„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Impuls ucigaş

de

Primul impuls ucigaş l-am avut când o mătuşă nu a vrut să mă ia în spaţiu la Bucureşti. Eu eram ca o pansea într-ale vieţii şi credeam că dacă îmi arăt nasul în capitală toate rubedeniile o să plesnească de fericirea regăsirii şi o stea la coadă, nerăbdătoare să fie utile. Acum, când mă gândesc la această întâmplare simplă, mă apucă un hohot de râs nervos dublat de o dezamăgire bine conservată peste ani. Mătuşa credea că dacă mă ia în spaţiu, într-o bună zi, când ea e plecată la sifoane, eu o să strecor apartamentul într-o plasă de un leu şi o zbughesc direct la tramvai. Degeaba i-am explicat că am nevoie numai de adresa din buletin, căci la oficiul forţelor de muncă trebuia să arăt că locuiesc în urbe. Am încercat să explic cu buna, am încercat să explic cu reaua, apoi mi-am rotit privirile prin cameră, le-am proptit în vaza de pe masa din sufragerie şi am derulat în minte secvenţe din singurul film cu ucigaşi pe care îl văzusem până atunci. Acum, între noi fie vorba, văd aşa ceva aproape în fiecare seară, căci mi se servesc şi serii de câte trei episoade, pentru un sărit din somn sănătos şi repetat.  

Oricum, citeam recent că acum nu ne mai distrează filme gen Sex and the City, în care cică viaţa e o dolce vita, acum vrem să vedem câte o crimă la fiecare bang de oră exactă, ca să simţim că trăim din plin în timp ce curăţăm alune şi le scuturăm de sare. Aşadar, dacă în 1997 aş fi beneficiat de zestrea imaginativo-penală a filmelor de azi, cred că fantezia cu vaza ar fi conţinut un tirbuşon profesional introdus cu încetinitorul în victima neînţelegătoare. Dar a trebuit să mă mulţumesc cu ce se putea face (în gând) atunci. Nici nu ştiu de fapt ce mă enervează astăzi mai tare: faptul că am fost bănuită pe nedrept sau realitatea crudă că nici măcar n-am fost capabilă de acele gânduri necurate. Dar aşa, şi bănuit, şi cu traista goală, oare mi se pare mie sau simt un firişor personal de naivitate (substituibilă cu prostie)?

Şi uite aşa, după încă vreo câteva peripeţii locative, m-am supărat ca văcarul pe centrul cultural şi m-am mutat din capitală, dar despre asta povestim noi altă dată, ca să avem acum timp numai de crime. Eu în general, sunt blândă şi bună, şi dacă ştii cum să mă iei, poţi scoate comori nebănuite de cooperare din mine. Tocmai de aceea astăzi, când am fost certată pentru un motiv care are de a face exclusiv cu maţele telecomunicaţionale ale mesageriei vocale de birou şi deloc cu bunăvoinţa sau implicarea mea personală, astăzi, zic, am consemnat în analele intrinseci al doilea impuls ucigaş. Dacă acum 13 ani când mătuşa mi-a dat verdictul că nu mă poate ajuta, am spus „şi eu te iubesc, mătuşă” şi apoi m-am dus la baie, să plâng în prosopul bun, scos din scrin special pentru mine, în ziua de azi, când cineva s-a repezit total nedrept la mine, făcându-mă vinovată de o circumstanţă împotriva căreia, culmea, luptam din toată vitalitatea baricadei, m-am trezit că în loc de cioburi şi alte alea imaginare, se petrece ceva mult mai uimitor şi mai grav: am zbierat îndărăt, cu o voce pe care nu mi-am mai auzit-o din primăvara lui 2007, când am aşteptat avionul doişpe ore la Milano. Toată lumea a fost uimită, mai să leşine şi să îi ducem la urgenţă, cu pompierii, poliţia şi salvarea, aşa cum se cade între cetăţenii din G8. Am zbierat, m-am aşezat pe scaun, apoi m-am ridicat şi am zbierat din nou, pentru claritatea procesului comunicaţional. Geee, pe urmă mi-a fost fantastic de ruşine. Mi-am revenit însă repede, alegând să interpretez decibelii ca pe o manifestare a unui moment în care am fost cu adevărat in touch with my emotions sau cum or spune specialiştii din manualele de psihologie grupate colorat în secţiunea de ajută-te singur.

Aşadar, că nu sunt lămurită, tăcem sau zbierăm când suntem călcaţi, nedrept, pe coadă?

Comentarii

  • Eu ti-as spune sa tipi, ca prea te pot lua altii de „om bun ca painea calda, putem sa-i mictionam in cap” desi eu am trait mult si bine cu Memo-uri ironice, complexe, pe puncte, opere literare. Scripta manent. Dar si tipetele:)

    Monica 15 mai 2010 4:05 Răspunde
  • În prima fază mi-a venit să râd citind textul tău. Asta pentrun că stilul e alert şi povestea amuzantă. În faza a doua mi-am amintit de etapele prin care trecem în (ceaa ce prea-frumos numesc specialiştii amintiţi de tine) dezvoltarea personală. De la corecţie la autocorecţie, de la autocenzură la cenzurarea altora (progenitori şi progenituri).
    Şi mi-a venit în minte şi melodia celor de la Tears For Fears: „Shout, shout, let it all out, these are the things I can do without”. Balanţa e greu de ţinut, consecinţele sunt uneori bune, alteori doar mediocre.

    DG 15 mai 2010 7:03 Răspunde
  • Eu tac. Apoi tip la mine ca n-am fost in stare sa tip la vinovati, umplu capetele prietenilor cu vorbe virulente, asortate si inspirate, cu ‘ce-as fi zis si ce-as fi facut’ si imi pregatesc hotarat revansa. La prima intalnire cu dusmanul nu ma poti scoate din sarite nici cu tunul, ma instig la violenta si ura, ma provoc la lupta si degeaba. Imi iese doar un suras ironic, ma detasez de discutie si moment si incep o analiza interioara din care nu razbate decat un slab „ihi, mda, eh”. Cred ca n-am vazut destule filme cu ucigasi si crime.

    MR 15 mai 2010 10:31 Răspunde
  • :)) cred ca in cazul meu lumea amuteste de umire atunci cand dau dovezi de blandete…
    Bravos, Amalia!

    D Mihaela 15 mai 2010 12:47 Răspunde
  • Eu (nu) mai tip, dar absolut de fiecare cand frumoasa mea coada este prinsa deliberat sub pantoful cuiva, ripostez taios. Argumentez clar ca nu ma fac vinovata si nu uit sa lansez ironic aprecieri la adresa proceselor cognitive care m-au scos vinovata de cine stie ce tampenie incompatibila cu felul meu de-a fi si de-a lucra.

    Sunt de parere ca a tolera acuzatii nedrepte si a nu le intampina cu vehementa meritata rezulta in a perpetua astfel de manisfestari. Dar asa sunt eu, se spune adesea ca a dracului :D. Va imbratisez, weekend placut.

    Andrada 15 mai 2010 14:14 Răspunde
  • Amalia,
    tipam. ne spunem punctul de vedere. ne aparam. si, in tara mimunilor, nu spunem niciodata: „e vina mea”… chiar daca este. asta e lectia pe care am invatat-o eu aici. daca spui „e vina mea” ti-ai taiat capul, daca adaugi si „imi pare rau” esti „mincat”.
    e bine sa spui clar, raspicat, ce ai de spus. data viitoare vor fi cu mult mai tematori, mai respectuosi.

    iana 15 mai 2010 15:05 Răspunde
  • Si eu am ramas uluita citindu-te, mi s-a parut o coincidenta extraordinara, pentru ca ma gandesc si eu de mult la aceleasi lucruri. Cat eram in America- tot rememorand prin comparatie viata mea de zi cu zi, m-am gandit sa scriu cum am ajuns eu criminal periculos…
    Iata ca, asa cum se spune ca, in filosofie, marile spirite se intalnesc, tot asa, in viata noastra plina de hartoape, ne regasim si noi sub semnul marilor impulsuri asasine:)

    Alice Nastase 15 mai 2010 18:59 Răspunde
  • Bine ai facut Amalia, cum spune iana in aceasta „cultura” nord-americana nu ai voie sa te lasi invinsa si sa fii a lady cand ei secera cu cuvintele si ar vine-o si mama sa iasa bine in fata sefilor.
    Am patit-o si eu si din pacate tot nu m-am invatat. Pacatul este ca in loc sa tipam acolo, venim acasa si tipam la cei dragi care nu au nici o vina si mai rau, nu stiu nici cu ce ne-au gresit

    CristinaC 16 mai 2010 1:44 Răspunde
  • Amalia , cand ”suntem calcati pe coada ” pe nedrept zbieram ! Nici nu stii ce bine ti-ai facut tipand . Te-ai eliberat de toate energiile rele si de toate cuvintele care , daca nu le-ai fi spus , le-ai fi purtat ca pe-o povara pe suflet .In plus , cu siguranta ti-ai atras simpatia colegilor si respectul sefilor .Cel putin mie asa mi s-a intamplat : am intrat in cabinetul directoarei , am spus ce-am avut de spus , am trantit usa si am iesit . In momentul acela nu m-am gandit la consecinte ; apoi mi-am dat seama ca nici macar nu am avut controlul acelei ”iesiri” . As fi putut sa-i dau cu geanta in cap iar la ancheta ar fi iesit ca ”nu eram in deplinatatea facultatilor mintale” . Dar de atunci directoarea n-a mai avut curajul sa-mi reproseze ceva , iar colegii chicoteau ca am avut curajul sa-i spun sefei ”gogorita pesedista ” , desi lucrurile n-au stat chiar asa .

    camellia 16 mai 2010 13:51 Răspunde
  • Hihihi, cat as fi vrut sa te vad!!!!
    Asta e ceva…

    chris 17 mai 2010 5:57 Răspunde
  • Zbieram, zbieram…….
    Eu am impulsuri de-astea „ucigase ” destul de frecvent: cand vad unul care arunca ceva pe jos si vreau sa-l fac sa-si inghita(la propriu) gunoiul, cand vad unul care bate un animal si as vrea sa-l bat si eu la fel, cand vad tot felul de politicieni imbuibati si-as vrea sa-i fac sa traiasca cu 500 de lei pensie ca mama mea……….si lista poate continua….cred totusi ca sunt si cu oleaca de sadism impulsurile mele……ca vreau ca aia rai sa sufere…crunt!
    Desi natura (sau ursitoarele) m-a inzestrat cu ” papagal” a uitat sa asocieze si diplomatia, asa ca daca sunt suparata si imi dau drumul la gura, nu e de bine……insa prefer sa ma exteriorizez, sa tun , sa fulger si sa ma manifest ca altfel fac cu nervii…….
    Asa ca , da, e tare bine sa tipi cateodata…:D

    irina 17 mai 2010 16:57 Răspunde
  • 🙂 Din experienta personala, am invatat ca tacerea nu rezolva nimic. Dimpotriva, te trezesti intr-o zi cu ghiozdanelul doldora de frustrari si amintiri a diverse „nedreptaturi” de nu-l poti duce si incepi sa te injuri in gand: „Oare de ce nu i-am zis eu cateva sa ma tina minte proastei/prostului ala care…”
    Zbieratul… rareori. In America, in statii de politie sau aeroporturi, chiar nu il recomand. Mascatii sunt mereu aproape. In rest… daca esti norocos si dai peste unul mai slab de inger, functioneaza caci inspira teama. Intrebarea este ce anume vrei – teama sau… respect?
    Nu va inchipuiti ca eu n-as fi tacut sau n-as fi zbierat niciodata. Ba dimpotriva. Am facut-o de mult mai multe ori de cate ar fi trebuit sa o fac.
    De la o fosta colega de liceu, am invatat insa altceva: spune orice, dar fii atent cum o spui! Din incredibil de multe situatii, a iesit ea astfel basmaluta Ariel.
    Am inceput si eu si incet-incet sa imi „slefuiesc” tehnicile de exprimare, dar ma mai impotmolesc uneori 🙂
    Pe de alta parte, cred ca ar trebui toti sa fim mai atenti cu privire la situatiile in care ne simtim neindreptatiti. Eu as propune sa le categorisim ca atare dupa criteriul: avea X-ulescu vreo obligatie sa… si sa…? Uneori da, alteori, ba.
    Si trebuie sa fim obiectivi: zilele trecute, o tanti care se da mare prietena cu noi dar nu ne-a ajutat niciodata cu absolut nimic, ba dimpotriva, ne-a pus nici in bete in roate fenomenale, ii explica lui my better-half ce naspa sunt dom’le prietenii astia, cum se rup toti in super figuri de prietenie cu tine, dar cand vine vorba sa te ajute cu ceva, nici unul nu misca nici un deget!

    Mira 18 mai 2010 19:51 Răspunde
  • Cred ca am strigat prea tare si apoi am disparut 🙂
    De fapt n-am disparut, am citit cu atentie ce ati scris, am citit cu bucurie ca mi-ati scris.
    Intre timp am facut o plimbare grozava prin gradina botanica de la Chicago (terapie cu mirosuri si culori) si am sa pun curand cateva poze.

    amalia 19 mai 2010 3:16 Răspunde
  • DG, da, balanta e greu de tinut, pe toate planurile. Fericiti cei cu balanta in echilibru caci a lor e imparatia seninatatii. Eu zilele astea tind sa fiu un dezastru si am impresia ca problema balantelor si a echilibrului va fi obsesia proaspata pe care o asteptam 🙂

    amalia 19 mai 2010 3:48 Răspunde
  • Draga Alice, asa se intampla uneori, sa ne vina ganduri cu iz de vaza si tirbuson. Dar e nedrept sa vrei sa faci un lucru asa cum trebuie si sa fii considerat, tot tu, rau. E asa de nedrept.
    Iar eu m-am regasit de atatea ori in randurile tale incat acum iti multumesc de doua ori pentru ganduri.

    amalia 19 mai 2010 4:02 Răspunde
  • Mira draga, ai dreptate cu clasificarea dupa obligatii. La mine mai e o problema, caci eu gandesc cum as fi facut daca persoanele respective ar fi avut nevoie de mine, nu invers. As fi sarit ca o smintita sa le ajut, bucuroasa ca pot. Trebuie sa iau o pastila, ceva, sa ma vindec 🙂

    amalia 19 mai 2010 4:08 Răspunde
  • Ohoho, m-am recunoscut. Din pacate, pe mine ma apuca o rusine grea dupa ce tip…din motivul simplu ca nu-mi place vocea mea cand atinge decibelii ingrijoratori. 🙂 Asa ca… incerc, pe cat posibil, sa evit sa tip, desi nu mi-e usor, sa stii! 🙂 Aleg sa fiu acida uneori, dar am niste remuscari dupa…. Oricum, votez pro exprimare, tacerea nu m-a ajutat in asemenea situatii.

    Andutza 19 mai 2010 7:27 Răspunde
  • Eu de fel sunt calma. Cand ceva nu-mi pica bine, nici macar nu e nevoie sa tip, pentru ca mi se citeste pe fata. Daca am o zi in care s-a acumulat multa energie negativa si am chef sa „dau in clocot” trec si la ridicatul vocii. Daca deja sunt prea obosita, prefer sa tac, dar ce scenarii sangeroase sunt in mintea mea…n-ai vrea sa stii 🙂
    Astept pozele de la gradina botanica!

    Ema 19 mai 2010 15:14 Răspunde
  • Andutza, noi si ibricul! Vezi ca ne recunoastem mereu 🙂

    amalia 19 mai 2010 23:03 Răspunde
  • Ema, vin si pozele, nu mai intarzie mult.
    Imparti cu noi un scenariu mediu-sangeros, ceva?

    amalia 19 mai 2010 23:04 Răspunde
  • Frumoasa Amelie, am invatat dureros de greu ca, din pacate, sa gandesti cum ai fi facut tu daca ai fi fost in locul respectivilor, is heart-broking…

    Mira 20 mai 2010 14:47 Răspunde
  • Mira, stiu, e chiar nebunesc cum gandesc eu, dar ma simt bine cand fac bine. Sper sa nu se vindece aceasta tacneala, mai ales acum cand Simona si comentariile de la ea mi-au confirmat ca suntem toti intr-o rână, cei mai multi intr-una superbă.

    amalia 20 mai 2010 15:25 Răspunde
  • Amalia draga mea… unii suntem chiar foarte inclinati in rana aceea.

    CristinaC 20 mai 2010 18:15 Răspunde
  • Oofff, si aia de la HR ce au zis?

    Marinela 19 iunie 2010 14:29 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title