„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

InCURCA(N)turi

de

Miercuri m-am dus la servici cu spaima in gat ca iar o sa vin acasa tragand de manere un curcan din acela frumos si injectat cu una, alta, in loc sa fie crescut organic, cu urzici. Inainte vreme oamenii erau foarte draguti cu mine si imi puneau pe brate o pasare grea ca plumbul, bronzata si epilata, gata de a fi slobozita direct in oala rosie de supa cu care am emigrat.

Singura plangere pe care o aveam de facut (caci e greu sa te intelegi cu mine, cred ca seman cu o matusa) era ca abia ma taram cu pasarea in plasa pana la gara. Intr-un an chiar am fost la o fractiune de secunda de punerea in practica a deciziei de a ma desparti de fosta vietate chiar acolo, langa un recycle bin rotund si negru, pe strada principala a suburbiei unde imi desfasor activitatea. Mi-am incetinit usor pasii pana la un stop complet, m-am uitat ganditoare la lada de gunoi, m-am uitat la plasa pe care scria Have a nice day, m-am uitat la constiinta care imi reamintea disperata ca 2 miliarde de oameni traiesc cu sub 2 dolari pe zi, am oftat, am dracuit (ce o sa ma fac cu sinceritatea asta patologica, nu stiu), am spus Hi unei doamne ce parea traita bine toata viata si care iesise sa-si plimbe cei doi catei inconstienti de norocul din destinele lor, am mai cantarit inca o data situatia si curcanul si am pornit aproape agale mai departe, spre statia de tren.

Tren care a intarziat putintel, due to heavy passenger loading (ceea ce constituie o diversiune placuta de la due to track construction), dar a sosit totusi intr-un interval decent, asa incat sa nu fie afectata buna dispozitia molipsitoare a pasagerilor si nici securitatea fizico-chimica a curcanului atipit langa mine, pe banca de lemn. Cat am stat in gara m-au cuprins ganduri vesele, vorbeam in sinea mea cu mama, repetam cum o sa-i povestesc toata patania, cand o sa ne vedem, peste un an sau doi. Apoi s-au lasat barierele si m-am postat pe blocul de start exact in pozitia necesara pentru a urca, in mod civilizat, prima in vagon, si a ocupa un loc pe o bancheta. (Bancheta are si ea o poveste, care difera in functie de pozitionarea naratorului in spatiul feroviar. Daca deja te-ai asezat si ti-ai intins langa tine cele trei genti fara de care, ca un nord-american ce se respecta, nu poti iesi din casa, atunci te uiti cu usoara iritare la concetateanul care abia a urcat in vagon si tocmai te-a ales ca si coleg de calatorie, pentru ca nu mai sunt alte locuri disponibile. Iti restrangi straitele si il tolerezi cumva vreme de cateva statii. Daca insa esti chiar tu concetateanul care sta in picioare si vaneaza o jumatate de bancheta libera, atunci te uiti cu indignare la cel asezat deja  jos si purcezi la a-l scoate politicos din prefacatoria prin care incearca sa te faca sa crezi ca de fapt citeste si nu te-a vazut si nici usturoi n-a mancat si nici constiinta nu-i miroase.)

Desigur ca avand mainile rupte de curca sacrificata pe altarul recunostintei pelerinilor, m-am trezit, cu tot poll-position-ul de la usa trenului, in vagon, in picioare, in postura cautatorului de loc. Aceea a fost secunda in care am regretat pana la lacrimi si traznete decizia gresita de langa cosul de gunoi. Am respirat adanc, am numarat pana la cinci, ca Octavian Cotescu in „Buletin de Bucuresti”, si mi-am ales ca victima a calatoriei chick-to-chick, poseta-to-poseta, curcan-to-laptop, o domnisoara draguta, care a eliberat cu o viteza peste medie jumatatea dinspre culoar a banchetei. Am luat loc, am depozitat curcanul pe podea, ignorand faptul ca nu e politically correct fata de el, si am cotrobait cum am putut prin bagaje, sa scot ceva de citit, sa uit de amorteala bratelor si de inceputul de crampa stomacala care ma ameninta.

Lucrurile s-au linistit si, alunecand printre suburbii, mi-am amintit cum taia bunica mea urzici pentru curcile care tocmai facusera la gat acele margele care le marcau, cred, tranzitia de la copilarie la adolescenta. Mi-am amintit (asta e cusurul meu) cum mancam noi pe vremuri de-a dreptul organic si cum eram uneori destul fericiti, fara sa o banuim, desigur. Astfel s-au scurs jumatatea de ora a drumului si un pic de apa din din curcan. Am debarcat cu bine si cu impresia ca plasa e de doua ori mai grea dupa pauza reflectie din tren. Am ajuns acasa stoarsa dar cu un vag sentiment ca vor urma impliniri gospodaresti marete. Aici ma astepta barbatul meu, cu bratele larg deschise si cu un alt curcan-surpriza-trofeu, egal in valoare absoluta cu cel cu care eu deja traisem o aventura. Am mancat amandoi carne din sus-numitele pasari pana la Valentine’s Day, cand el a cedat psihic si a tipat „arunca-l” la soapta mea duioasa si insinuanta „mai am niste curcan in congelator”.

Ei, dar astea sunt vremuri duse si apuse, cand companiile unde lucram ne dezmierdau cu atentii. In anul de gratie 2009 nu se mai pune problema de asa ceva. De aceea as dori ca de acest Thanksgiving sa le transmit urari de Happy Halloween baietilor priceputi de pe Wall Street, aceia care au generat criza si care acum stau in sort alb si tricou cu palmieri pe puntea unui yacht din Bahamas sau din alte insule similare. Si, ca sa ne vina inima la loc, anul acesta am sarbatorit Ziua Recunostintei la cumnatii din Michigan, unde curcanul stie sa se nasca direct in cuptor, rumen, umplut cu tot ce trebuie, si batand din picioare de nerabdarea de a fi mancat.

Categorii:
America

Comentarii

  • Si la noi tot la cumnati a aterizat curcanul anul asta :))
    Si tin sa te mai inghiontesc un pic: considera serios sa scrii o carte. You can do it. Si o sa continui sa te imping de la spate pana cand ai sa o faci. 😛

    Lola 28 noiembrie 2009 12:04 Răspunde
  • Lola, imi face bine incurajarea ta.

    Cred ca anul acesta a functionat un complot al cumnatilor si al curcanilor din care noi am avut serios de profitat 🙂

    amalia 28 noiembrie 2009 12:28 Răspunde
  • Bine ca in Romania nu se manaca si curcan pe langa restul orataniilor domestice sacrificate de-a lungul anului in momente de mare sarbatoare……
    Super simpatica povestirea ta! M-a bine dispus in ziua asta cu o ceata rece si laptoasa cum numai la Cluj poate fi!
    BIne ca aici pe meleaguri miotitice nu avem Ziua Recunostinte…ca la vremurile in care traim..nush pentru ce am putea fii recunoscatori…:)

    irina 28 noiembrie 2009 13:29 Răspunde
  • Mi te si imaginam carand curcanul dupa tine atata amar de drum. 🙂
    Cu ajutorul tau, mi-am luat portia de ras pe ziua de azi.

    Ionela 28 noiembrie 2009 17:33 Răspunde
  • Draga mea,are dreptate Ionela,mi te si imaginam carand curcanul atata amar de drum! Mie nu-mi place carnea de curcan,dar traditia e traditie!! Trebuie sa te sacrifici!!

    florentinamurgoci 29 noiembrie 2009 20:57 Răspunde
  • draga irina, fiecare natiune cu oratania ei! Imi amintesc cand eram in Romania si aveam coleg un american venit prin Peace Corps, cum a trebuit sa ne dam peste cap sa ii facem rost repede de un curcan, ca omul avea de serbat Ziua Recunosctintei. Cred ca prietena mea Cristina a finalizat cu bine actiunea Curcanul, dar stiu ca am avut ceva emotii 🙂

    amalia 30 noiembrie 2009 5:38 Răspunde
  • Ionela, la un moment dat am crezut ca au bagat in el ceva de plumb 🙂

    amalia 30 noiembrie 2009 5:40 Răspunde
  • Doamna florentinamurgoci, bine ati venit! Intr-adevar, am avut aventuri cu curcanul cativa ani, stateam cu groaza ca inca un pic, inca cinci minute, inca un minut, inca treizeci de secunde si mi-l dau, si eu trebuie sa il preiau si sa purced la traseul spre casa. Anul acesta am avut o multumire draceasca ca nu l-am mai primit.

    amalia 30 noiembrie 2009 5:45 Răspunde
  • Amalia, am lucrat la Peace Corps Romania multi ani, instructor de limba romana.

    Mie americanii mi-au interzis sa-mi comand ficatei de pui, la un pranz comun, pe motiv ca le fac scarba. Tot ce tine de interiorul unei pasari sau al unui animal, este waste si se arunca.

    Adios sa-i vezi pe americani mancand momite. 🙂

    Eu mananc curcan, in special de cand am reununtat la porc, dar nu pasarea intreaga umpluta cu toate cele si coapta 12 ore. Exageratiuni!

    Anemari 30 noiembrie 2009 17:02 Răspunde
  • Prima zi a recunostintei pe tarim american … sau cum am cunoscut-o eu pe soacra-mea.

    Ea n-a putut veni la nunta noastra din Romania. Eu am ajuns in ‘tara minunata de toti laudata” intr-un noiembrie care acum pare foaarrteee indepartat. cind era sa ne invite la masa??? de ziua renistintei, desigur. Auzisem ca face un curcan grozav. Fiul ei abia astepta sa ajungem acolo. Mie imi place curcanul??? daaaa, sigur ca imi place.
    si ajungem, si ne pupam si stam cu toata familia (socrii, noi si cumnatul cu girlfrienda lui). si in casa miroase minunat… mmm… ce atmosfera. si intr-un tirziu apare mama soacra cu animalul, pasarea.. ce e ea sau el… la vederea minunatiei ma fac rosie, apoi verde, apoi nu ma mai tin pe picioare ( ma ridicasem, eram in drum spre baie) si strig … ‘nu pot sa vad asa ceva”… luati-l de aici sau luati-ma pe mine!!!
    de ce fratilor nu mi-ati zis ca e intreg???? nu pot sa vad animalul intreg pe masa… mi se face rau, da’ rau!!! si le-am stricat petrecerea. Nu prea s-au atins de pasare… mi-am cerut scuze??? nici nu-mi mai amintesc… mi-a fost rau 2 – 3 zile… de cite ori imi vedea imaginea tavii … parca si acum imi e rau… 🙂
    nu mai merg la petreceri cu curcani… nu sint de mine…

    iana 30 noiembrie 2009 21:41 Răspunde
  • Draga Anemari, te cred cu ficateii, pare ca depinde de obisnuinta. Uneori e amuzant sa stai la taifas cu alte natii, totul merge bine, apoi zbang, loveste o diferenta de practici culinare sau de alt gen, cum ne-a povestit si Iana. Aici cumpar puii cu ficatelul si pipota decupate si introduse in pestera din burta. Dar daca stau sa ma gandesc, eu cumpar mai ales de la polonezi… Mai ieri am mancat creier de vita si fata mea m-a pus la zid cu un singur adjectiv: disgusting 🙂 Well, well, well.
    Si mie imi place curcanul, nu mult, nu doi deodata. Si, intr-adevar, am stat 4 ore pana a iesit exponatul de la cuptor.

    amalia 1 decembrie 2009 6:07 Răspunde
  • Iana, draga mea, acum ma bucur ca nu am pus o poza cu curcanul intreg 🙂 Eu m-am tot strecurat la sarbatoarea asta a curcanilor, am mancat prin vecini, ca sa spun asa. Ieri m-am dus prima data la alimentara sa cumpar stuffing, mi-a fost rusine. Mi se parea ca stuffingul ala e ceva vrajit, cand colo niste paine prajita cu praf de ierburi. Dar e mare dandanaua turkey-related aici, fiecare se emotioneaza si povesteste cum a gatit el „from scratch”. De fapt aici curcanul e porcul de la noi, asa mi se pare.
    Mi-a placut intamplarea ta dar imi dau seama ca atunci pentru tine nu a fost prea amuzant.

    amalia 1 decembrie 2009 6:18 Răspunde
  • Amalia,
    astept poze cu strada ta imbracata in haine de sarbatoare… ne vei pune poze cu case scaldate in beculete, da?
    asa ne-ai obisnuit de la timpul dovlecilor…
    la mine pe strada in fiecare seara mai apare un ren, un mos, o steluta, un om de zapada.

    iana 2 decembrie 2009 19:17 Răspunde
  • Iana, gand la gand 🙂

    amalia 3 decembrie 2009 2:42 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title