***

N-am fost bradul unui Crăciun fericit. Nu-mi pare rău că mă scot azi afară. Ştiu că mă duc la tocat, mi-am dat seama din discuţiile lor cu prietenii. Povesteau că într-o duminică vine în parc o maşină mare, ca un fel de drujbă, şi toată lumea care vrea să arunce bradul îi duce acolo la tocat. Nu ştiu dacă o să îmi placă să fiu făcut bucăţele după ce trei săptămâni am fost regele casei. M-au cumpărat din vreme, de la un magazin scump, de unde cumpără şi americanii adevăraţi. Râdeau amândoi şi îşi aminteau anii în care încă mai luau un brad ieftin. Ea chiar insistase la un moment dat să cumpere unul artificial, să nu mai aibă bătaie de cap. El însă vroia miros de sărbătoare autentică, aşa cum şi-o amintea din anii petrecuţi pe celălalt continent. Ei nu prea-i păsa de miros sau de detalii, singura îngrijorare majoră era ca ansamblul să arate bine, să fie suficient de dichisit încât vizitatorii să înţeleagă corect mesajul proaspetei prosperităţi.

M-au ales cu grijă. Au pipăit mai mulţi brazi, de soiul meu şi de alte soiuri, şi fiecăruia i-au găsit un set de cusururi. Ea se mira în continuu ce crengi dese avem noi comparativ cu brazii din țara lor. Spunea că printre crengile lor se zărea zugrăveala pereţilor. El nu-i răspundea, preocupat să facă acum cea mai bună alegere, fără a insista inutil pe metehnele trecutului, metehne care oricum nu i se mai păreau atât de grave ca în momentul manifestării. Era aproape fericit să fie aici, să aleagă, să verbalizeze pretenţii. Ştia că a ajuns departe, că nu şi-a irosit viaţa şi priceperile. Dar mai ales se bucura că e ea fericită, că are tot ce vrea, în cantităţi care exclud cu desăvărşire acidul repoşurilor materiale. M-au încărcat în spatele maşinii lor de teren şi în drum spre casă au râs copios de bărbatul care îşi înghesuia cumva pomul în micuţa maşină vişinie parcată lângă a lor.

M-au instalat în living. Am auzit-o pe ea făcând planuri pentru petrecerea de Ajun şi stabilind cam ce cadouri să cumpere pentru copii prietenilor. Duminica dimineaţa vorbeau cu părinţii rămaşi în ţara lor, de la un calculator foarte subţire pe care vedeam şi eu un mic pătrăţel prin care se perindau două femei şi un bărbat. Femeia mai dichisită era mama ei iar ceilalţi doi erau părinţii lui. El era puţin supărat pe ei că nu înţelegeau prea bine cum să manevreze calculatorul pe care el îl dusese cadou în ultima călătorie, acum doi ani. Plecase cu treabă la un client important din Germania şi pentru că se înţelegea foarte bine cu şeful lui de aici, reuşise să fugă trei zile şi până la părinţi. Ea s-a bucurat foarte mult de aranjament, mai ales că o scutea de încă un drum groaznic până la capătul lumii şi îi lăsa concediul neciopârţit pentru o altă vacanță perfectă la un all inclusive potopit de soare.

Am auzit că tatăl ei murise brusc, la câteva luni după plecarea lor. Ea tocmai îşi găsise un serviciu bun şi nu s-a mai dus la înmormântare pentru că oricum nu l-ar mai fi putut ajuta cu nimic pe el iar pe ea ar fi pus-o într-o lumină nefavorabilă, fiind în perioada de maxime acumulări la noul birou. În plus era vară şi biletele de avion era foarte scumpe. Îi povestise mama înmormântarea la telefon şi îl rugase pe Radu, un fost prieten bun rămas acasă, să filmeze momentele mai importante. Îi trimitea mamei bani şi haine ca să o ajute să reziste mai uşor singură. Dar mama ei nu se simţea singură în sensul cel mai strict, avea prietene, mergea mereu în vizite şi o dată pe an venea câte o lună la ei, ca să îi vadă şi să consemneze progresul constant în amenajarea casei.

Părinţii lui nu se încumentau să treacă Oceanul. Jurau cu mâna pe inimă că dacă ar fi fost vorba de ajuns oriunde în Europa, nu s-ar fi codit, dar gândul de a zbura atât de departe îi descuraja total. Tatăl lui insista să încerce totuşi dar mama lui nu vroia să audă. Primeau şi ei bani şi pachete cu de toate. Banii îi puneau mereu la bancă, nu erau obişnuiţi să cheltuiască sau să meargă în vacanţă. Degeaba insista băiatul lor, cuplat la microfon şi la camera video, explicând că le poate trimite şi mai mulţi bani, numai să facă şi ei ceva relaxant, să nu mai stea pe lângă casă tot timpul, aşteptând să vină şi să treacă acelaşi gen de duminici fără sens.

Ea nu vroia copii, cel puţin nu acum. Avea o siluetă fină, o casă mare, un loc de muncă foarte bun. Nu se vedea pironită în casă cu săptămânile, aşa cum povesteau mai toate prietenele la petrecerile unde barbații se adunau cu barbații și femeile cu femeile, o variațiune existențială primită bine de toată lumea. Ei îi plăcea să meargă la baruri, la dans, la teatru şi în cât de multe excursii le permitea programul de altfel foarte încărcat. O căina în taină pe Adela, doctoriţa cu cele două gemene îmbrăcate la întâlniri în rochii identice, de obicei vişinii. Povestea cu nesaţ cum Adela îşi întrerupsese rezidenţiatul ca să le crească pe fete, cum se îngrăşase şi cum amâna cu trimestrele pedichiura lunară. Dar ei nu avea să i se întâmple aşa ceva. Închipuia cele mai superbe surprize pentru copii altora, stivuindu-le cu migală sub cel mai arătos brad găsit în fiecare an. În prima seară au făcut dragoste în living, de faţă cu mine. Au lasat să treacă focul din şemineu, au adus şampanie şi s-au iubit atent, fără consecinţe. Mi-am întors steaua din vârf spre stradă, n-am vrut să le fiu până la capăt martor nemilos.

Apoi mi-am blestemat soarta de brad frumos şi foarte scump. Nu aş fi vrut să fiu însoţitorul mut şi temporar al unei astel de fericiri. Dar am riscat şi am vrut să locuiesc între oameni şi acesta a fost norocul meu. Mi-a sosit rândul la tocătoare şi mărturisesc: totul e de vânzare. Şi eu am fost.

Cele prin care Universul iti transmite una sau alta si te indruma cand calea face zig-zag-uri prea ample? Ascultati de ele? Eu nu pot sa uit momentul cand am trimis candidatura pentru America si am crezut cu toata puterea ca am sa fiu aleasa, desi sansa matematica era atat de bulversant de mica incat practic nici nu merita luata in considerare.

Uneori ma intreb daca perceperea si interpretarea detaliilor este un dar sau un blestem, pentru ca viata are o viteza la care pare ca iesim mai bine niveland, nu nuantand. Si totusi, ceea ce numim fericire vine numai din tresariri.

Am pus pe Facebook pianul care canta la poarta de imbarcare a celei mai recente excursii si asa am aflat ca sunt numai doua piane la O’Hare si unul tocmai pe unde am trecut eu! Mi s-a parut extraordinar. Un semn bun! N-am avut niciun castig imediat din asta, in afara de cateva like-uri si un share, dar pot declara ca am fost mai fericita cu intamplarea decat daca m-as fi dus pe nu stiu ce yacht.

Mama mi-a povestit despre o emisiune la radio in care s-a spus ca scriitorul e cel care, atunci cand are loc un accident de tren, in vreme ce lumea e ocupata cu detaliile concrete, observa ca sub sine sunt trei maci si pe geam a zburat o papusa.

Catintherain a declarat la postul trecut (unde eu n-am raspuns nimic) ca ar vrea sa imi spuna ceva care sa conteze. Apoi mi-a spus ca imi intelege starea. Si mi-am dat brusc seama ca asta e singurul lucru care conteaza cu adevarat: sa intelegi.

Intelegerea presupune ca ai timpul sa te opresti si sa asculti si capacitatea sa recunosti. Cel mai rafinat lux existential.

M-a fascinat intotdeauna jocul intre a fi puternic si a fi slab. Ma plictisesc oamenii permanent puternici si ma ingrozesc oamenii perpetuu slabi.

Ma fascineaza frumusetea cu iz de salbaticie. Peisajele prea aranjate imi transmit cu prioritate mesajul de fals.

Ma fascineaza efortul pe care il punem in prefacatorii. Parca am avea tot timpul din lume.

Cred ca oxigenul, masa, casa, masina, pantofii, sunt lucruri bine de avut pe parcursul existentei, dar ce ne tine cu adevarat in viata e sentimentul ca suntem importanti pentru cineva. Cineva-ul nu trebuie incadrat intr-un tipar clar. E mama, o prietena, un frate, un corespondent pe care nici nu l-ai intalnit inca.

Intr-un articol recent din Vanity Fair, Tony Curtis povesteste cum, la una din intalnirile cu Marilyn Monroe, au mers la un local unde erau canari inchisi in colivii si, cand unul isi dadea duhul, era repede inlocuit cu altul. Intamplarea i-a produs actorului o stare aparte si s-a gandit ca viata e scurta si cand cineva dispare, cata lume va sti cu adevarat diferenta. Marilyn a simtit si ea tristetea. Dar apoi Tony Curtis si-a recapatat tonusul: o sa ne descurcam bine in orasul asta, tu si cu mine.

M-am lamurit pana si eu ca nu exista dreptate absoluta. Dar e esential ca altcineva sa deformeze Universul la fel ca tine.

De data asta n-am calatorit, n-am dezbatut. Dar mi-era dor sa va trimit niste ganduri.

Pot descrie exact in cuvinte si, daca ma screm un pic, pot desena.

Ceva mai nepasatoare, ceva mai putin curioasa, ceva mai putin dispusa la mirari, ceva mai egoista, ceva mai multumita cu starea lucrurilor sau, daca nu, ceva mai indrazneata, ceva mai categorica, ceva mai practica, ceva mai rece.

V-am spus ca stiu.

Problema apare la proba practica, unde balanta dintre incredere si indoiala imita turbarea unui roller coaster.

Apoi urmeaza interpretarea semnelor. Trenul era in statie cand am ajuns. Asta inseamna ceva? Nu? Il facem noi sa insemne! Din tricoul verde am mai gasit la magazin exact o bucata. Ma astepta? La ora x s-a petrecut fapta y, asta inseamna ca z?

As vrea sa stiu exact cui si in ce fel am gresit. De ce scriu, de ce simt, de ce intuiesc, de ce dimineata m-am rotit de doua ori in cerc complet printre palmieri, cu fata spre cer si cu speranta asumata ca nu va baga nimeni de seama. De ce am nevoie de departare, de ce am nevoie de apropiere, de ce mi-e greu cu mine si de ce trebuie sa ma suport la bine si la rau, chiar si cand ma plictisesc de acest sport extrem.

Cam de prin februarie incerc sa stabilesc daca problemele mele cu lumea isi au sediul dincolo sau dincoace de peretele frontal al cutiei craniene, si de fiecare data rezultatul da cu virgula. M-am rupt de multe lucruri in multe feluri si nu in locul fiecarei rupturi m-am legat la loc.

Daca va intrebati, legitim, ce mi-a venit, pot sa va spun ca de vina e stewardesa, care, cu urarea Have a nice evening! m-a facut sa plang in hubloul meu treizeci de minute batute pe muchie. Ce-o fi crezut baiatul ala conectat in urechi, in nas si in gura cu fire care duceau la un film cu batai, nu stiu.

Nu de depresie mi-e frica, ci de faptul ca stiu ca de fiecare data o sa ies cumva din ea.  Si jocul continua.

Ca sa nu incalecam literar excursia noua peste excursia veche, e timpul sa vedem ce e cu magazinul de palarii din Washington Square, ”Custom Hat Shop”. Daca e “Custom”, nu putem rata. Am pasit pragul, am studiat si am intrat in vorba cu fata care m-a salutat de fapt din prima clipa. Am povestit cateva minute despre palarii, mi-a spus ca in fisa postului are un timp de discutii cu fiecare client si ca vine cu placere la servici. De cand n-ati mai auzit asemenea declaratii?

In capul meu incepe sa se roteasca o tarta cu fructe, si o gasesc la Cafe Roma. Astept ceva pana sa imi fac pofta, caci intr-un acces de generozitate am lasat alti doi clienti sa comande in fata mea. Baiatul care serveste e numai unul si toata lumea pare sa traga de el. Inteleg ca San Francisco atrage inca italieni din Italia si Cafe Roma pare a fi proprietatea unuia dintre ei. Dupa cum spune Gary Kamiya: „they will keep coming, as long as San Francisco is bellisima”.

Mananc tarta pe strada, in ploaie, in drum spre City Lights Bookstore. Ardeam sa intru in libraria lui Ferlinghetti, sa respir ceva din atmosfera de originalitate si rezistenta la cenzura ideilor, ceva din revolta impotriva ordinii care niveleaza emotiile. M-am repezit la etaj si mi-am lasat imaginatia sa ia loc in scaunul poetilor, in timp ce eu m-am asezat, ceva mai modest, in scaunul de langa. Multumesc pe aceasta cale necunoscutului pe care l-am intrerupt din citit pentru o poza cu telefonul. S-a oferit sa o faca si pe a doua, in caz ca prima nu-mi convenea. Libraria are si editura, tipareste carti, poezii si atrage cititori din toata lumea, interesati a gusta din spiritul generatiei Beat, din bucuria cartilor si din raritatea unui spatiu literar nesupus rigorilor uniformizante ale distribuitorilor corporatisti. Am luat cu mine o carte cu poemele lui Ferlinghetti si a doua zi mi s-a parut ca n-am mai plecat din San Francisco singura.

Cand am platit l-am intrebat pe baiatul de la casa cum ajung la alta statie de metrou decat cea pe unde venisem, mi-a explicat, i-am multumit, apoi l-am vazut nedumerit: dar… o sa te ploua daca mergi pe jos pana acolo. A fost momentul meu sa tac o clipa de surpriza, ma plouase deja atat de mult ca mi se parea ca face parte din ordinea lucrurilor, ceva de la sine inteles…

Mergand in noapte pe Montgomery Street, aici adapostita de intrarile somptuase ale zgaraie-norilor districtului financiar, aici lasata complet in voia ploii, m-am intrebat cum se face ca poezia si emotiile, adica exact lucrurile care ne fac mai vulnerabili, sunt si cele care ne imbogatesc cel mai tare viata?

Am sarit din pat inainte de 7, sa ajung la prima Slujba de Pasti a zilei, cea care promitea sa fie acompaniata de muzica de orga, o sarbatoare auditiva cu puteri nelimitate asupra sufletului. Am vrut sa vad cat de disciplinata pot sa fiu, sa parasesc confortul somnului neobligata de un program oficial, ci numai de dorinta de a fi parte din solemnitatea speciala a zilei.

Anul acesta Chicago s-a dat peste cap si si-a trimis in floare in martie toti pomii care se trezeau in mod obisnuit la sfarsit de mai. Am avut primavara, una condimentata pe alocuri cu seri de vara. Mai am rabdare doua sau trei luni si astept sa creasca dealuri si municipalitatea sa faca rost de Ocean si poate nu ma mai mut.

Am gasit deci dincolo de usa de la intrare o dimineata perfecta, luminoasa si nu foarte rece, am pandit sa nu mai treaca masini din nicio directie, si am traversat in fuga strada, nu aveam chef sa ocolesc pe la stop. Slujba incepuse.

Mi-am amintit zilele de Pasti in care mai aveam mult pana sa ma intalnesc cu semnificatia cuvintelor „ispasirea”, „pacatelor”, de starea irepetabila de copil, de locurile unde, chiar daca ma intorc, nu mai gasesc ce am lasat in urma. Mi-am amintit biserica mica si alba din satul asezat intre dealurile Aradului, biserica al carei spirit l-am regasit brusc intr-o misiune spaniola de la capatul lumii.

Mi-am amintit chemarea noilor pamanturi, curiozitatea greu de tinut in frau, satisfactia incomparabila a descoperirii. Mi-am amintit de ce aleg sa fiu acum aici. M-am rugat la Dumnezeu sa ma tina sanatoasa la cap, la trup si la inima, intre impulsurile contradictorii si, mai ales, sa ma ajute sa am tot timpul incredere in El, in mine si in faptul ca acestea nu sunt doua lucruri separate.

L-am rugat sa nu mai uit niciodata ce pot, ce vreau, ce stiu.

Am pozat discret calea albastrului de vitraliu peste statuia altarului si am iesit inapoi in parfumul si sunetele diminetii de primavara cu realizarea faptului ca, in fond, asta suntem si noi, niste entitati pe care de la o clipa la alta cade altfel lumina.

Sir Henry Pellatt, nascut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din parinti britanici, a parasit studiile la 17 ani pentru a urma o cariera in comert. La 23 de ani a devenit partener in firma de brokeraj a tatalui sau şi s-a casatorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunostea de la varsta de 20 de ani. Calatoriile in Europa i-au dezvoltat gustul pentru arta si arhitectura si au dat nastere viziunii din care va apare, la timpul lui, castelul cu 98 de camere numit Casa Loma.

Exploatand cu pricepere aparitia electricitatii bazata pe forta apei si investind masiv, in anul 1902 Sir Pellatt si partenerii sai au obtinut dreptul de a construi prima uzina hidroenergetica canadiana, transformand forta uriasa a Cascadei Niagara in gramezi de bani in contul personal. In 1911, in culmea gloriei sale de om de afaceri, Sir Pellatt a pregatit cu grija planurile pentru castelul visului sau, impreuna cu arhitectul E.J.Lennox. Constructia a durat trei ani si a implicat 300 de oameni. Povestea in care castelul isi adaposteste cu generozitate creatorul a durat exact zece ani. Dupa scurgere lor au urmat vremuri grele, inclusiv criza din anii 1929-1930, cresteri uriase de taxe, investitii imobiliare total neinspirate, care, impreuna cu dificultatea de a intretine o asemenea resedinta, au dus la ruinarea financiara a lui Sir Pellatt. Dupa ce a numit un deceniu Casa Loma „acasa”, acesta si-a sfarsit zilele fara niciun ban, adapostit in casa soferului sau. Castelul a fost vandut in 1933.

Astazi Casa Loma se viziteaza, oferind celor care ii trec pragul un gust de maretie, vise uriase, indrazneli fara margini, putina nebunie, la urma urmei. Fosta cea mai mare resedinta particulara canadiana, Casa Loma m-a primit intr-o dimineata perfecta de primavara cu gradinile, holurile, incaperile, turnurile si sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, ca sa iau cu mine ceva din magia locului. Inca de la intrare se anunta posibilitatea de a te ascunde indaratul unor haine de epoca si a te lasa fotografiat, pentru a patrunde impreuna cu ele in alt timp, in alta epoca, in alta civilizatie si, mai ales, in alta stare de spirit. Eu am iubit si iubesc mult Pelesul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia sa fiu regina pentru doua sclipiri de blit. Procesul concret de fotografiere constituie insa alta poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism si de facturare.

Incaperea unde erau costumele si unde se faceau pozele era patronata de o domnisoara bine, cu bazinul ingust si cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am intalnit eu personal in America. Am intrat in incapere usurel, sa nu supar culorile si magia costumelor brizbrizuite cu toata pompa necesara acoperamintelor regesti. Am decis sa iau parte la rasfatul fotografic oferit de sansa si m-am prefacut ca nu conteaza pretul, regesc si el. A urmat momentul sa imi aleg tinuta si gazda m-a chestionat what colour vud you like sa fie costumul. Eu am declarat ca I ud like it to be red (eram in perioada rosie, acum am trecut la verde). Repede mi s-a prezentat costumul rosu, am fost instruita cum sa intru in el si mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lasata intr-o ceata usoara, ca la coafor. In fond, sufera regina la frumusete.

A fost momentul in care sensibilitatile mele de customer occidental au fost calcate complet in picioare de bruschetea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat, Stay this way, no, no, no, a little bit asa, a lillte bit altfel, domnisoara m-a sucit de cap, m-a îmbrancit, mi-a bagat un pumn in burta, mi-a dislocat barbia, mi-a aranjat vesmantul, mi-a suierat sa tin spatele drept  si ma bucur ca nu m-a batut. Unii zic ca a meritat, dar martora mi-e Casa Loma ca viata nobila are rigori cu care nu ma impac, deci m-am intors cu bucurie la costumatia civila si la sunetul calmant al fantanilor din gradinile din curte, unde m-am felicitat totusi ca mi-am facut si eu, ca si Sir Pellatt, damblaua.

I needed to live somewhere willing to admit that it didn’t have all the answers (or that it was even necessary to have them) but found joy in the search for them. (Steve Van Beek)

***

Azi am citit din nou interviul cu Nicu Covaci din Tango-ul de februarie 2011 si mi-am dat seama ca placerea rasfoirii revistelor a ramas la fel de mare si ca nevoia de a scrie e la fel de puternica. Am amanat somnul, desi somnul nu vrea sa se lase amanat. Zile si zile si zile care trec turnate in aproximativ acelasi tipar, prinse intre amintiri de hoinareala californiana si cautari infrigurate de alte bilete (scumpe) de avion… Duminica m-am dus in sfarsit sa iau cartea cu eseuri despre San Francisco care ma astepta de luni bune la anticariat. Nimeni altcineva nu a vrut sa o cumpere, desi e tocmai un ghid care suprinde ce fascineaza la acest oras dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber, un fel de anatomie a spiritului locului. Poetul de origine romana Andrei Codrescu, care a locuit pentru cativa ani acolo, sustine ca magia se datoreaza  jocurilor de lumina care rasfata orasul. Apoi altcineva vine si spune ca Pacificul defineste San Francisco, apoi mai vin si altii si spun lucruri pe care inca nu le-am citit.

Lumina n-am avut decat amestecata cu ploaie, dupa cum bine a spus Moi. Am continuat plimbarea si m-am apropiat de turn, fiindu-mi tot mai clar ca n-am sa rezist si am sa urc. Stiam ca nu sunt pe cea mai spectaculoasa cale spre varful Telegraph Hill, dar, in acelasi timp, deasupra mea atarnau ceruri grele de apa, care se puteau pravali in orice moment. Si vroiam sa vad turnul… Sau sa vad ce se vede din turn cand soarele are alte treburi.

Scari, scari, multe scari. Coit Tower, turnul cu nume stiintifico-erotic in limba romana dar care e un nume propriu in istoria orasului, trebuie vizitat cu orice pret. Construit in onoarea pompierilor cu bani lasati special pentru acest proiect de o doamna boema, turnul ofera 360 de grade de privelisti care mai de care mai diverse si spectaculoase. La intrare se pot vedea o multime de picturi murale cu scene din viata orasului dar eu nu am insistat prea mult pe ele, in special pentru ca mi-au dat sentimentul ca se aseamana usor cu operele realizate la noi pe vremea comunismului. Oamenii parca prea aratau a oameni de tip nou, multilateral dezvoltat.

Am luat liftul, ba nu, mai intai am luat bilet de intrare, dupa ce am asteptat o jumatate de ora sa se hotarasca o pereche de tineri ce felicitari cumpara, apoi doamna de la casa a cautat rest, apoi eu am vrut timbre, apoi am zis ca poate pot lua si bilet. Interesant ca nu m-am enervat deloc in intervalul de asteptare, dupa cum nu m-am enervat deloc nici azi, cand niste soferi agresivi m-au tot depasit cu insistenta, urmand ca apoi sa stam pe la stopuri unul langa altul, adica ei cu o jumatate de metru in fata mea. Chiar a meritat depasirea.

Sus la turn am vorbit iarasi singura, cum probabil o sa vorbesc si data viitoare, cand o sa fie soare. Incepuse sa ploua mai tare, deci m-am prelins pe langa ziduri, am facut cateva poze (in a patra, pe la mijloc, s-ar fi putut vedea Golden Gate Bridge ) si, dupa ce am descris un cerc complet, am ajuns din nou la lift. Acolo m-am nimerit sa fiu numai eu cu baiatul care il supraveghea si, daca tot m-a intrebat cum mi-a placut vizita, m-a apucat elanul si i-am spus ca mi-a placut foarte mult si am simtit nevoia sa ma marturisesc ca ma gandesc serios sa ma mut in zona si sa abandonez Chicago. Nu exagerez; i-a cazut fata, daca nu eram atenta ii cadea drept pe picioarele mele. Ooooh, a zis, sa stai aici nu e la fel cu a fi in vizita. De parca eu n-am invatat asta din procesul de emigrare. Dar imi place locul, i-am spus. Banuiala mea de cititoare de Agatha Christie e dupa cum urmeaza: varianta A – ii era frica de faptul ca vin altii din alte parti si „le iau joburile” (exista manipulari prin care oamenii pot fi facuti sa le fie teama de asa ceva) sau varianta B – nu era fericit acolo, ceea ce ar fi pacat, ca locul e frumos. Sper din suflet ca ii era frica pentru joburi.

Am iesit din nou afara, am aruncat o privire plina de jind spre calea care stiam ca duce in jos spre malul apei printre gradini superbe si stoluri de papagali, dar am hotarat sa nu imi fortez norocul si m-am intors tot pe unde am venit. De fapt motivul principal pentru aceasta optiune a fost ca ardeam sa merg la City Lights Bookstore, libraria lui Ferlinghetti, simbolul libertatii de exprimare si cartierul general al generatiei Beat de scriitori.

Am coborat inapoi spre parcul din Washington Square si, privind cu atentie, am observat vitrinele unui magazin de palarii unde nu exista optiunea sa nu intru.

***

In duminica de ianuarie he a fost o she, iar walked and walked and walked s-a derulat in ploaie. Si cred ca au fost sapte de walked, nu trei. Mi-am promis in forul meu interior sa fac tot posibilul sa dau impresia unui om normal la cap dar nu putem sti daca am reusit.

Am sarit din nou intr-un cable car si am mers impreuna pana la strada Broadway, unde cable car-ul si-a vazut de zanganitul lui romantic iar eu m-am ocupat de entuziasmul meu, mergand pe Broadway pana la Columbus, si pipaind in geanta harta, sa nu ma pierd. Eram intr-un fel la marginea cartierului chinezesc, o zona in care autenticul si kitsch-ul se amesteca intr-o proportie destul de bulversanta. Americanii vorbesc despre distante in „blocks”, care nu sunt blocuri, ci grupari de cladiri cuprinse intre doua strazi. Dupa trei astfel de blocks am dat nas in nas cu Columbus, strada principala din North Beach, cartierul boem numit si Mica Italie.

North Beach e excelent de batut pe jos si trebuie sa spun ca fiecare intersectare cu locurile interesante despre care citisem prin sumedenia de ghiduri turistice imi provoca un fel de inaltare spirituala dublata de impulsul de a merge in pas saltat. La inceputul secolului XX zona chiar a fost o plaja, una care a atras pescarii nascuti sudul Italiei si veniti sa isi continue mestesugul si viata la San Francisco. In anii ’’50 aici si-au stabilit cartierul general scriitorii generatiei Beat, cei care n-au mai putut sa suporte conformitatea si suficienta de sine a americanilor prosperi si au simtit nevoia sa traisca o altfel de viata, una care punea pret pe poezie, curiozitate, lungi discutii in cafenele si cantitati interesante de alcool. Cartierul e si acum plin de cafenele cu terase in stil parizian, hotele pitoresti, multe magazine mici, cofetarii cu inghetata italiana, fiecare invitand, in felul sau, sa te opresti si sa te bucuri de viata chiar azi, fara amanari extinse pana la pensie.

Am continuat plimbarea prin ploaie spre Washington Square, parcul unde, cand este soare, aud
ca italienii batrani inca mai citesc ziarul si schimba impresii despre mersul lumii. In inima alergaturii americane ar fi nevoie mai mult decat oricand de mai multi oameni care sa stie cu adevarat ce inseamna sa te opresti si sa savurezi lumina unei dupa-amieze.

In parc se afla statuia lui Benjamin Franklin, langa care este ingropata o capsula a timpului ce urmeaza sa fie scoasa din nou la lumina in anul 2079. Capsula contine o sticla de vin, un poem de Ferlinghetti si o pereche de blugi Levi’s, pentru ca acestia din urma s-au nascut in 1873 la mica distanta de parc. Da, si blugii de pe voi ii datorati tot spiritului din San Francisco, deci va invit sa mai treceti pe aici, sa mai despicam firul in patru si cu alte ocazii. Si, poate, cine stie, imi lasati si un semn ca ati fost…

Marturisesc cu sinceritate ca, ocupata fiind sa trag cu ochiul la Coit Liquors, magazinul de specialitati lichide unde de data asta n-am intrat dar pentru data viitoare nu ofer garantii, am reusit sa nu vad statuia lui Benjamin Franklin… Benjamin ca Benjamin, dar mi-am spalat din pacate cu un ragaz la biserica St. Peter and Paul, pe scarile careia si-au facut pozele de nunta Marilyn Monroe si Joe DiMaggio. Biserica e ca un tort alb, o manifestare arhitecturala care se potriveste cu inclinatia spre joc a orasului. La iesire am stat putin pe ganduri cum sa continui si am pornit pe Filbert Street catre Coit Tower, fara sa stiu inca sigur daca o sa urc sau nu la turn. M-am abatut pe strazile laterale, m-am oprit sa fac poze cu casele, am admirat culorile, m-au uimit combinatiile, am bagat capul intr-un mic magazin de dulciuri si intr-o incinta de tip laundromat, o incapere cu multe masini de spalat unde oamenii din cartier merg sa rezolve rufele, daca nu au masina de spalat in cladirea unde locuiesc. Ca in filmele americane.

Farmecul plimbarii e ca dupa fiecare colt de strada te asteapta altceva. Alte case, alte culori, alte forme, alte alaturari fanteziste. Si totul e in panta, o panta mai modesta aici si alta nebuna acolo, aruncandu-se fara sa se sfiasca spre golf, obligand casele, masinile, copacii si oamenii sa o urmeze, sa o admire, sa o povesteasca iar si iar.

Dar cred ca totusi ce ma atrage cel mai puternic la acest oras de la Pacific este faptul ca a aparut din inspiratia calugarilor franciscani de a se opri in acel loc, a crescut din surpriza descoperirii aurului, si, dupa o gama variata de cutremure si alte nenorociri, a gasit vigoarea sa renasca de fiecare data cu un spirit mai deschis si un fizic mai fascinant.

Si mai apare sentimentul curios ca in nordul Californiei pot sa fiu in acelasi timp aproape si departe de casa, o situatie sufleteasca nu foarte prietena cu logica dar care, poate si din acest motiv, ma satisface pe deplin.

Plimbarea continua.

La început se răsfaţă o cracă, plesneşte un mugure, freamătă o frunză, râde o floare, prindeţi ideea. Nu azi ninge şi mâine explodează în drumul matinal al doamnei o tufă de liliac care îi sabotează complet obişnuita productivitate contabilă la hectar. Şi apoi poimâine culorile, mirosurile şi sunetele îşi ies complet din frâu, într-o nebuneală de vară în faţa căreia nici n-am apucat să dau cu mâna ca să găsesc cuiul în care să-mi atârn geaca matlasată.

Deci de aia era lăsată pe pământ primăvara, avea o funcţionalitate foarte clară de ajustare, n-a fost prost ăla care a inventat-o, a fost mârlan ăla care a înhăţat-o de talie şi, cu două, trei vrăjeli lipsite de creativitate a dus-o undeva departe, foarte departe, căci n-am mai văzut-o de patru ani bătuţi pe muchie.

Aşa că nu e de mirare că acum omul trece de la cojoc la bikini, şi de acolo mai departe, într-un proces fizio-chimico-emoţional pentru care comisia de evaluare a filmelor americane ar da un verdict care ar trimite copiii la plimbare sau chiar ceva mult mai grav.

Eu una nu mă uit în mod deosebit la meteo, în parte și pentru că de la finalul lui noiembrie încolo mă deprimă îngrozitor. Așa se face că iarna asta am dat gheața de pe geamuri dansând în jurul mașinii în haina de primăvară, dădeam gheața un minut, intram în mașină, dădeam gheața un minut, spuneam cuvinte irepetabile, dădeam gheața un minut, juram să mă mut undeva unde să stau numai în tricou cât e anul de lung, indiferent de anotimpuri. După ce a trecut frigul pentru oamenii normali, mi-am luat și eu haina de iarnă la servici. Bine că n-am luat-o și azi, că eram de pomină. Dar de două zile tot Chicago-ul vuia că miercuri vor fi 30 de grade, al treilea record de temperatură din istoria orașului de la poalele lacului Michigan, în sensul că numai de alte două ori a mai fost așa de cald la cinstita dată de 14 martie.

Și chiar așa a fost azi, 30 de grade bătute pe muchie.

Vara bruscă a avut însă efecte neașteptate. Printre cecuri și facturi, pe ecranul meu interior se derulau plimbări pariziene, băncile din parcurile Devei, florile sălbatice de la mal de Pacific, mă și mir că am fost așa de productivă și n-am smintit nimic din bunul mers al întreprinderii. M-a pus naiba să mă uit și să văd că teoretic urmează trei zile cu ploaie, sper să nu fie adevărat, așa cum n-a fost adevărat că iarna asta e cea mai grea din ultimii ani. Dimpotrivă. De când m-am mutat inocentă în Orașul Vânturilor, n-am avut nicio iarnă mai rezonabilă. Cum mie dacă îmi dai un deget îți coc șapte interpretări, am zis că fenomenul e o manifestare directă a faptului că Dumnezeu mă iubește și a înțeles că nu mai suportam nici fizic, nici psihic, o iarnă grea și a înțeles și că nu m-am putut muta de aici așa de repede cum aș fi vrut, datorită, bineînțeles, unor factori obiectivi.

Cu toate că habar n-am ce o să îmbrac mâine, îmi vine să spun că life is good and it will get better.

Nu orice vaci, beware, ci vacile speciale cu care primarul Daley, fie-i retragerea din functie presarata cu seri reusite in Florida, a gasit de cuviinta sa decoreze caldaramul metropolitan in binecuvantatul an al Domnului 1999, exact atunci cand Dan Silviu Boierescu si Dana Savuica au trecut Oceanul ca sa aduca in Romania deliciile literaro-cutanate din Playboy. Eu am o pasiune ireprimabila pentru reviste, deci n-am ratat nici de aceasta data sa vad ce si cum. Ei, si acolo scria despre Chicago, pentru ca, nu-i asa, miscarea de lifestyle Playboy avea leaganul senzual taman in pusta asta fara sfarsit. Acum s-au mutat si astia la Los Angeles.

Eu, iesita atunci international doar pana la Veliko Tarnovo si Budapesta (pe care am vazut-o numai noaptea, ca ziua faceam cursuri de fundraising si mancam saratele unguresti care m-au marcat pe viata), am fost in limba sa vad ce scrie despre Chicago, mi se parea atat de interesant, exotic si misterios… Nu stiam nimic despre el. Nu stia tot ce era important nici Dan Silviu Boierescu, pentru ca in articol se precizeaza ca orasul are mai multe lucruri, printre care si un muzeu de arta contemporana americana, ceea ce e adevarat, dar, daca ne desfasuram fortele culturale si vorbim in treacat despre muzee, atunci ar fi corect ca toti cititorii Playboy din 1999 sa inteleaga ca orasul are chiar si un Institut de Arta, cu renascentisti, impresionisti si alte chestii din astea marunte dar energizante pentru suflet. Art Institute-ul, cel mai important muzeu din Chicago, nu aparea mentionat in altfel interesantul articol si poate de asta am locuit aici o vreme si tot n-am aflat de el, dar eu nu eram jurnalist care se documenteaza pentru lansarea editiei locale a unei marci de renume mondial, eram un simplu cetatean. Nici n-am fost dintotdeauna relativ culta, asta s-a intamplat cand nimeni nu se mai astepta.

Dar pornisem de la vaci si am ajuns la arta. Sa ne intoarcem la vaci. In 1999 Michigan Avenue a fost impodobit cu vaci artificiale in marime naturala, ca sa sublinieze mostenirea agricola a frumosului oras, ca ma gandesc ca alta simbolistica nu poate sta in doua sau in patru picioare. Pe un rond central a fost plasata chiar o vaca cu doua capete si niciun derriere, daca intelegeti ce vreau sa spun, o enigma genetica, in opinia mea. Nu mi-e clar pe unde se manifesta vaca aia dupa ce bea apa minerala. Chiar si Dan Silviu Boierescu preciza ca taurul comunal din Chicago ar fi uimit sa intalneasca vaca respectiva dar cum taurul comunal era ocupat cu altceva,  au fost evitate anumite incidente cognitive regretabile.

Pe de alta parte, tot autorul articolului din Playboy are perfecta dreptate cand spune ca orasul resimte acut lipsa monumentelor, cele cateva cladiri reusite din centru, chiar la podul peste Michigan Avenue, nu pot calma usoara stare de anxietate (usoara pe dracu) indusa  de zgaraie nori. S-a construit si frumos, vezi cladirea Wrigley Building, Tribune Tower sau Carbide and Carbon Building, dar astea sunt exceptiile din perioada in care dezvoltatorul se mai gandea si la altceva decat la profit stors din piatra seaca si turn metalic uracios. Iar am ajuns la frumusete si trebuie sa ne reintoarcem la vaci.

Din tot ce-a fost a mai ramas doar o durere fara glas si o vaca stinghera la intersectia strazilor Michigan si Washington, chiar in fata Chicago Cultural Center, ca lucrurile se leaga frumos pe lumea asta (in care Jennifer Aniston este cea mai sexi femeie din toate timpurile, eu nu pot sa uit, sper ca nu puteti sa uitati nici voi).

Restul vacilor au fost duse nu se stie unde. L-am iertat pe primarul Daley pentru zoocalomnia comisă pe vremea cand eu eram inca asistent de marketing la editura Teora si n-as fi crezut vreodata sa ajung sa cunosc cate putin din America, asa cum inainte vreme n-as fi crezut nici ca regimul ceausist avea sa piara, desi bunica, Dumnezeu sa o odihneasca si sa mi-o aduca in vis, ne spunea sa avem incredere, ca minunile se intampla. Dar sa credem, sa credem!! Si noi nu prea credeam… L-am iertat, zic, pentru ca in vara lui 2008 a decorat centrul cu rochii create din tot felul de materiale, hartie, crengi, plastic, combinatii uimitoare si indraznete. O sa va arat pozele intr-o insiruire ulterioara de opinii dar acum trecem mai departe. Nu ne intoarcem la vaci, asa cum ati fi indreptatiti sa va temeti, ci trecem la Marilyn Monroe.

Caci da, noi avem acum alt primar, fostul chief of staff al presedintelui Obama, care, cand a auzit ca domnul Daley nu mai candideaza pentru inca un mandat, si-a amintit ca si el e tot din Chicago, desi e cu jobul la Washington si hai sa isi bage candidatura la Primarie. Dupa ce s-a lamurit ca e din Chicago, ca unii insistau ca nu mai e, si-a bagat (candidatura), a castigat si acum avem in centru, la pod, o Marilyn Monroe in marime uriasa, cu fustele albe infoiate de vanturile reci, exact ca in celebra poza cu aerisirea de la metrou pe care ma gandesc ca o stiti.

Ei, si langa Marilyn, zi de vara pana-n seara stau vizitatori si localnici care nu mai obosesc sa faca poze cu Marilyn simpla, ei si Marilyn, matusa din Bombay si Marilyn, vecinul de duplex din Cincinnati si Marilyn, si as putea sa jur ca ati prins ideea. Statuia nu e definitiva, adica statuia poate ca e, dar localizarea ei acolo nu, deci daca aveti drum prin splendidul Midwest sa nu faceti cumva si sa nu mergeti sa o vedeti pe Marilyn, ca e un must see, cum zic oamenii care stiu. Daca nu aveti drum, o sa se puna la socoteala faptul ca ati vazut-o aici.