„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Inventarul bucuriilor

de

Simona Catrina did the trick. Initial m-am trezit cu fundul la Valentine’s Day, m-am intors de pe stanga pe dreapta si am marait. Apoi m-am ridicat, dar nu de tot, si am pornit calculatorul. Apoi am mers unde merge tot omul secolului curent sa traga cu ochiul. Asa am dat peste anuntul lui Alice si de acolo la a trece efectiv cu capul prin ecranul laptopului nu a mai fost decat un pas. Am simtit discutia dintre Alice, Simona si Doru ca pe o victorie personala, parca la trezirea din somn mi se onorase ruga de reinventare a lumii si de data asta Creatorul nimerise un model de un milion de ori mai autentic, mai inteligent, mai charmant. Am ascultat cu mintea si inima larg deschise, stiind ca lor, mintii si inimii, ascultarea le va fi cel mai de folos.

Eu am o problema structurala cu falsitatea, un detector care nu iarta si nu uita. Bineinteles ca asta e un handicap intr-o lume in care multi din noi ne trezim si pornim la lupta sa formam impresii potrivite scenariilor prefabricate de strabuni. Sunt absolut convinsa ca sunt destui oameni atat de deformati de norme incat daca s-ar intalni cu varianta lor fara masca, habar n-ar avea ca au trecut pe langa ei insisi. Scopul acestor figuri de stil este de a crea un contrast care sa puna in evidenta satisfactia draceasca pe care o incerc cand intalnesc un om adevarat. Adevarat inseamna neprefacut, inteligent, deschis, entuziast, sensibil si care sa ma opreasca din drum cu vorbele asa cum au facut-o Simona si Doru, provocati de Alice. Asa cum a facut-o Ileana Vulpescu, provocata tot de Alice. Asa cum o fac oamenii fantastici, provocati de un intervievator bun.

Ma excita calitatea.

Poate, dupa ce am prins in buchetul vietii a 38-a iarna, care arata exact ca o primavara perfecta, nu mai am disponibilitate pentru umpluturi.

Am ratacit multa vreme separata de mine, la inceput fara sa banuiesc ca exist undeva. Nu poti vedea tiparele cand esti pana la gat in ele. Apoi am inceput sa ascult, sa vad, sa inteleg. Tango-ul a fost nu o revista, ci o permisiune eleganta de a sti si de a simti. O recunoastere.

Cred ca toate lucrurile care ne plac sunt recunoasteri, regasiri. Nu are cum sa fie altfel. Iar cand zic lucruri, spun de fapt oameni, locuri, carti, intamplari, drumuri, tot ce intra in inventarul bucuriilor.

In America inventarul incepe cu banii, in Romania parca incepea cu imobilele. Dar de fapt totul incepe cu oamenii. Cat de mult poate omul sa treaca peste el si sa fie atent la faptul ca exista. Cu cat mai mult, cu atat mai bine.

Locurile, la fel, ne vorbesc. Ca si cu oamenii, e important sa asculti. Cartile ma arunca intr-o dezorganizare de neiertat. Biografia lui Anais e o bogatie de promisiuni. „Prin perdea”-ua Aurorei Liiceanu ma intalnesc de atatea ori pe zi cu mine incat intreb in jur (dar cu atentie, sa nu auda nimeni), cum poate?, cum stie?, cum intelege? Murakami sta cu mana in sold pe noptiera si asteapta. Deocamdata imi incarc telefonul pe el dar daca lucrurile vor merge cu 1Q84 cum au mers cu „La Sud de Granita, La vest de Soare”, in doua saptamani imi mai adaug in buchetul vietii un univers. Farmecul lui „La Sud de Granita” a fost si ca n-am inteles sfarsitul si mi-am facut rost de libertatea de a mi-l imagina dupa bunul plac. Discurile ascultate de cei doi copii inainte sa-si piarda urma in lume si plimbarile de la scoala pana acasa mi s-au instalat in suflet cu o voluptate care garanteaza permanenta pe viata. Nu vad nicio problema intr-un buget limitat dar vad o problema insurmontabila intr-o imaginatie limitata.

Am vorbit cu un tablou de Renoir, am abuzat un sapun italian de chiparos, am plans de fericire in avioane care isi luat zborul (combinatia de poezie, tehnologie si posibilitati inca perfect rotunde ma urca inca o data la cer) si m-am gandit de ce nu inventeaza vecinii astia din Santa Clara Valley, cunoscuta si sub numele de Silicon Valley, un dispozitiv prin care toata productivitatea de ganduri care imi vin in miscare pe autostrada sa fie transcrisa instantaneu cu un creion intr-un caiet din care sa aduc parti aici.

Sa incepem inventarul.

 

Tag-uri:

Comentarii

  • Bine te-am gasit Amalia!
    De Alice, Simona, D-na Liiceanu, stiam!Pe tine de abia acum te-am gasit, regret ca nu ti-am citi postarile pana acum!Celelalte doamne ale scrisului au scos si cateva carti!Tu?

    letitia1961 17 februarie 2013 13:39 Răspunde
  • Multumesc pentru semn, Letitia!
    Pentru o carte trebuie disciplina si o editura. Poate ar trebui sa incerc sa imi fac rost de amandoua. Sa mai vii.

    amalia 3 martie 2013 21:57 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title