„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

In locul portocalei

de

Mi-am schimbat motto-ul dar naravul ba.

Niciodata nu e scrisul mai dulce decat cand ai de comis o mie de fapte de arme care tin de viata reala, aia despre care aud in predici ca trebuie sa fie plina cu varf de impliniri marete. Eu imi mai aman socoteala, ca sa nu iasa cu minus la inventar, dar poate ca aplicand un ritm de recuperare vioi as putea la o adica sa abuzez de modelul cognitiv al lui Fat Frumos, care invata intr-o zi cat altii in zece.

Azi e duminica, dupa ce de joi pana ieri a fost sambata. Maine incepe o alta etapa istorica si de aia ne-am adunat azi aici, ca sa facem sumarul a ceea ce a fost saptamana trecuta si poate ca, printr-o crapatura, putem trage cu ochiul la ce va fi sa fie.

Bineinteles ca saptamana trecuta a inceput, asa cum era de asteptat, cu ziua de luni. Lumea in general a fost mai vesela decat intr-o zi de luni, pentru ca isi spunea ca numai maine nu-i poimaine si poimaine oricum fuge de acasa sa se vada cu familia in jurul curcanului culcat pe spate intr-un platou sic. Asta a fost joi. Vineri insa, de unde cu o seara inainte toata lumea parea multumita de rosturile americane ale universului, socoteala s-a intors la 180 de grade, si nimeni nu mai era multumit de nimic. Drept pentru care poporul s-a imbarcat in masini si a navalit peste supermagazine cu o putere care numai din fibra de curcan se poate trage.

Filosofic vorbind, eu zic ca pofta de cumparaturi are legatura cu pofta de viata. O rochie inseamna pot sa visez, un pantof inseamna m-am dus sa casc gura si iar s-a intamplat sa fie, o lampa inseamna noroc rezidential, si lista ramane deschisa, ca doar ce ne aduna in jurul focului e gimnastica imaginatiei.

Eu zic ca am construit un argument destul de frumos pentru a-mi justifica participarea in festinul comercial. Si pentru ca vinerea a fost neagra, rochia achizitionata a fost la fel. Nici n-am apucat sa o strang bine la piept si drumurile ni s-au intersectat cu pantofi in doua nuante de albastru, irezistibil. Apoi norocul a lovit intr-adevar cu putere, ca la mall nu se putea cobori din masina, deci m-am pus pe lista de asteptare a unui mic restaurant cu sushi, unde mi-am amintit de ce puteam manca asiatic in fiecare zi.

Tot filosofic vorbind, ca ce altceva sa faci cand afara ploua, slujba de arhitect sef al propriei stari de bine e una plina de provocari si responsabilitati. Trebuie in primul rand sa stii cu cine defilezi, pe dinauntru vorbind, pentru ca au fost raportate cazuri de oameni care au uitat sau au ignorat sau n-au stiut, si cand si-au amintit au provocat uimiri existentiale printre concetateni. De asemenea, o alta idee pe care o promovez pe ploaie, e ca nu conteaza cat ai, ci conteaza unde esti si cum te simti. Sigur ca pana la un punct astea trei se tin de mana, dar dincolo de punctul pomenit, lucrurile se nuanteaza aproape infinit.

N-am sa fiu asa de passe incat sa dau exemplul portocalei de Craciun care ne inducea fiori pe sira spinarii si acum  ne-am prea obisnuit cu ea. Nici exemplul gumelor unguresti de mestecat. Nici alte exemple. Dar ceva ma face sa cred ca ati prins ideea.

Pe de alta parte, mi se pare ca un element esential in construirea starii de bine este ajustarea echilibrului fin dintre liniste si neliniste. Linistea in exces poate conduce la tampire, nelinistea la balamuc. De evitat amandoua.

Si dintr-o data am stiut ce sa pun in locul portocalei.

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title