„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Ispitele lumii

de

Toate masinile lumii voiau sa intre aseara in San Francisco pe aceleasi izbucniri de beton, asfalt si sticla si Pink Martini era deja pe scena Simfoniei cand noi stateam pe loc si marturiseam cat de splendid se rostogoleste peste oras ceata de pe Pacific. Nu era spatiu decat sa stai si sa nu faci nimica. A imbatranit mirarea ca oamenii din Silicon Valley iau lucrurile asa cum sint si isi petrec tineretea pe cate o rampa de autostrada sau incercand sa forteze cu rabdare portile rutiere ale metropolei dure si tandre de la hotarul Pacificului. Si totusi… nu stiam ce sa fac cu speranta ca o sa ajungem.

Stand acolo si luand ragaz de la rosturile lumii am recunoscut simptomele dragostei fara leac. Am stiut ca orice ar fi sa se intample iubesc locul acesta impotriva ratiunii, impotriva constrangerilor, impotriva absurdului, impotriva singuratatii. I-am promis sa ii marturisesc frumusetea, sa ii hoinaresc paradoxurile, sa ii accept capriciile, sa ii ador peisajele taiate in apa si stanca.

La fel, sa fiu pregatita pentru frumusetea lumii. Daca imi spunea cineva dimineata cand am plecat la serviciu ca am sa inchei seara cu Ari Shapiro si Pink Martini, i-as fi spus sa isi caute un rost apropiat de unul productiv in lume, desi nici in astea nu cred asa de mult de o vreme. Am plecat in timp normal dar condusul dureaza mai mult decat drumuri cu avionul si la fiecare eliberare a autostrazii simteam cum se reaprinde pe lume speranta, cum la fiecare infundare intre “sedanuri” si autobuze ne intrebam ce speram si pana cand. Iar in timpul asta Pink Martini canta, plapuma de ceata lua in stapanire orasul si eu nu stiam ce sa fac cu certitudinea ca vom ajunge sa vedem ceva din spectacol, ca vom gasi parcare (unde?), ca n-am lasat degeaba in urma obstacolele de pana acum. Am condus printre raceala gps-ului, fierbinteala amintirilor mele, amenintarea ratarilor, ispita muzicii.

Am navalit langa tavanul simfoniei si sub noi s-a deschis pamantul promis. Am trecut dincolo pe valurile din Quisaz, quisaz, quisaz, te intreb si tu spui poate, poate, poate si asa pierdem timpul, asteptand, asteptand, asteptand. Am auzit sala cuprinsa de infierarea primita cu resemnare si speranta nebuna in saraca inima mea si ne-am umplut de incantarea de a vedea sala frumoasa si sobra a Simfoniei din San Francisco luata in stapanire de oameni inlantuiti ascendent pe desfranarea de ritmuri din Brazil, when stars were entertaining June, we stood beneath an amber moon, And softly murmured someday soon….

Electricitatea din drumul inapoi, alb-rosul autostrazilor, fuga luminilor, rostul nostru, rostul lumii… Aeroportul…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title