. „All those dagos”, someone had told him, „they’re not going anywhere where you can’t grow wine.” That was enough for him, and to hell with the rest of wineless America…    Lawrence Ferlinghetti,  “The Poetic City That Was”

Filbert Street

Episodul 1

Fly Me to California

Cand spun ca merg undeva „singura” inseamna ca alaturi de mine marsaluiesc in ritm alert curiozitatea, imaginatia, emotiile, pofta de explorare si dramul de nebunie fara de care nici unul dintre noi n-am fi ce suntem. Aratarea aia slaba care gafaie la un sfert de kilometru in spatele echipei este ratiunea. Am plecat asadar „singura” in vizita la San Francisco. Destul de linistit aeroportul la 7 dimineata, parca mai linistit decat in alte dati. Chiar si coada de la security pare mai mica. Ma incadrez pe un rand si ma razgandesc, mi se pare ca randul merge drept spre body scanner, dispozitivul pentru care O’Hare e unul dintre trend-setteri. O sterg in alt rand, imi pun efectele personale in cutii de plastic si arunc o privire filosofala spre businessman-ii in sosete si doamnele despuiate de demnitatea coapta acasa, caci orice muritor descaltat isi pierde jumatate plus unu din prestanta initiala. Ideea e ca tot la body scanner ajung, e prima data ca mi se intampla. Ma rastingnesc corespunzator si astept sa imi vizualizeze frumusetea interioara. Alternativa ar fi fost sa refuz si sa trec la o sesiune de pat down, adica o asigurare manuala oficiala ca nu duc obiecte contondente prin cine stie ce detaliu al trupului. N-am niciun chef sa ma pipaie nimeni, deci ma scaneaza la foc automat si, pentru ca, virgula, corespund, mi se da drumul spre poarta de imbarcare.

Ma tot duc si ma opresc numai unde scrie impreuna: United Airlines si San Francisco. Ma asez strategic si studiez pasagerii, ia sa vedem noi cine lasa in dimineata asta in urma Chicago si e de acord cu ideea sa plece in California? Quite a lot of people, printre care si o tanti cu gusa si un roman cu o ea si un el pe o coperta cu arabescuri, apoi un domn cu un aer general de Bill Gates (pantaloni bej, camasa albastruie), mai peste doua randuri de scaune un alt coleg de zbor aduce bine cu Steve Jobs cum l-am vazut pe coperta revistei Forbes. Vad un hippie brunet cu parul mai lung decat al meu, pe urma un indian, deci eu zic ca suntem combinati intr-un mix potrivit cu destinatia. Eu intru la capitolul artisti, daca nu pentru alt motiv atunci macar pentru ca imi umplu sticla de plastic cu apa de la cismea.

Langa mine se opreste din fuga o fata desfigurata de fericire, e vorba de fericirea aia speciala pe care ti-o poate procura numai un avion care intarzie, cand, dupa un maraton pe viata si pe moarte, prinzi totusi legatura mai departe. You guys are all going to San Francisco??, intreaba ea. You bet ca acolo mergem, eu una, cel putin, nu am nici cea mai mica intentie sa merg altundeva.

Trec peste discriminarea cuprinsa in americanul guys, chiar si dupa opt ani de pamant al fagaduintei inca mi se pare ca guys se adreseaza numai baietilor, nu si fetelor.

Anyway, ne urcam in avion si nu mai e timp de cugetari la sol. Mi-am rezervat din vreme locul de la geam pe ultimul rand din dreapta. Langa mine e o fata cu tenta hippie, vad ca tot zborul a stat cu o pagina de curs in fata si s-a uitat la unicul film cu care United ne-a cinstit pe monitoare. N-as fi crezul ca mai vrea cineva locurile de pe ultimul rand, dar uite ca ambele din stanga mea sunt ocupate. Ma ridic la cer inca inainte de a porni avionul si stiu ca de acum ma impart in doua: o jumatate extatica si o jumatate rationala, a doua incercand din greu sa o tina in frau pe prima.

Plecam relativ repede si ma ghemuiesc sa savurez placerea intelectuala indusa de energia motoarelor ambalate, mai puternice decat gravitatia, rutina, ezitarea si lipsa de speranta care au tendinta neplacuta de a se manifesta la sol. In trei minute suntem deasupra norilor.

Stand eu asa si uitandu-ma ba in directia generala a pamantului, ba in directia scaunelor cam decrepite din aeronava, ma surprind gandindu-ma cum ar fi sa scap intr-o zi pe vreo Singapore Airlines sau Emirates, locuri unde inteleg ca inca se calatoreste cu stil si gusto chiar si la clasa “la gramada”.

Pana atunci e bine si aici, in scaunul asta albastru de la geam, asteptand sa se desfasoare sub mine trei sferturi din latimea Americii si la capatul ei sa regasesc locurile care imi plac. Consum suc gratuit de mere, apa si un lichid de frana despre care circula un zvon oficial ca ar fi cafea. Sper sincer sa fie si cafea in cafea, ca azi noapte am dormit numai trei ore si am fapte importante de comis la San Francisco. Primul obiectiv pe care mi l-am pus in mintea infierbantata este Mission Dolores, cea mai veche cladire din oras, ridicata in 1776, deci cu 199 de ani inainte de a ma intampla si eu. Toate asezarile californiene au inceput cu un fort (pentru armata) si cu o misiune (pentru preoti).

Intre timp printre randuri a sosit miros de mancare pe bani si un pasager ii comunica stewardesei ca el nu cumpara sendvis, pentru e „cheap”. Omul e „cheap” adica, nu sendvisul, si nu e de acord sa plateasca pentru mancarea din avion. Intamplarea face ca stewardesa sa imi placa si dupa ce ii da raspunsul imi place si mai mult. Nu cred ca e politically corecta dar nu conteaza. „I am cheap too, but I live like I am rich” zice ea. Suntem in epoca in care pasagerii se dueleaza cu personalul de bord in declaratii ironice, astea sunt timpuri moderne, am aruncat la bazin amabilitatea exagerata, cel putin pe liniile interne americane. Nu ne-a deslusit insa tehnicalitatile prin care, cheap fiind, reuseste sa traiasca rich, chiar m-ar fi interesat si pe mine. Desi, intr-un fel, cred ca banuiesc cum face, ca si eu fac pe alocuri la fel.

In timpul acestor fenomene am lasat in urma mii de kilometri de pustietati si, desi nu am ceas si telefonul e inchis, eu zic ca ar cam trebui sa ne apropiem de California. Zburam intr-un cer de lapte, so much so pentru viziunile mele albastre de aterizare deasupra golfului. Aripa dreapta se ridica puternic, deci facem la stanga, aripa stanga se ridica, deci facem la dreapta, aripa dreapta se ridica, deci facem la stanga. Capitanul ne explica. Nu poate sa aterizeze, sunt numai atatea piste si se pare ca un numar mai mare de avioane doritoare. Pe la jumatatea zborului mi-a venit sa ma ridic sa imi intreb colegii de cabina: ei de ce nu fac chef in scaun, ca mine, oare stiu unde mergem?? Ca daca nu stiu le spun eu. Oare sa le spun? Raman cu greu asezata si peste o ora ma simt absolut rusinata de intensitatea sentimentelor mele, de ce nu pot sa fiu cool and composed like everybody elsei? Inainte de aterizare ma simt rusinata a doua oara, de data asta pentru ca m-am simtit rusinata prima oara, in fond de ce sa nu am stamina sa imi asum complet senzatiile starnite de oras?

Inca un pic si scot capul pe geam de cat ma tot imping in hublou.

Aterizam, scoatem centura, pornim telefonul. Nu ma grabesc. Extrapolez intelepciunea lui Moromete, citez din memoria de lunga durata: lasa ma’ Nila, ca nu pleaca ei Bucurestii… Lasa mai Amalia ca nu pleaca ea Mission Dolores, tot acolo o gasesti, numai sa coboare oamenii astia, ca asa e cand stai pe ultimul rand…

Sub aparenta inselatoare a unei turiste normale la cap si la inima, tasnesc pe poarta 81 a terminalului 3 si aproape ca ajung la capatul culoarului, de unde ma intorc sa observ mai bine aparatele electronice vechi expuse in lungul benzii care te deplaseaza chiar daca nu dai din picioare. Vad un televizor identic cu unul din ale mele, e drept ca nu l-am mai deschis pe asta (si nici pe altul) de mult, dar nici nu l-am aruncat. Ma uit cat ma uit si plec iar spre iesire. De data asta ajung la capatul culoarului, urc, iau trenul si, batand din picior, ma indrept spre oras.

In ultimul timp merg la culcare simplu cetatean si dimineata ma trezesc critic de specialitate. Specialitatea variaza dupa reguli carora nu li s-a dat de cap, azi critic literar, maine critic de film, poimaine critic existential, so on and so forth, cum ar zice americanul care n-a vrut sa invete limba romana. In dimineata asta sunt critic de amenajari interioare.

Am navigat/ treierat internetul, depinde daca privim din perspectiva navala sau agricola, si dupa toate hoinarerile, de poza asta nu m-am mai putut desparti. Are ceva care mi-a mers la inima. Un je ne sais quoi, adica. Dupa ce am decis ca are tot ce vreau, am purces sa vad ce are.

It ain’t Architectural Digest, I must admit, dar nu stiu cat de bine m-as simti intr-un interior excesiv de finisat. Am nevoie de niste dezordine, o camera perfect pusa la punct ma de la inhiba pana la deprima. Sa analizam asadar.

Impresia generala este de activitate efervescenta, pe masa n-ai unde sa arunci un ac. Vad un castron cu nu stiu ce, care sta pe o tava. In spatele castronului pare sa fie un National Geografic. Carti, carti, carti peste tot, uite si un pahar cu apa. Cand vin prietenii punem cartile de pe masa pe jos, sa facem loc de cafele la ibric.

Nu dibuiesc ce sunt cutiile din stanga castronului.

Fotoliul cu canapeaua si masuta intre ele dispun personajele la conversatie. Toate locurile sunt ocupate de prieteni. Unul ia scaunul rosu, duce vasul de aluminiu la bucatarie, pune cartile sub fereastra si muta scaunul in stanga fotoliului, asa, sa ii putem vedea pe toti. Era sa puna scaunul rosu cu spatele la noi dar si-a dat seama ca nu e frumos.

Cineva admira fazanul. Proprietara apartamentului spune povestea fazanului. Cafelele sunt fierbinti. E drept ca starea canapelei nu e brand new (shabby-chic?), dar are ceva cald si familiar, pare sa aiba si ea o istorie. Asta e! Toate in casa par sa aiba o istorie, o poveste relaxata, iar impreuna impletesc un spatiu care te provoaca la planuri, la noi descoperiri despre viata, despre placere, despre lucrurile pe care merita sa le cuprindem in existenta noastra.

Desi visul american prescrie o casa, cred ca ma simt mult mai confortabil intr-un apartament. Sunt prea lenesa pentru o casa. Ii admir enorm pe cei care au una si au grija cu dragoste de ea dar, nu stiu de ce, mi se pare ca eu n-as fi in stare. Poate sunt prea egoista? Poate nu e inca momentul? Poate n-o sa fie niciodata momentul?

Jos de pe toboganul presupunerilor si sa ne vedem de treaba. Muzica! Nu vad nicio sursa de muzica dar trebuie sa fie ascunsa undeva. Ce ascultam? Fiecare are dreptul la doua propuneri. Am incredere in voi. Ma gandesc ca si voi aveti incredere in mine, daca veniti aici.

Ia sa aranjam plapuma pe pat, acolo mai pot sta prieteni, poate chiar cei care deocamdata stau pe jos. Imi plac ferestrele verticale, care incadreaza o fiinta umana activa. Pana am sosit in America nici nu stiam ca exista si ferestre orizontale. James Howard Kunstler spune ca ferestrele orizontale sunt pentru oameni care dorm, fac sex sau au plecat intr-o lume mai buna. De cand asteptam sa il pomenesc pe Kunstler, ale carui carti „Geography of Nowhere”, „Home from Nowhere” si „The City in Mind” m-au lamurit de ce nu-mi fac pariurile estetice in favoarea suburbiei.

Singura mea grija in privinta somnului ar fi sa nu fie cutremur si sa-mi cada biblioteca in cap, sa ma faca toba de carte. Dimineata ma trezesc, arunc un ochi in strada, vad daca s-a deschis magazinul de cofetarie/patiserie/pierzanie de peste drum (recunosc ca aseara am vazut jumatate de„Chocolat”, apoi discul a fost zgaraiat si trebuie sa astept sa vina altul) si abia apoi ma dau jos si merg sa fac cafeaua. Intre timp imi las privirile sa rataceasca peste pozele alb negru si ramele simple, intr-un fel de visare lucida pe care poate ar trebui sa o patentez la OSIM.

Dar poate ca toata tevatura a fost declansata de harta lumii. De asta aleg mereu (in capul meu) locul din fotoliu, ca sa vad harta. Camera ar pierde jumatate din caldura si din posibilitati daca ar lipsi harta inramata in alb. Is it me sau sub fereastra din dreapta se zareste o valiza?

Daca v-ati asezat comod, fiecare unde prefera, hai sa povestim despre un articol morbid si util pe care l-am citit pe internet si care sintetizeaza ce regreta la final de drum oamenii care chiar nu au priceput la timp ca viata pe pamant nu e in cantitate infinita. Nu cred ca trebuie sa asteptam ultimul tramvai ca sa fim loviti de intelepciune, as inclina sa opinez ca se poate si mult mai devreme. Cu multumiri Cristina via Alina via Arise India Forum.org, sinteza regretelor arata asa:

1. As fi vrut sa am curajul sa traiesc asa cum simt, nu cum asteapta altii de la mine.
2. As fi vrut sa nu lucrez asa din greu.
3. As fi vrut sa am curajul sa imi exprim sentimentele.
4. As fi vrut sa tin mai strans legatura cu prietenii.
5. As fi vrut sa imi dau voie sa fiu mai fericit.

Pai si de ce nu ai facut toate astea, fratele meu?

De ce nu le facem intotdeauna nici noi?

Acum ca tocmai mi-am injumatatit cititorii cu referiri legate de regretele de pe urma (am impresia ca e vorba mai mult de America), propun ca noi, astia care am ramas aici, sa ne asezam in largul nostru, sa deschidem cateva sticle de vin, sa trimitem dupa platouri cu bomboane incredibile jos la cofetarie si sa facem praf impreuna, cu vitalitate, cu metoda, toate temerile pe care se construieste fiecare regret. Nu e greu.

Sigur, intrati!

Hai ca ne strangem si se mai face loc.

Sper sa va fie bine impreuna aici, in camera mobilata cu povesti, si sa nu-mi simtiti cateva zile absenta. Eu dau o fuga de weekend la San Francisco, de unde promit sa ma intorc cu impresii, poze, emotii, obiective turistice si inca un je ne sais quoi pe deasupra.

Motto: „Nu exista sa existe spectatori cu fetze triste.”

E iarna. Afara ninge linistit. Au sosit pasarile calatoare. Un om de bine le-a zis ca e primvara. Ieri  a fost primavara. Pasarile au cantat. Azi nu stiu ce fac. Afara ninge linistit si bate vantul. Ce paradox! Centrala merge. Centrala bubuie. Sper sa nu se strice centrala. Masinile de curatat zapada zumzaie in soare. Masinile de curatat zapada zumzaie in intuneric. Masinile de curatat zapada zumzaie dimineata devreme. Masinile de curatat zapada zumzaie seara tarziu. Unii oameni n-au somn. Unii oameni nu se pot relaxa. Ii impiedica constiinta cetateneasca. Eu nu sunt printre ei. Ninge. Sa ninga, primesc, dar eu sa fiu in drum spre tarile calde.

E iarna. De cand nu mai merg pe jos ulita e complet pustie. Pustie si alba, in cazul asta particular. Iarna e anotimpul nostalgiei. Nostalgiile sunt multe. Una dintre ele e cum innotam acum cinci ani prin zapada pana la genunchi pe trotuarul necuratat. Fiecare rezident curata, dar exista un colt care apartine de autoritati si acolo ma impotmoleam mereu. Ce vremuri. Ce amintiri. Intr-o zi o masina cu doua fete a oprit si m-au intrebat daca nu vreau sa ma duca acasa. Pornirea mea de lupta inuita a fost mai puternica si am zis ca nu.

Craciun Fericit! Am pom, am zapada, deci nu vad de ce sa nu urez. La multi ani, cu sanatate, fericire si tot ce va doriti. Fie ca Anul Nou sa aduca implinirea tuturor urarilor tiparite pe felicitari, pentru aceia dintre noi pe care ii doare mana sau capul daca se gandesc la doua randuri originale. Da-o-n-ma-sa (sper ca am scris corect) de originalitate, hai sa ne uniformizam toti si sa traim fericiti. Life is life si sa ne bucuram de ea.

Crengile bradului se apleaca sub greutatea zapezii. In atmosfera pluteste o vraja careia ii tin piept cumva, ca azi e ziua in care practic cinismul. Pana cand tot bleaga si dispusa la compromisuri? Aud ca incepe Anul Dragonului de Apa, poate e de bine. Dragonul e de apa, zodia mea are apa in fisa postului, poate mai vine cu idei si iepurele pe care il reprezint perfect in zodiacul chinezesc (cred ca pentru mine a fost inventat) si conjuncturile astrale se pot impleti frumos.

Locuiesc la suburbie. E frumos aici. E curat. Unii din noi avem brazi in fata casei. Unii din noi avem brazi in spatele casei. Unii din noi au neamuri in Florida. Cine mai vine cu fabule ca viata e corecta, ala sa aiba parte de ele. Imi place la suburbie. E frumos. E curat. E liniste. In cinci ani din manastirea de peste drum n-a iesit niciun calugar. Poate ies pe usa din spate. Imi place aici. E frumos. E curat. Daca n-ar fi cainii de la casa cu gardul de lemn ne-ai banui ca am uitat sa scoatem sunete.

Locuiesc langa aeroport. Nu orice aeroport. Aeroportul Chicago O’Hare. Cel mai mare aeroport din lume. La fiecare 30 de secunde pe deasupra curtii trece un avion. Nu le mai aud dar am vazut intr-un documentar pe Discovery ca asa e. Apropierea de aeroport e utila in zilele in care iti iei campii si pleci cu ei in excursie. Hop in tren, hop in aeroport, hop mergi 3 km pe culoare si there you are, ai ajuns si poti sa pleci.

Imi place sa fie iarna, sa traiesc la suburbie si sa fiu langa aeroport.

Dar, daca trebuie, pot sa renunt la iarna, desi m-ar durea sufletul.

Daca e necesar un sacrificiu aditional, las in urma si suburbia.

Dar ca sa se implineasca idealul, ma mut direct la aeroport.

M-am dus la o expozitie de obiecte de artizanat in downtown Chicago, de fapt un targ sau cum sa ii spun, ca acolo frumusetile erau de vanzare. M-am dus umflata in pene, declarand zgomotos ca am tot ce vreau si imi sunt de ajuns mie insumi si patrimoniului meu, deci merg doar sa ma aflu in treaba si sa ucid softly o dupa-amiaza gri de duminica.

Am calatorit cu Blue Line, in care mi-am butonat in draci mobilul, ca ma lovise un chef de modernitate ireprimabil, apoi am mai mers inca o statie cu Brown Line (la Chicago metroul metalic umbla pe linii codificate in culori) si de acolo am intrat direct in incinta Merchandise Mart, un imens ansamblu orchestral muzical coregrafic de magazine, birouri si vad ca si spatii expozitionale.

M-am infiintat la etajul opt si nu pot sa sar fara sa ma impiedic peste amanuntul ca in lift o doamna mi-a laudat palaria gri cu trandafir, unicul motiv pentru care astept sa vina iarna la Chicago.

Am vazut o multime de lucruri frumoase, targul era in mare parte cu obiecte hand made. Bijuterii, genti de piele unicat, tablouri, rochii, palarii, cam tot ce vrei gaseai acolo si inca n-am apucat sa vad intreaga desfasurare de forte. Si, cum ziceam, am declarat ca am tot ce vreau si oricum ce nu am nu se poate cumpara de la targ, daca intelegeti ce vreau sa spun. Dar plimbarea printre artisti ramane una din cele mai interesante experiente posibile.

Am fost ingrijorata pentru ca desi imi placeau multe lucruri nu am vazut nimic pentru care sa sar in avion daca ar fi nevoie. Asta pana aproape de final, cand am dat peste niste bijuterii superbe din sarma crosetata, facute unde altundeva daca nu in California.

Si atunci am simtit ca se produce fenomenul.

Privirea mi-a cazut pe o bratara gri si in mine a urcat valul lui VREAU. Se naste in esofagul superior, aluneca spre stomac, traverseaza bazinul, da o orbita completa genunchilor, urca din nou la talie, se catara la inima, constrictioneaza gatul, cucereste creierul si atunci nu mai e nimic de facut in afara de trecut credit cardul prin slotul potrivit.

Problema tehnica a fost ca brusc am avut o viziune apocaliptica in care m-am dedublat si eu eram jumatatea rationala din mine, iar bratara devenise intruchiparea celeilalte jumatati, aceea care inchipuie felurite scenarii de munca, viata si cumparaturi, scenarii sub puterea carora bleaga de jumatate rationala e dispusa intotdeauna sa cada la datorie.

Cum sa ii explic femeii aceleia, obisnuita sa impleteasca fineturi sub soarele din Los Angeles, ca de cate ori m-as fi uitat la mana impodobita cu florile gri, de atatea ori mi-as fi amintit fie de pergamentele existentiale pe care m-am scremut sa le transform in realitati care nu mi se potrivesc, fie de variantele care mi se potriveau dar pentru care n-am nimerit inca unghiul la care trebuie tinuta bagheta ca vraja de materializare sa aiba efect.

M-am simtit sfasiata intre imaginarul personificat de bratara si realul intruchipat de mine, portofel si legile utilitare ale firii.

Vroiam crunt bratara.

Vroiam crunt si banii.

Nu puteam pleca din stand.

Dar nici nu mai puteam ramane.

Dar nici nu puteam pleca.

Am dat sa plec.

Am zis hai sa cumpar bratara.

N-am putut sa scot banii din portofel.

Am fugit din stand.

M-am intors in stand.

Am incercat inca o data bratara.

Mi-am propus sa fiu mai puternica decat mine si sa plec.

Si am fost.

Am sa raman pentru Lisa Toland ciudata aia din Chicago care nu intelege si nu apreciaza arta si pe care dupa ce sta o ora in stand nu o lasa inima sa dea 75 de dolari pe o bratara care in mod clar i-a lasat amprente in constiinta.

Dupa ce am plecat mi-a fost rau fizic, nici macar o cafea n-am fost in stare sa beau. Am simtit ca mi-am pocnit in cap fanteziile si cum o sa supravietuiesc acum? Iesirea in aerul inghetat, punctat de luminile abundente ale lui Trump Tower, m-a facut sa imi vin putin in fire. Am colindat apoi post traumatic cateva magazine si am observat cum picioarele se miscau fara mine pe Michigan Avenue, printre cetateni veseli care leganau pungi de cumparaturi insemnate cu tot ce are mapamondul mai slefuit in materie de marci comerciale.

Dupa trei zile de la eveniment au inceput sa se risipeasca sechelele si am cautat site-ul artistei. Daca stiti cumva persoane normale la cap, care se pot bucura de un obiect de artizanat fara sa faca din el elefant existential, invitati-le sa-si traga sufletul intre coliere, cercei, posete si bratari de felul celor pe care le vedeti mai jos.

Simt ca imi repar cumva ciudatenia comportamentului din teren si poate va dau ceva idei de cadouri interesante pentru voi insiva sau pentru cineva drag.

http://www.lisatoland.com/shop/category/bracelets/

Aproape ca imi vine sa zic ca traim vremuri de impliniri marete, ce mai conteaza ca ne-am raspandit pe intregul pamant, daca oamenii din Silicon Valley au gasit mijloacele sa ne adune intr-o unire virtuala in cuget si simtiri in fata careia ma inchin!

E adevarat ca fac si ei ceva bani de pe urma noastra, dar mai conteaza?

2012!!

Practic de maine dimineata ar trebui sa intre in vigoare toata puzderia de urari mai mult sau mai putin entuziaste cu care ne-am blagoslovit reciproc ieri seara si sa inceapa sa se intample lucruri mari, cum ar fi balotii de sanatate, fericire, impliniri, un an mai bun.

Nu stiu ce ati baut voi, eu am baut lichior verde facut de calugarii francezi si l-am alternat cu sampanie de California, rezultatul e spectaculos.

EuropaFM mi-a adus langa suflet toate (and I mean toate) melodiile din studentie, a trebuit sa imi sun o prietena si fosta colega de camera din Cluj care locuieste acum in Portland, ca altfel plesneam. Am rezistat emotional la un intreg desfasurator de melodii dar Coco Jambo mi-a pus capac.

Bine ca 1 ianuarie e duminica si ne trezim cu succes din starile euforice si pe 2 suntem gata sa doboram iar stachetele eficientei, performantei si alte chestii la care nu vreau sa ma gandesc acum, si, chiar daca as vrea, nu as putea.

La multi ani!!!!

Si nimeni nu-mi poate sterge destinul din ea.

Imi place mult cantecul formatiei VH2, imi da incredere.

Si e bine ca e asa, pentru ca unde incredere nu e, nimic nu e.  

A venit timpul din an cand la televizor si in noi ruleaza retrospective de toate felurile, se fac liste cu promisiuni pe care nu le vom respecta si cu promisiuni pe care poate vom incerca sa le respectam, desi lucrurile nu o sa iasa intotdeauna cum scrie in prospect.

Ma gandeam sa ne asezam virtual la o masa rotunda si incapatoare, din lemn de culoare inchisa, intr-o cofetarie ticsita cu aratari dulci si arome irezistibile, si sa depanam impreuna cateva ganduri despre 2011. Eu aleg o tarta cu zmeura si incep sa scriu. Voi puteti alege ce vreti, ca avem de unde, si puteti lasa langa farfurii bilete cu ganduri despre anul care a trecut. Ce-a fost frumos, ce ramane de fapt in memorie dupa un an intreg scurs prin noi?

In ianuarie am observat cu uimire ca am implinit 36 de primaveri si nimic din peisaj nu seamana cu vreo proiectie suflata dinspre 1975 spre 2011.

Februarie – deprimanta luna, nici macar Valentine Day-ul implantat cultural in neuronii tot mai multor natiuni n-a schimbat ceva esential.

Martie – interesant ca nu-mi amintesc mai nimic din martie, in afara de frig, frig, frig, frig, frig si de la capat.

Aprilie – luna in care am descins complet inocenta la San Francisco. De fapt vroiam sa merg iar la New York, ca nu mai fusesem de doi ani si aveam eu ideea asta cu nuanta de obsesie ca impresionistii de la Metropolitan sunt curiosi sa-mi mai vada inca o data figura. Cu mare scandal am luat bilete de avion pentru San Francisco si de atunci nu m-am mai intors niciodata complet inapoi. Cine poate avansa o explicatie logica a faptului ca sunt asa de fericita intr-un clanking cable car, ca pot privi ore in sir la Golden Gate Bridge fara sa ma plictisesc sau ca ma inunda o veselie suspecta cand urc intr-un tramvai istoric de pe linia F-Market Street, cine poate avansa deci o explicatie logica este rugat sa lase un semn scrijelit cu briceagul pe coaja unui copac, sa intelegem si noi mecanismul motivational.

Mai – luna in care am aiurat ca aud pasarile, dar nu erau decat crengile goale din Chicago, plictisite de ger.

Iunie – luna in care am agonizat cand sa plec in Romania si cat sa stau.

Iulie – luna in care am plecat in Romania si mi-am vazut parintii dupa doi ani. La finalul lui iulie am aterizat pentru prima oara la Paris cu gand sa petrec doua saptamani acolo, dupa un zbor de doua ore si jumatate care mi s-a parut mai lung decat unul de noua ore, tocmai pentru ca imi setasem mintea ca e scurt, deci nu am avut deloc rabdare (cand trec Oceanul imi zic ca voi petrece 24 de ore in avion, deci noua sau zece sau unspe ore nu par asa de multe. Arta de a te prosti pe tine insuti e vitala pentru un trai fericit. Numai dupa ce te rezolvi pe tine poti incepe sa ii manipulezi pe ceilalti). Prima seara la Paris a fost epocala, dar nu sunt pregatita psihic sa o povestesc, prietenii stiu de ce. M-a uimit profund apoi faptul ca am fost capabila sa colind linistita, fara sa intru in transa ca de obicei. Cea mai puternica impresie a fost cat de afectuoase sunt cuplurile in cafenele, oamenii aceia chiar traiesc, nu se prefac cu arta in fiecare zi. Poate le spune cineva si americanilor ca exista placeri mai mari pe lume decat sa fii perpetuu politically correct. 

Cea mai iubita imagine din Paris mi-e deocamdata alaturarea lui Danse a la ville si Danse a la campagne de Renoir, cele doua cupluri de dansatori in marime naturala care pot fi vazute la Musee D’Orsay. M-am uitat pana mi-a venit ameteala, am facut o poza si am plecat sa savurez o bagheta si o cola pe o banca langa Luvru. Dar sa nu ma intind cu Parisul, ca ramanem in iulie.

August – luna in care am revenit pentru a doua oara la Deva si am simtit o combinatie interesanta intre dorinta de a ramane si nelinistea de a pleca iar.

Septembrie – luna in care m-am intors la Chicago si am aflat ca toate conturile pe care le ingrijisem cu mare atentie vreme de cativa ani m-au inselat cu alt contabil. Venisem incarcata de impresii si gata sa impart totul cu ele, insa mi-au dat de inteles ca nu le intereseaza nimic din ce depaseste granitele suburbiei si ca as face bine sa imi caut alta locatie pe care sa o inund cu entuziasm.

Octombrie – luna in care n-am acceptat cele de mai sus. Spre final insa chiar am inceput sa caut altceva. Tot in octombrie am fost la concertul lui Goran Bregovic la Chicago Symphony Orchestra Hall si mi s-a confirmat ce banuiam inca de la inceputul lui martie, si anume ca n-am succombat de tot in fata rutinei existentiale, ca mai am chef de viata si descoperiri, si ca de fapt ma aflu intr-o tranzitie spre nu se stie exact ce, o tranzitie care se respecta si care, in consecinta, poate sa lase loc pentru surprize placute.

Noiembrie – luna in care trebuia sa ma pregatesc de retrospectiva si nu stiam ce sa spun.

Decembrie – luna in care Jingle Bells si americanul scoate din garaj luminitele de la capatul tunelului de trecere spre bucatarie si decoreaza cat mai bogat peluza, spre incantarea copiilor, a soferilor si a cui se mai nimereste in zona. Eu personal anul acesta n-am picat chiar atat de tare sub puterea nici unei magii dar pentru la anul mi-am propus sa invat sa cred iar.

Amintirile cele mai frumoase din 2011 sunt locurile pe care le-am vazut, oamenii pe care i-am intalnit si cu ale caror ganduri m-am descoperit de multe ori intr-o armonie aproape totala, cartile bune pe care nu m-am putut abtine sa le cumpar, randurile pe care le-am scris si caldura pe care am simtit-o in raspunsuri.

Va doresc capacitatea de a imagina un 2012 superb si puterea de a trai la inaltimea imaginatiei.

(Sa nu uitati de biletele cu impresii despre 2011, e perfect daca le lasati impaturite langa farfurie.)

 *** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. În ultima zi de ianuarie închidea definitiv parfumeria. Golise deja rafturile, căci mai erau numai două zile până la termen. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Ne modelam amândouă mărturisirile în engleză, un intermediar destul de bun între româna mea dulce şi poloneza ei cu reliefuri auditive de Rumburaci şi Arabele. Venise aici cu mult timp în urmă, pe când era însărcinată cu al doilea copil. Mi-a spus că acum are trei copii mari, două fete şi un băiat. I-am mărturisit că sunt din Romania şi că am plecat de şase ani. M-a întrebat dacă îmi place aici. Am recunoscut că nu. Apoi mi s-a părut că am fost prea categorică şi m-am încurcat în argumentele lui îmi place dar… M-a întrebat dacă vreau să mă întorc. I-am spus adevărul. Că da. Dar că nu ştiam unde m-aş mai putea întoarce. Mi-a fost uşor să fiu sinceră cu ea. Nu ştia cine sunt, dar era mai mult decât atât. Mi-a fost uşor să îi vorbesc fiindcă am ştiut că în adâncuri e destul de tristă. Nu prea mă pricep să le vorbesc oamenilor complet fericiţi.

Şi mai era ceva, mototoleam amândouă aceleaşi îndoieli. Numai că ea părea să nu mai poată face mare lucru ca să schimbe ceva esenţial. Copii îi sunt deja adolescenţi, au deschis ochii şi au crescut aici şi nu sunt momentan curioşi să experimenteze altceva. Nici nu vor să audă de o plecare în Polonia. Acasă mi-era bine, mi-a mărturisit după ce vorbisem deja de câteva ori, după ce prinsesem un drag ciudat de ea.

Când clopoţelul suna ora mesei, fugeam la parfumerie să mai povestim un pic.  Şi-a deschis magazinul prin octombrie. L-a decorat cu desene în culori pastel şi cu un bust elegant de femeie. O figură din contururi mai închise, cu părul coc de şuviţe lejere. Mobila albă o comandase tocmai de la New York. Pe rafturile fine îşi odihneau promisiunile toate parfumurile pe care mi le puteam imagina. Aşteptau cuminţi să deschidă cineva uşa, să se oprească lângă ele, să le atingă cu atenţie, să le savureze, să le compare. Ea avea un birouaş alb, cu o casă de marcat. Ce detaliu prozaic. Da, orice poveste trebuie să conţină o casă de marcat, dacă nu de marcat banii, atunci măcar de marcat timpul, încercările, îndrăznelile, îndoielile şi dorul.  

În magazin se intra direct din strada pustie. În stânga şi în dreapta se vedeau parfumurile, în spate biroul şi ea. Am trecut de câteva ori pe lângă uşă şi nu am intrat. Era singură înăuntru şi mi se părea că aş tulbura cumva o intimitate. Părea un contact prea direct, prea brusc. M-am temut apoi că poate o să îmi acorde prea multă atenţie falsă, în stilul american de vânzări, că o să îmi pună întrebări repezite, că o să îmi ofere una şi alta până o să ies ori ruşinată şi cu mâna goală ori victorioasă şi cu portofelul mai uşor.

Mă îngrozeşte stilul de vânzări de aici. Toată lumea te divinizează atâta timp cât speră să-ţi bage pe gât ceva. Dacă pricep că n-au şanse, te desfiinţează brusc şi de obicei irevocabil. Dispari.si privesc prin tine cu aceeaşi automatism cu care îţi făceau acum trei minute o curte îndârjită. Oricum, ea nu mi-a spus nimic. Citea. Am adulmecat câteva parfumuri, le-am alternat cu boabe de cafea. Îmi plăcea unul. M-am apropiat de locul ei şi m-a salutat. Avea părul blond şi drept, prins într-o coadă. Era subţire şi avea o frumuseţe matură, caldă. M-a salutat cu ce mai faci şi acesta a fost singurul nostru schimb conversaţional din prima zi.  

La următoarea întâlnire m-am oprit lângă un parfum cu aromă de zahăr lăsat în soare. L-am întors pe toate părţile, apoi l-am pus la loc pe bucata lui de raft alb şi am intrat în vorbă cu ea. I-am spus că magazinul e frumos, că îmi place cum l-a aranjat. I-am spus adevărul. În timpul ăsta a mai intrat cineva, a scanat atmosfera, s-a întors şi a plecat.  

A treia oară m-a întrebat dacă sunt din Polonia, bănuială curentă între blonzii din Chicago. Nu, nu Polonia, România. Tot Eastern Europe. A zâmbit. A, România. Şi am început să vorbim. Am aflat că o cheamă Irenka. Faţa ei avea o expresie frumoasă, ochii se implicau în zâmbet.

Mi-a povestit despre ea, despre soţ, despre copii. El era un îndrăzneţ, imediat ce a devenit posibil, a plecat din Polonia ca să lucreze în Germania. Ea mi-a spus că nici nu simţise acea depărtare, că el venea acasă des şi le mergea foarte bine.Apoi soţul a fost tentat de America. Dar cu America a fost altfel. Întotdeauna e altfel cu America. El s-a gândit să plece singur, ea a spus nu. Nu vroia să fie aşa de departe de el. Mergem toţi sau nu merge nici unul, aşa că au venit toţi. Acasă fusese profesoară de matematică. Aici împrejurările s-au amestecat şi au aruncat-o la împachetat telefoane mobile pentru o companie cu nume sonor. Ştii, trebuia să fiu aşa de atentă, mi-a spus. Să nu fac nicio greşeală. Să verific adresele, să am grijă de tot. Dar într-o zi compania a transferat împachetările pe altă felie de glob terestru şi Irenka s-a trezit în aer. Atunci s-a gândit să deschidă parfumeria. Soţul se îmbolnăvise, nu mai putea munci ca înainte. Cântăreau cum ar fi să se mute înapoi în Polonia. Dar copii lor, crescuţi să aibă tot ce vor, să nu plimbe prin gură gusturi amare, au spus nu, noi nu plecăm nicăieri. Viaţa noastră e aici. Nu ştim altceva. Şi nici nu ne interesează. Plecaţi singuri. Dintr-o dată mi s-a părut şi mai slabă. Şi atât de tristă că aş fi măturat patruzeci de mile de autostradă cu toţi copii ei, pe rând.

Credea că fusese o greşeală să vină aici. I-am spus că nu poţi numi combinaţia de încredere şi speranţa greşeală. Tu eşti fericită, mi-a spus. Fetiţa ta e mică şi te poţi întoarce uşor. Poţi alege, poţi să înnozi firul. Într-o zi mi-a povestit cum o curtase soţul ei, cum la început nu avusese îndrăzneala să o abordeze direct şi venise să o caute însoţit de fratele ei. A invitat-o apoi la o petrecere, au vorbit, au dansat. Îi aducea flori, bomboane şi apoi toate bunătăţile dragostei. Irenka povestea frumos în engleza ei clară, cu accent, aidoma cu a mea.

Deja fugeam la ea aproape în fiecare zi. Îmi ridicam gluga, îmi înfăşuram fularul să îmi apăr buzele de ger şi alergam pe strada neumblată de la biroul meu negru până la biroul ei alb. În parfumerie nu era aproape niciodată nimeni. Oamenii nu intrau iar ea nu înţelegea de ce. Se întreba chiar dacă are vreo importanţă faptul că e poloneză şi nu americancă. Ştii, mi-a spus, în noiembrie am vândut de 300 de dolari, cred că trebuie să mă gândesc la altceva. Mă simţeam vinovată. Aş fi vrut să-i cumpăr toate parfumurile. Nu înţelegea de ce nu intră nimeni în magazin. Decizie de business bună, locaţie proastă, lumea cumpără de la mall, ar mârâi verdictul vreun analist de business împachetat într-o vestimentaţie impecabilă. Dar eu recunoşteam mai bine nuanţele diagnosticului: imaginaţie şi entuziasm lăsate libere în nepăsarea contextului nepotrivit.

Datorită ei până la începutul lui ianuarie am avut unde să alerg din calea propriilor mele doruri. În ianuarie şi-a dat seama că nu are de ales. Trebuia să renunţe la parfumuri, la tot. Să înceapă altceva. În fiecare zi mă asculta cum îi spuneam că o să mă întorc acasă, într-o zi, cândva, definitiv. Cam după Anul Nou m-am dus la ea şi era o zi luminoasă, îngheţată, fără zăpadă. Culoarea înşelătoare a unui soare rece se scurgea peste rafturi şi peste toate parfumurile. Uite cum se joacă soarele  în parfumurile tale!. Uite cum se prelinge de departe peste descurajarea lor cuminte, aliniată pe nişte rafturi fabricate la New York.

Parfumul meu cu urme de zahăr cald mai păstra o nuanţă de surâs descrescător. L-am luat în mână, l-am plătit şi l-am aşezat cu grijă în geantă. Ştiu că ar fi vrut să mi-l dea fără bani. Dar n-aş fi putut să îl iau. Măcar eu mai câştigam ceva de prin contabilităţi. Mi-a zis că de Crăciun toate rudele au primit de la ea parfumuri. Nu mai avea bani. Puteam să pun pariu că rudele acelea norocoase  i-au mulţumit superficial şi nu au înţeles nimic. Păcat că de obicei rudele nu înţeleg mai nimic.  

Apoi am plecat pe neaşteptate o săptămână în România. Când m-am întors parfumeria era aproape goală. Am trecut pe lângă ea câteva zile şi mi-am lipit nasul de geamul îngheţat. Mai erau numai rafturile, trase pe mijloc, aşteptând probabil şi ele plecarea.

*** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Să-i spun că deşi am fost plecată m-am gândit mult la ea.

Apoi am avut un fel de noroc. Pe 31 ianuarie, în ultima dimineaţă de chirie plătită, am găsit-o acolo, venise cu fiul ei să ducă rafturile. Mi-a deschis şi am intrat înăuntru. Ai venit să cumperi un parfum? Am râs amândouă, ca naiba de trist. I-am dat numărul meu de telefon. L-a scris pe o bucată de hârtie. Am rugat-o să mă sune. Ştiam că nu o să o facă niciodată. Ştia şi ea că ştiu. Nu mi-a dat numărul ei. Spaţiul nostru de mărturisiri era deja amintire. E gol şi acum, după doi ani. Îl văd uneori şi mă întreb ce mai face ea.

Iarna muşcă din nou şi între timp mi-am abandonat din dorurile vechi ca să îmi pot inventa altele noi.  Şi caut o parfumerie neştiută ca să înlocuiesc ultima urmă aurie de „Sicily” cu altă aromă care să poată fi parte dintr-o poveste.