„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Note americane

de

Daca ar veni un domn cu o pusca sa zica banii sau viata, as avea dificultati sa ii explic in cateva cuvinte situatia. Nu-mi gasesc nici notitele desi sub amenintarea tandra a pustii as jura ca to the best of my knowledge sunt in poseta. Mi le amintesc fara umbra de indoiala, scrise cu pixul albastru pe caietul vocabular de firma. De marca. Ma duc sa le caut, nu plecati. Cel mai bun pariu e ca au alunecat sub plasticul rosu cu asigurarea masinii, ceea ce ma face nostalgica pentru ca la inceput compania a asigurat alta masina, nu a mea. Numarul vehiculului e lung si eu am dificultati cu cititul si am batut California ca o panseluta cu tidula unei alte masini. Numai cand a venit somatia in posta sa zica stimata cetateanca in ziua de iti revocam documentul m-au trecut fiorii care trec femeile independente si m-am prezentat in persoana sa rezolvam. Nu imi prezint persoana oriunde si oricum pentru ca managementul misterului e componenta primordiala in algoritmul atractivitatii.

Portofelul, revista, guma, lavanda, notitele despre Hearst Castle unde o femeie gardian ma indispunea in fiecare incapere din care uitam sa plec. Pudra, caramelele, GPS-ul. Relatia mea cu GPS-ul e atat de profunda ca nu plec nicaieri daca nu ii simt forma intre degete. Asta da revolutie stiintifica, ma aplec si ma inchin si ma aplec iar. Cand ma dau pe autostrazi un gand revine obsesiv, unde esti ma, sa vezi infrastructura. Nu ca infrastructura ne-ar face teribil de fericiti per se dar ne muta cu vioiciune de la punctul A la punctul TZ cand umblam sa ne facem un living in America.

Mai ieri urcam de la ocean spre autostrada pe un drum de poveste, uitandu-ma in proces la aburul care se lasa insinuant pe dealuri, cand un participant la trafic scoate mana pe geam in semn grafic de sa ma dau pe banda din dreapta ca el are treaba. M-am uitat la el cu mila ca merge repede, s-a uitat la mine cu mila ca merg incet, si cata vreme dispretul a fost recirpoc eu zic ca am castigat amandoi.

De acolo mi s-a nazarit ca impartirea pe sexe e deja irelevanta, mai ales in zona San Francisco, unde. Ce conteaza cu adevarat e impartirea pe nivele de guru ar zice awareness, eu zic percepere a lumii. Sigur ca nu putem sa fim toti artisti dar sa frecam din cand in cand un pic de durere peste preaplinul capitalismului poate duce la lucruri traznite in bine.

Stiu ca mai erau cel putin inca trei idei importante in afara de enunturile de mai sus dar imi scapa din cauza epuizarii. Dar eu zic ca stiu unde am pus caietul si maine trec sa va mai sperii cu originalitatea.

Nu pretind ca sunt organizata azi dar recunosc ca ma preocupa un strigat din televizorul de lemn care zicea ba, mie nu ca mor imi pare rau, imi pare rau ca nu m-am priceput sa traiesc. Dorel Visan (?)  M-a marcat la fel de mult ca replica baiatului din Viena care ii spunea fetei din afara Vienei nu mai face atatea poze ca stii ca poti ramane cu mine aici. Cele doua n-au legatura nici intre ele nici cu luna plina dar s-a intamplat sa le aud si sa le dau mai departe.

As mai zice niste ganduri despre managementul feminitatii la romani si la americani, despre cum mi-as descrie omului cu pusca averea si alte raspunsuri la intrebarea ce i-o mai fi trecut prin stilou Amaliei in timp ce in  suflet se aseaza frumusetea.

Nu abandonati.

Categorii:
note americane

Comentarii

  • Asa o minune de fata, s-o abandonezi?!?
    Eu astept mereu sa te citesc. Si cum am mai spus, as vrea sa scrii mai mult, mai des!
    Scrii minunat!

    odetta 24 iulie 2013 6:56 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title