„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

MistereThai

de

thai food_resizeOh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.

Categorii:
America

Comentarii

  • Si eu sunt fana Thai food… Adica, asa…in stil major! Nu a fost macar o data in care sa nu-mi placa ce am comandat, desi tineam degetele incrucisate pana-mi vedea mancarea, ca habar nu aveam cum o sa arate ce tocmai am cerut. Pe lista preferata: rata cu sos de curry (de ala mild, ca nu-mi sara palaria).

    Ionela 10 iulie 2010 16:12 Răspunde
  • Amalia… de ce n-ai spus cand am mancat la Chicago impreuna… Eu ador mancarea thailandeza…. lasa ca vii tu la mine!

    Mi-am amintit de „When Harry met Sallly”… cand la un momant dat ( funny de altfel) una din doanele din restaurant spune: „I’m having what she had!”…
    Si eu imi propun sa fac la fel… La anumite rstaurante thay de pe la noi in meniu sunt poze cu felurile de mancare si o descriere scurta a ingredientelor… asa imi place ca altfel nu prea stiu nici eu ce anume sa comand in afara de Pad Thay… pe care intre timp am invatat sa sa il prepar acasa spre marea incantare a baietilor.

    CristinaC 10 iulie 2010 18:06 Răspunde
  • Nu prea fac experimente culinare, pentru ca nu-mi plac condimentele, ardeii, gogosarii, ceapa sau usturoiul, nu-mi plac pastele (nici orezul sau mancarea de culoare alba), nu ma omor dupa oua si nici dupa peste. Ce sa te faci cu mine?!!! Cum detectez un iz din cele de mai sus, s-a terminat cu masa.
    E foarte interesant cum comad eu salata. Ranjind deasupra meniului, zic: va rog frumos, (ranjet accentuat) salata X – fara urmatoarele:.. Cum e absolut imposibil in Romania sa fii inteles ca nu-ti place si nu vrei alimentul cutare, ma pregatesc psihologic sa-mi infig dintii intr-unul „black-listed”. Ma intreb doar daca de data asta va fi ardeiul sau ceapa 🙂
    Mancare thailandeza nu am servit niciodata, cred ca (si in acest domeniu) am nevoie de un ghid!

    Anda 10 iulie 2010 18:53 Răspunde
  • Nu numai ca ai scris o oda mancarii thai, dar ai fotografiat atat de bine momentul ca parca am fost cu tine acolo 🙂
    Eu nu le tin minte denumirile thailandeze (exceptia fiind pad thai) nici sa ma pici cu ceara (si stiu ca nici nu le-as pronunta cum trebuie chiar daca le-as tine minte), noroc ca toti strainezii astia cu limbi intortocheate se adapteaza la nevoile noastre si ne pun poze in meniu :))
    Am cel mai bun thai resto din nyc (nu exagerez – uite-aici: http://www.sripraphairestaurant.com/aboutus.php) la 10 minute de casa si recunosc ca nu ma duc acolo cat ar trebui de des, dar te duc daca mai vii pe-aici. Nu stiam ca-ti place atat de mult mancarea thailandeza.

    Cat despre comandatul cu degetul indreptat spre farfuria altei mese (bine, nu chiar cu degetul, dar chemat ospatarul si obligat sa se chiorasca el in farfuria respectiva) am facut-o de multe ori. O singura data s-a intamplat sa ne atentioneze ca e foarte probabil sa nu ne placa din cauza unor mirodenii nu foarte placut mirositoare celor ce nu-s de sorginte thai, dar ne-am incapatanat si bineinteles ca au avut dreptate. Dar nu ne-am necajit deloc, in primul rand ca majoritatea experientelor de gen au fost pozitive, iar apoi, ne simteam noi mai aventurosi in ziua aia si am crezut ca avem palate (gusturi) straineze.
    In fine, ce vroiam sa zic e ca de obicei te atentioneaza daca ceri ceva ce nu e pe gusturile oricui.

    Lola 10 iulie 2010 18:53 Răspunde
  • Ah, si o recomandare: crispy watercress salad.

    Lola 10 iulie 2010 18:57 Răspunde
  • Ce delectare !
    Dar ia încearca mataluta, pentru acasa, sa cumperi niscaiva coriandru sau (fr „citronnelle”), engl „lemongrass” (cum i-o spune oare in româneste ?), dintre cele proaspete (in legaturi precum patrunjelui sau leusteanu sau busuiocul – pe care le poti si congela daca vrei; exista si sub forma uscata, dar gustul nu e chiar acelasi) si sa le combini cu diverse. Nu vor fi, desigur, tailandeze, dar risca sa-ti placa. Iar exotice vor fi sigur (ma rog, la gust).
    De exemplu, icre pe piine cu lemongrass.
    Sau corinadru in chiftelute sau in guacamole.
    Sau in diverse alte combinatii pentru care imaginatia ta le va gasi cu siguranta intrebuintare.

    Carla 10 iulie 2010 21:08 Răspunde
  • Amalia, textul tau tradeaza o logica matematica si o atentie distributiva pe care nu le pot trece cu vederea. Ai punctat totul: pac! pac! pac! (sa nu razi dar asta a fost sentimentul meu dupa prima lectura). Ai surprins pana si prostul obicei de a te descalta in public despre care eu credeam ca este pur romanesc (intalnit mai ales in trenurile personale). Dar vad ca se intampla si la case mai mari ! Cat despre mancarea ”thai” pentru mine va ramane multa vreme un mister.

    camellia 11 iulie 2010 7:32 Răspunde
  • Ionela, stil major clar! Ca sa vezi cat de major, intr-o zi m-am gandit cum ar fi sa fug in lume cu bucatarul thai de la restaurantul cu pricina. Dar cand s-au deschis usile batante mi-am dat seama ca nu e cazul 🙂
    Felul preferat: curry fried rice, medium.

    amalia 11 iulie 2010 16:19 Răspunde
  • Cristina, atunci eram prea infometati, nu mai aveam timp de cautari si elaborari. Dar si salata aia mi-a ramas in saculetul cu amintiri. Poate daca ajungem „la unguri”, care aici inseamna „la canadieni” ne strangem cu voi in jurul unor delicatese Thai.

    amalia 11 iulie 2010 16:21 Răspunde
  • Anda, gasim noi ac si de cojocul tau culinar. Chiar si ingredientele care nu iti plac au in combinatiile astea un gust incredibil. Exista un fel de ruda a patrunjelului, numita cilantro, care la o simpla degustare nu e prea incurajator, dar in supa Tom Yam, alaturi de suc de lamaie verde si lapte de nuca de cocos devine bijuterie.
    Am dat-o acum pe culinariada dar cred ca merita, pentru ca in cazul asta e o arta fina.

    amalia 11 iulie 2010 16:26 Răspunde
  • Lola, cand mai ajungem vizitam neaparat locatia cu pricina.
    Prima data cand am gustat mancarea thailandeza am fost vrajita, insa depinde si de restaurant, cred ca am nimerit peste unul din categoria „asa da, da, da!” 🙂
    De altfel dupa o astfel de vizita la numitul restaurant am scris pentru prima data in viata mea un text de care s-a minunat toata lumea cum ca e opera mea, apoi nu l-a mai gasit nimeni, nici macar eu in calculator.
    Te pup, duminica placuta.

    amalia 11 iulie 2010 16:30 Răspunde
  • Carla draga, mi-am pus ideea ta in lista de „to do”.
    Sunt foarte deschisa la experimente culinare, pe thailandezi insa am inceput sa-i banuiesc ca pun si niscaiva alte ierburi de fericire prin rulouri, ca prea vesela ma intorc la birou dupa masa de pranz 🙂
    imaginatia de care vorbeai…

    amalia 11 iulie 2010 16:35 Răspunde
  • camellia, nu, si aici se descalta lumea destul de usor pe alocuri, in numele relaxarii si al comoditatii. Dar japonezele, ba! Mi-ar fi placut mult sa inteleg ce discutau, sa trag cu urechea. De tras trageam, dar in zadar, desigur.

    amalia 11 iulie 2010 16:42 Răspunde
  • M-ai distrat ;)) Si mie-mi place – partial ca-s nazuros – bucataria thai. Iti recomand si un fel pe care l-am preparat acasa si cu care am avut mare succes: pui verde (cu coriandru si lapte de cocos). Absolut delicios! Pe de alta parte am avur si deziluzii in Budapesta la un restaurant cu staif unde felul propus (rata cu alge si cartofi) nu mi-a fost deloc pe plac. ;(((

    IONUTZ 12 iulie 2010 10:44 Răspunde
  • Amalia, m-ai facut sa salivez aici, pe tastatura, la naiba 🙂 Eu n-am incercat pana acum mancarea thailandeza, dar sunt moarta dupa ce chinezeasca: pui dulce acrisor si orez cu fructe de mare, de la Wu Xing 🙂
    Te pup si thai-thai!

    Corinas 12 iulie 2010 13:11 Răspunde
  • Thai inca n-am mancat, dar sushi as putea manca in fiecare zi. Coriandrul nu-l suport de nicio culoare si l-am gasit din abundenta si la mexicani, si la vietnamezi in mancare. Dar, coriandru sau nu, adevarul e ca trebuie sa mergi la un restaurant etnic aici ca sa simti ceva gust, sau sa-ti faci acasa. Inca n-am dat de un restaurant canadian (read White-Anglo Canadian) unde sa fie mancarea buna, iar de deserturi nu mai zic. Sa-si tina cupcake-urile lor gretoase, bring on the real food! 🙂

    catintherain 12 iulie 2010 13:30 Răspunde
  • In fostul meu cartier, ca tot iti place zona, este un restaurant thai absolut mortal, pe Western cu Wilson. Is spune Spoon Thai. Vezi ca pe http://www.restaurant.com sunt frecvent cupoane de $25 off, daca cumperi mancare de $50. Go for it! 🙂

    ana maria 12 iulie 2010 13:53 Răspunde
  • catintherain… Inceraca la My Thay… http://www.mythai.ca/

    CristinaC 12 iulie 2010 15:31 Răspunde
  • Imi facusi o pofta de zile mari!!! eu n-am experimentat senzatii de genul asta pana acum decat la indieni, pe Devon! unde-s preparatele thai despre care vorbesti?

    D Mihaela 12 iulie 2010 18:22 Răspunde
  • Ionutz, ma mobilizez si caut ac de cojocul puiului, sa-l fac verde. E foarte adevarat, depinde mult si de restaurant, unele stiu despre ce este vorba in propozitie, altele se (si ne) amagesc ca ar avea vreo idee. Locatia despre care am povestit este vecina cu serviciul meu si cum ridic telefonul doamna cu voce cantata ma recunoaste, ca pe Miranda din Sex and the City. Dar ce dor de Budapesta mi-ai facut:))

    amalia 15 iulie 2010 15:59 Răspunde
  • Corina draga, imi pare rau ca nu suntem mai aproape, te-as fi invitat sa depanam chestiuni ce nu sufera amanare la un bol de cine-stie-ce zeiesc.

    amalia 15 iulie 2010 16:02 Răspunde
  • catintherain, cu sushi am deja o problema de abuz. Daca langa servici am, cum spuneam, stabilimentul thai, langa casa s-a asezat un local unde poti manca cat sushi poftesti. Oare astia au alcatuit o fratie culinara in jurul meu, ca sa fie si mai greu de atins obiectivele de silueta care au fost trecute in program? Cu ochii ca orezul, te salut!

    amalia 15 iulie 2010 16:07 Răspunde
  • ana, cred ca am trecut pe langa el, data viitoare trec prin el, cu popas.

    amalia 15 iulie 2010 16:08 Răspunde
  • Mihaela draga, ti-am lasat adresa.

    amalia 15 iulie 2010 16:08 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title