„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Jurnal

de

Daca nelinistea nu-l mana in lupta pe Junipero Serra la 37 de ani sa paraseasca Spania natala si sa bata coasta Californiei in sus si in jos cu calul ca sa-i faca pe indieni cetateni onorabili, poate ca si duminica mea era altfel. Din pacare nelinistea lui Serra mi-e periculos de familiara. Chiar si cand calul  are cd si e fabricat in Japonia, esenta impulsului ramane. Fortarea hotarului se face din scaunul soferului la fel de bine cum se facea din spatele bietului animal. Am zilele astea dificile cand parca stau agatata de poala propriului suflet care sta sa zboare si, cu ultimele puteri, il somez: esti nebun? Hai sa vorbim! Eu am incercat sa ii explic ca lucrurile nu se fac asa ci se fac calculat, caci e important sa mori cu calculul de gat, chiar daca n-ai apucat in viata ta sa il aplici. Nu se poate sa te enervezi si sa pleci cu doua valize. Sufletul s-a uitat la mine cam cu sila si mi-a zis: eu am putut. De altfel de fiecare data cand avem amandoi treaba la aeroport, imi atrage insistent atentia cate valize inutile imping cu indarjire oamenii, pe bani, ca a doua valiza imbarcata costa. Anyway, eu (care scriu) sunt ancora lui (care aspira), poate nu cea mai dezirabila ancora, dar ancora cu acte aproape in regula.

Daca ar fi dupa suflet, domnia sa ar sta numai calare pe poezie. Eu il duc la servici, sunt surda cand mormaie, il aduc acasa, verific daca are mainile calde si botul umed si il legan seara la culcare. Uneori imi vine sa-i strig du-te frate si zboara, am obosit. Dar stiu, lucida de mine, ca fara el m-as scufunda intr-o utilitate fara rost. Atunci ma apuca remuscarile, ii aranjez perna si ma strecor hoteste sa dorm langa el, nici prea aproape sa nu dea nervos din picioare, nici prea departe sa nu creada ca am abdicat.

Dar parca incepusem cu calul. Un pic a lipsit sa ma dau jos din masina sa  fac o poza cu clopotul care ne aduce aminte pe autostrada 101 ca pe aici nu s-a mers intotdeauna cu SUV-ul. Intre misiunile spaniole se calarea o zi. Suntem in California. Dealurile sunt secate de soare, intr-un peisaj unic. De fapt nu cred ca exista un alt loc unde dealurile sa se comporte mai similar ca oamenii. Cele aflate direct in rasuflarea oceanului/resurselor opresc pentru ele fiecare atom de umiditate si se lafaie intr-un verde mustos, in timp ce la cateva zeci de metri mai incolo parjolul e total. Stau de un an aici si inca ma mir.

Deci, all in all, parintele Junipero Serra a creat noua din cele 21 de misiuni spaniole pe care a fost construita California si azi am fost la sediul general. Carmel Mission e un pic mai la dreapta de Highway 1, am stiut ca GPS-ul ma prosteste iar, ca doar mai fusesem acolo si facusem dreapta la semafor, nu inainte. Am zis ca de ce sa citesc acasa, cand pot citi la misiune si, utilizand capul infierbantat, pot vedea in acelasi timp calugari franciscani traversand curtea cu matanii in mana, indieni slabiti de ritmul schimbarilor trebaluind intre zidurile gradinii, departe de libertatea de ieri, cuceritori si cuceriti asezati intr-o ordine noua si pretinsa superioara. Nu cred ca ma observa ei pe mine si nici nu o sa intrebe cine a fost Mark Twain. Am stat deci pe banca vreo ora, sub un copac batran si m-am gandit cum se face de toate cartile pe care le citesc seamana cu viata mea. M-am dus apoi pe alta banca, la altarul unde s-a rugat Papa Ioan Paul al II-lea cand a vizitat misiunea si probabil undele ramase din energia lui curata m-au linistit. Cred foarte mult in spiritul lui, in bunatatea luminata care ii insufletea prezenta.

Am incheiat socotelile istorice si m-am gandit ce ar fi sa imbin spiritul cu trupul si sa ma duc la plaja. Pe banca de sub copacul batran, cufundata in soarta lui Isabel de Lyon, ma prinsese frigul, dar asta e California, nu trebuie sa te descurajezi, aici e ger, dupa colt e soare. La plaja nu mi-a mai trebuit sa citesc. M-am predat melodiei de spuma sparta si mirosului marin, nu inainte de a trage cu ochiul spre nunta care se derula in partea stanga. Le-am urat mirilor si pescarusilor mobilitate, ca mie casa de piatra mi se pare mai mult blestem.

Mi-am amintit ca la radio s-a anuntat ca se termina vara si am zis ce atata tevatura, se termina vara si incepe alta. Imediat. Vine vara impletita cu miere si vin, un anotimp mai fluid decat precedentul, dar tot vara. Dupa toamna vine iarna, adica alta vara, pentru ca aici iarna e singurul anotimp cand toate dealurile sunt verzi. Nu sunt prea sigura in legatura cu granitele primaverii si nici care e rostul ei, in caz ca vine.

Apoi cred ca am adormit la soare, caci se facea ca eram cetatean respectabil, nemacinat de doruri, nesubjugat de poezie, neimbatat de eucalipti, si atunci m-a batut pe umar sufletul si a intrebat: mergem?

 

Categorii:
Jurnal

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title