„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Marturisiri. Dezordini la marginea marii

de

N-a pretins nimeni niciodata ca o zi cu mine e o afacere complet predictibila Aripa emotiei nesupuse se poate odihni oricand pe destinul orelor in discutie, o stie toata lumea, o stiu si eu. Am acceptat ca asa stau lucrurile si am onorat ultima zi de noiembrie in unul din locurile unde San Francisco intinde coarda frumusetii dincolo de limita suportabilitatii. Am riscat.

Are orasul asta o calitate duala de destinatie si inceput de lume cum nu mi-a mai fost dat sa intalnesc. O departare care se insinueaza in tine cu exagerari vegetale adictive, neodihna sonora a marii si alunecari neasteptate de la viata la vis. Pe drum m-am gandit mult la un adevar deslusit recent: ca lucrurile care mi s-a spus ca sunt grele, nu sunt.

La fiecare apropiere de oras ma simt un cuceritor perfect dispus sa se lase cucerit. Pinii si eucaliptii ma stiu si ma asteapta amuzati sa ma puna la pamant cu aroma. Copacii astia sunt atat de dispusi la exagerare incat ar fi in stare sa imi vada slabiciunile drept calitati.

Mi-am stapanit usoara teroare legata de posibila absenta a parcarii, vorbind tandru cu mine insumi in jurul ideii ca daca am ajuns pana la capatul pamantului, aproape sigur voi gasi un spatiu neluat intre doua masini. Ceea ce s-a si intamplat, destul de usor. Am avut in gand sa combin utilul cu placutul, cu arta, cu oceanul, cu ceata, cu hoinareala, cu bagheta frantuzeasca, dar cand m-am dat jos din masina si am vazut cum aburul ridicat din mare impleteste cu frunzele copacilor o complicitate care descompune lumina, am stiut ca se apropie momentul cand nu mai pot garanta nimanui comportamente conventionale.

M-am apropiat, m-am departat, am pandit, am facut semne cu mainile, am zis vorbe in engleza, am zis vorbe in romana si am ramas mult timp acolo, in panza unei seductii imateriale capabile sa infranga condamnarea la cadere a secundei.

Partea buna, pamanteste vorbind, a fost ca mai erau si alti oameni care scoteau sunete de uimire si incet am coborat iar  in parcare, unde ochii mi-au cazut pe o doamna cu picioare foarte subtiri, asa de subtiri ca ramanea loc gol intre genunchi si cizme, o doamna imbracata bine, care mergea intr-o sambata la muzeul duminical.

Intorsul pe pamant vine intotdeauna cu griji si alegeri concrete, una majora fiind cum sa scapi onorabil de surplusul de apa acumulat in prima jumatate a zilei. Arta tragea ingrozitor de mine, San Francisco isi facea de cap la cativa pasi mai jos, fizicalitatea umana tinea si ea sa isi spuna cuvantul si confuzia nascuta nu e greu de inteles. Am numarat pana la cinci si am respirat adanc, cum recomanda Octavian Cotescu intr-un film intr-un mod special drag mie, si am trecut pe sub portalul marcat Honeur et Patrie, unde am abordat un domn de la securitatea muzeului cu explicatii elaborate si in esenta onorabile. Omul a inteles si a fost asa vesel de parca in ultimii cinci ani ma asteptase numai pe mine. Apoi mi-a explicat pe unde sa merg, demers inutil pentru ca mai comisesem suficiente acte de cultura ca sa stiu drumul. N-am apucat sa ajung unde trebuie, pentru ca in cale am dat peste Matisse, care se oferea privirii cu cateva tablouri mutate de la muzeul de arta moderna si care chiar nu putea sa creada ca sunt numai in trecere. Am simtit un impuls intens sa urc sa imi iau bilet. Cum, nu intra?? a intervenit in discutie Anders Zorn, un pictor suedez de care cu toata rusinea de rigoare, marturisesc ca nu auzisem pana atunci. La capatul holului se puteau zari promisiuni impresioniste, nu mai stiam cine sunt si cati ani peste 30 am. M-a invadat simultan gandul ca in timpul asta, afara, San Francisco continua desfraul de frumusete fara mine. M-am simtit dintr-o data coerenta si rationala, am rezolvat ce trebuia implinit si am mai cedat unei singure tentatii, de data asta culinare. Am intrat in cafeneaua muzeului si, cu meniul in mana, am tinut pe loc minute bune toata coada infometata si nobila, pana cand un domn deosebit de politicos m-a intrebat daca am in plan sa comand sau pot sa mi-o ia ei inainte. Asa am realizat cu claritate ca n-am rabdare sa ma asez si sa manac, deci le-am facut loc de trecere si am iesit inapoi la aer, unde alte ispravi estetice ale naturii asteptau sa vada cum o sa imi pierd iar cumpatul.

Imensitatea Pacificului se domoleste in apropierea orasului pana acolo unde accepta supunerea leganarii pe sub Golden Gate Bridge pentru a face un schimb neinteles de ape cu golful. Asa vreau sa ramana schimbul, neexplicat si neinteles, nici un om de stiinta care imi va explica anatomia apelor nu va fi bine primit.

Iar tot misterul era invelit sambata in ceata pufoasa, un alb bogat strapuns ca in somn de turnurile podului. Cate turnuri are Golden Gate Bridge? Trei? intreaba o doamna chiar inainte sa ma uit spre picioarele care cu tremurul lor discret imi acompaniau hiperventilatia indusa de atata frumusete. Trei, doamna, raspund in gand, si de asta cele doua se zaresc divin deasupra cetii, deasupra marii, sub cerul senin.

Scriu in mine cu pixul gandului ca pentru asemenea desfrauri aleatoare ale naturii, accept sa ma prinda firmele de tehnologie, sa ma inchida in birouri, sa imi puna fire si conturi in toate fibrele, accept sa ma foloseasca, sa ma stoarca si sa ma lase apoi doua zile libera cu extazul meu. Ma apuca o generozitate turbata fata de toti si toate, un sentiment incontrolabil pe care stiu ca trebuie sa instalez un ham. Fac cativa pasi in jos spre padure, si trec drept ceea ce ar putea fi un cetatean onorabil, daca nu ar fi toate cele descrise mai sus.

Nu trece mult si ma gasesc pe domeniul conacelor din San Francisco, niste case unde trebuie sa te hotarasti repede daca te dai cu capul de zidul vilei datorita faptului ca probabil niciodata nu o sa aranjezi cu mana ta de stapana faldul perdelei de dupa care se zareste Golden Gate Bridge-ul, in sufrageria unde toata armonia lumii si-a gasit adapost, sau continui drumul in pas saltat de fericire nebuna ca ai ajuns si tu sa vezi minunea castelelor albe rasfrante in lumina si flori. Am coborat spre mare si am ascultat-o cateva minute, parea la fel de dispusa sa mi se ofere ca unui muritor mai bogat, mai priceput, mai important, mai nu stiu cum. Mi-am amintit de Matisse si Anders Zorn si am insistat sa nu se supere, ca in jur de Craciun ne intalnim iar, o sa stam mai mult impreuna si o sa incheiem dupa amiaza in gloria sonora a ceea ce pare pianul muzeului dar e in realitate o orga crescuta in pereti, capabila sa refaca, manuita cu dumnezeirea artistului, valurile unei intregi orchestre.

Am atacat dealul inapoi si m-am oprit langa bancile purtand pe doua randuri scrise o dragoste sau alta, intentii de nemurire rasfatate de sare si vanturi, aprinzand in nedeslusirea sufletului intreaga masura a triumfului ca, intre impiedicari si inaltari, suntem vii, aici si acum.

Comentarii

  • Sarbatori fericite Amalia!

    Victoria West 24 decembrie 2013 19:56 Răspunde
  • Un an nou fericit Amalia si tot ce iti doresti! La multi ani!

    Victoria West 31 decembrie 2013 19:27 Răspunde
  • Your message…Draga Amalia, voi avea si eu ocazia sa ajung in San Francisco la inceputul lui Martie.Ai descris acest oras atit de frumos incit abia astept sa ajung acolo.Imi place mult cum scrii despre America.Traiesc si eu experianta americana de 10 ani, dar nu in California, ci in Michigan.Acum e iarna grea aici. Iti doresc numai bine si poate o sa revin sa-ti cer sa-mi sugerez ce as putea sa vad in San Francisco.

    Marilena 24 ianuarie 2014 23:03 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title