„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Note de vara

de

Coapta ca o piersica, care stie mai mult decat indraznim sa spunem noi, a doua jumatate de iulie s-a lepadat de reguli clare si s-a oferit pe sine intr-o vacanta asteptata, visata, inchipuita, impinsa spre august, lacoma, scuturata de amanari, nedornica de certitudini. Un timp al increderii si exploratii, o nota de nemarginire.      

Muzica, oameni fantastici, locuri pe pofta inimii, conversatii pline, adictive. Avioane eficiente si trenuri care nu se grabesc nicaieri. Absenta planurilor clare, insasi excursia pusa sub semnul indoielii pana aproape in ultimul moment. Nu exista un inceput mai bun pentru povestea vacantei 2014 decat sa abuzam din nou de Steninbeck si primele randuri ale unui capitol din „La Est de Eden” : „A time splashed with interest, wounded with tragedy, crevassed with joy – that’s the time that seems long in the memory. And this is right when you think about it. Eventlessness has no posts to drape duration on. From nothing to nothing is no time at all.”

          Primul reper pe care ne-am infasurat uimirea si incantarea au fost notele aduse la viata de trei muzicieni asezati modest pe scaune langa o coloana din terminalul international al aeroportului din San Francisco. Doi barbati cu camasi albe si sacouri negre si o femeie cu jerseu alb. Trei viori. Ne-am apropiat cu auzul in vant si ne-am zambit complice amandoua. Stiam ce inseamna muzica: semn bun, binecuvantare. Mi-a fost jena sa ma apropii prea tare de ei pentru poze dar nici nu m-am putut abtine de tot. Mai incolo putin statea ingenunchiat un alt barbat, vorbind unei fetite in rochie rosie si privind amandoi spre viori si portative. As fi vrut sa stiu cum de cantau muzicienii acolo si cine a vut ideea de a ne trimite spre toate colturile rotunde ale pamantului cu muzica in suflet. Dupa ragazul ritmat in acorduri clasice ne-am amintit de ritualul de imbarcare si am putut fi vazute la linia aeriana, punand mana pofticioasa pe cartile de imbarcare si nerenuntand la nici una din cele doua valize, desi a doua era putin mai grea decat limita. Tinand cont ca nu aveam bagaj de cala, baiatul de la imbarcari s-a uitat la valiza, s-a uitat la mine, s-a uitat la valiza, o vroiam cu mine, n-aveam niciun chef sa ma despart temporar de ea. A ezitat scurt si mi-a facut semn ca sunt in regula si secunda aceea m-a dus cu gandul la toate situatiile de viata cand suntem putin de ambele parti ale dreptatii si adevarului si bunul plac al cuiva poate decide urmarea. Filosofica inca, m-am asezat la coada pentru ritualul de la securitate si de acolo la coada pentru ritualul de la duty free. Ori la bal, ori la spital, cum spune si poetul, iar balul a mirosit a verde. Ne-am oprit apoi sa ne miram in fata unui panou cu imagini legate de zbor si asa am aflat de Squeak Carnwath, profesoara de arta la Berkeley, care, alaturi de muzicienii de mai devreme, sustin ideea ca nici vorba ca aeroportul sa fie numai un spatiu al functionalitatii, el poate fi la fel de bine un loc unde suntem surprinsi placut, putem incetini, putem contempla, putem promite, putem implini promisiuni mai vechi.

          Am fotografiat obsesiv felia de arta cu un picior de Mercur cu aripi si patratul cestii de cafea. Ce bine sa umbli, ce bine sa observi. Ce pacoste dulce, curiozitatea.

          Euforia ni se insinuase bine in vene, cand ne-am amintit ca avem un avion de prins. Sau cel putin asa credeam noi, ca e avion, cand, prezentandu-ne la locul desemnat pentru imbarcare, am avut senzatia clara ca plecam SPRE America, nu din America, cu vaporul. Mi s-a parut ca suntem pe cheiul unui port unde in sfarsit emigrantii lasa totul in urma si pleaca spre Pamantul Fagaduintei. Senzatia era hranita de marimea salii de asteptare, nu putem incapea toti intr-un avion. Asa aflu ca zburam cu A380, pasarea minune cu care Lufthansa mangaie cerul intre Frankfurt si San Francisco si retur cu cate 420 de oameni la clasa simpli calatori (everyday, Sir), 98 la clasa Business si opt la clasa rasfat total. Se intra pe diferite coridoare, aproape cu harta. Nu stiu altii cum sunt, dar eu am urcat cu gratie, am asteptat dupa fiecare pasager sa isi potriveasca valiza in locul alocat, am zambit, sa se vada ca sunt civilizata, cetatean al lumii cum ar veni, si dupa toate astea abia am avut timp sa ma ascund intre doua scaune caci probabil se intamplase ceva afara si calatorii soseau in flux neintrerupt. Si uite asa, cu elan nemtesc, pornim cu totii: oameni seriosi, ingineri, cercetatori, oameni de afaceri, visatori incurabili si visatori rationali, spre cocheta Europa.

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title