„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Idei in Trafic

de

Aici unde traiesc toti suntem CEO si cofounderi si viata e vesela. Am auzit prima data de Silicon Valley in 1995 si mi-am facut cruce cu limba pe cerul gurii in semn de respect si daca mi-ar fi prezis careva ca o sa ajung sa lucrez acolo/aici l-as fi trimis sa se caute la cap, la ficat si la rinichi, sa stim sigur cauza. Mie Silicon Valley mi-a sunat nu numai indepartat, ci si poetic, adica fara sanse de scapare. Nu mai mentionez ca in 1995 chiar am vazut o persoana care a plecat acolo (!). Ma rog, eu mi-am vazut o vreme de treaba si m-am ocupat cu perseverenta de gafele mele. Nu le mai retin nici numarul nici ordinea dar le suspectez ca au avut totusi vreo logica, macar pentru frumusetea firului povestii.

Sigur ca e greu sa spui uite, astea sint gafele mele, faceti cunostinta, mai ales cand restul lumii calca din implinire in implinire si tu te trezesti si trist si cu banii luati. Intre timp am stabilit ca exista trei stari de agregare existentiala. Una in care cred ca sint foarte desteapta, una in care cred ca sint foarte proasta si a treia in care accept ca primele doua merg foarte bine impreuna.

Mi se pare ca traim o supra oferta de intelepciune si ma gandesc daca sa mai adaug si eu la ea. Exista in primul rand sfaturile din cultura de baza, izvorate in comunism. Nu stiu daca va mai amintiti sezonul in care toti faceam matematica si pileam ciocane dar eu mi-l amintesc. Iar uneori am resentimente atat de puternice impotriva contextului respectiv si chiar impotriva catorva oameni, incat mi-e greu sa mai transmit privitorului armonia americana scrisa in prospect. Ciclul pirostrie – apartament la bloc si-a aruncat umbra si asupra mea si tot ce-a mai ramas din noi e fantezia apartamentului, lucru aproape irealizabil in California, unde si bogatii traiesc angoase de saraci.. Sa dezvoltam insa putin teoria ciocanului. Primul sinking feeling pe care l-am experimentat in viata a fost in liceu cand s-a facut timpul sa vina ciocanul de la pilit si n-a venit din motive obiective. A fost una din cele patru sau cinci dati cand am trisat in viata si n-am facut treaba singura. A venit pana la urma dar emotii din alea n-am mai experimentat ani buni. Dupa ce am vazut ca apartamentul si pirostria nu ma pot tine in frau, am dat buzna in cultura Americana  unde duetul casa si munca pana mori nu m-a gasit pregatita sa il accept. Aseara am implinit zece ani deAmerica si mi-am dat seama ca afurisita mi s-a strecurat in vene in forma autostrazilor largi cu muzica data tare dimineata devreme si seara tarziu. Dar asta numai pe coaste, aproape de un ocean sau altul pentru ca imensitatea mijlocului inca ma sperie.

In valea asta unde se creeaza in cladiri clinice viitorul e tot timpul soare. Ieri dimineata mi-am petrecut 40 de minute din tinerete impreuna cu un milion de alti CEO si cofounderi in varful rampei spre servici si s-a intamplat iar inevitabilul, am inceput sa gandesc. Nu imediat. Am facut prima data people in the cars watching dar dupa 10 minute am renuntat, asa ca mi-a ramas jumatate de ora de gandire. Iar gandul mi-a alunecat spre versul „ce-i mana pe ei in lupta?” ca de acolo vin si binele si raul si orice combinatie intre ele. De mult suspectez ca in vreme ce ni se predica obligativitatea de a ne inchina la principiul datoriei, viata este construita pe principiul placerii. Altfel de ce cand vin orice fel de conducatori de la centru trebuie sa nu precupetesti nici un efort ca sa plece cu zambetul satisfactiei pe figura, ca sa dau numai un exemplu nevinovat. Asa se petrec lucrurile in cap pe rampa, cand traficul ia o pauza si o raza de soare nastrusnica isi face jocul pe parprizul calului.

Cum spuneam, veselia excesiva ma face suspicioasa si ma irita, ei hai ca nu suntem toti asa fericiti ca in atasamentele incarcate in social media. Ma irita de asemenea mataiala, imi amintesc ca pe vremea mea, in clasa a patra, nu concepeam rusine mai mare decat ca Bine Nu-i Zic Numele e mataita si Colega de la Etajul Trei e superficiala. Acuma astea nu mai conteaza.

Cum stau eu asa in pat si o fac pe Carrie Bradshaw de pe coasta de vest, ma gandesc cum s-au impletit comunismele, capitalismele si tranzitiile ca sa se anihileze intre ele si in anumite cazuri fericite sa dam de noi insine.

Comentarii

  • In Silicon Valley lucrezi?! 🙂 IT? Cum se impaca asta cu Tango-ul? Nu porti si tu doua suflete in tine? 🙂

    liliana 6 octombrie 2013 20:54 Răspunde
  • Eu cred ca am ramas in urma cu postarile tale, prin nebunia recenta prin care trec…. Eu te stiam la Chicago si ma gandeam cu mai mult drag la acest oras, cu care am luat contact prin postarile tale atat de frumoase despre muzeele lui… Eu si sotul meu ne mutam la Chicago pt. un an, sambata pe 19 octombrie avem avion. Lasam Bucurestiul cu teama de cutremur, cu dezbaterile privind cainii comunitari si manifestarile impotriva dezastrelor ecologice provocate de cianuri si ne avantam in necunoscut, luand-o de la zero, cu teama (am citit despre vestita criminalitate din Chicago) si uneori disperare (cautat locuinta de inchiriat, mobila, etc…), cu groaza de bagaje, lasat lucrurile in ordine la birou, inchiriat casa, etc…. Esti o norocoasa pe coasta de vest (vorbesc si eu din auzite), caci acolo e cald si frumos si nu de vant ca la Chicago. Iar Silicon Valley suna atat de „ca in filme” 🙂 Mult succces in tot ce faci!!!

    Adnya 10 octombrie 2013 9:38 Răspunde

Lasă un răspuns la liliana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title