Amalia Nita

Oh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.

Îmbrăcaţi – vă!

Repede, puneţi un tricou şi o fustă, lăsaţi geaca acasă, nu o să aveţi nevoie de ea. Vă iau la lac, să vedem artificiile.

E o seară caldă, coborâtă peste o zi perfectă pentru scăldatul organizat. Abia am venit de la piscină, am mâncat câte ceva, am făcut un duş şi ne îmbarcăm pentru spectacolul de seară. Sărim repede în maşini, se lasă întunericul. Nu pot pleca fără voi.

Ca niciodată, nu ajungem exact când a explodat ultima şarjă ci apucăm să vedem a doua jumătate a răsfăţului colorat. Fuga peste câmp, e un pic de distanţă între locul în care am reuşit cu chiu, cu vai, să parcăm maşina, şi amplasamentul din care putem observa nestânjeniţi luminile. E plin de lume, ne aşezăm pe nişte pietre dar eu nu pot să stau prea mult jos, încerc să fac câteva poze. Cu scuze că nu am nici priceperea nici echipamentul necesar unor poze aşa cum mi-aş dori, vă prezint, totuşi, cea mai de Doamne Ajută imagine.

În departare, la capătul plajei, se leagănă lacul, ascuns în întuneric cu gândurile sale. Bubuiala şi luminile sărbătoreşti cuprind frenetic o bucată de cer, apoi lucrurile se liniştesc, mirosurile se combină cu fum răzleţ. Coborâm pe plajă, nisipul e mărunt rău de tot, alergăm ca şi copii, eliberaţi de planuri şi spaime. Ştiu un drum pe care putem ajunge să vedem zgârâie norii îmbrăcaţi în pijama. Nu stăm mult, acolo bate mai tare vântul, dar luăm cu noi imaginea centrului semeţ, luminat.

A fost un 4 Iulie superb la Chicago, de vineri până duminică totul a ţinut cu noi. De la concertul în parc, în aer liber, ascultat împreună cu CristinaC vineri dimineaţă şi până la spectacolul de duminică seara, am uitat de doruri, de nelinişti, m-am bucurat fără hotar.

De asta nici nu puteam să nu vă iau cu mine la lac. America, la fel ca orice alt pământ, are şi bune şi rele, şi albe şi negre, şi multe gri şi multe prea colorate, dar stăpâneşte la perfecţiune arta de a te amuza în timpul liber, dublată de priceperea de a stârni în cetăţeni un patriotism de invidiat, o mândrie care, justificată sau nu, e mult mai sănătoasă, aş zice, decât oribila expresie „frumoasă ţară, păcat că e locuită”.

I-am tocit fara sa ii cunosc, i-am descoperit fara sa ma pricep sa ii caut.

Simt nevoia sa merg sa ii vad din cand in cand, sa ma asigur ca lumina si culorile lumii sunt la locul lor. Ii vizitez la fiecare cateva saptamani, daca aman prea mult mi se face dor.

Nu e fita, nu e nevoia de a da bine la publicul calator, e pur si simplu un mijloc de a imi oferi un ospat sufletesc.

Viata lor nu a fost usoara, ba dimpotriva. La inceput au luptat cu ironia si cu dispretul celor care apreciau numai arta expusa la „Salon”, cadrul oficial in care se reuneau artistii francezi recunoscuti. Dar nu s-au lasat, au pictat dupa inima lor. Au tesut intre ei prietenii si rivalitati, au experimentat, si-au inventat drumul.

Parizienii au ras la inceput de ei, cei care au purces sa le colectioneze primii tablourile au fost americanii bogati. Apoi au deschis ochii si europenii si au acceptat noul, invatand sa admire si altceva decat lucrarile cu teme religioase sau istorice, pictate in stilul oarecum teapan de pana atunci. Nimeni n-a mai cerut contururilor sa fie precise, nici culorilor sa fie tinute in frau.

I-am tocit, asa cum spuneam, la scoala, in orele de istoria artei in care ni se insirau liste lungi cu nume de picturi si sculpuri pe care nu le puteam vedea niciodata, nici macar in poze. Mama „a facut rost”, nu mai stiu cum, de un album cu lucrarile lui Monet aflate in muzeele din Rusia, a fost o zi mare. Albumul era in engleza, limba din care nu intelegeam nimic la momentul respectiv, dar, sincer, nici nu prea mai conta.

Apoi, dintr-o data, la vreo patru ani dupa ce am ajuns aici, am zis ca hai sa mergem la muzeul de arta. Facusem turul celorlalte muzee mari din oras, numai pe asta, nu stiu cum, il sarisem. Am intrat, am urcat, am vazut cateva galerii, da, frumos, interesant si, dintr-o data, am vazut un tablou cu o femeie asezata pe marginea unui rau, cu picioarele in apa putin adanca. Pissarro. Apoi Van Gogh. Apoi Renoir. Isuse! Monet, Monet, Monet. Nu mai vroiam sa plec acasa. Auzeam vocea profesorului meu de istoria artei de la scoala 8 din Deva (acum liceu de muzica si arte plastice) si parca eram in transa. Doamne, ma gandeam, sunt in fata lor, daca intind degetul ii ating si suna alarma!! In dupa-amiaza aceea am iesit din muzeu alt om.

Lasa ca ma intorc eu intr-o buna zi din Franta anilor 1880, de unde va scriu acum, la biroul din Chicago totusi fiind.

Si o vorba de duh din bagajul lui Claude Monet:

“Toata lumea imi discuta arta si se preface ca o intelege, de parca ar fi necesar sa intelegi, cand pur si simplu e necesar doar sa iubesti.”

Devine tot mai clar ca mi-e dor de un nou inceput. Mai ramane sa il croiesc in mintea mea, dar nu prea mult, ca se compromite. De la o vreme coc variante, le scot din cuptorul decizional si vad ca ori am pus prea multa drojdie, ori prea putina, ori faina n-a fost in granulatia potrivita, ori cuptorul s-a prea incins. Imi fac curaj sa iau o pauza de la visul american, poate nu e visul meu. Toata viata am sa spun, cu mana pe inima, acum duala, ca a fost interesant. A fost, evident, cu totul altfel decat ma asteptam, ca orice aventura care se respecta.

Dar ce ma contrariaza cel mai mult e ca dupa ce am trait o vreme cu impresia ca stiu exact ce vreau, dau acum niste raspunsuri de se ingrozesc cainii de dupa gardul casei gri din colt la intrebarea Ce vrei de fapt sa faci de acum incolo?  Sociologie? Da, zic, sociologia e interesanta. Sau sa predai engleza? Da, vreau sa predau engleza! Ti-ar placea sa faci traduceri? Da, mi-ar placea mult de tot sa fac traduceri. Sau poate jurnalism? Daaaaaaaaaa, jurnalism! Psihologie? Da, si un pic de psihologie. Dupa care discutia suna ca un motor care si-a mancat malaiul din prospect. O certitudine am totusi, si anume ca nu mai am ambitii contabile dincolo de nivelul la care sunt acum. Dar nu trebuia sa fie totul mai clar, la 35 de ani si trei oranduiri socio-economice strabatute?

M-as fi asteptat de la mine ca in noaptea in care am adormit cu picioarele in ligheanul cu apa rece si cu capul cazut pe intersectia dintre cererea si oferta de capital sa imi dau seama ca niste aspecte fundamentale scartaie in optiunea mea academica. Insa m-am trezit, m-am dus, am picat examenul si m-am intors la camin. Profesoara a sesizat cumva ca nu eram chiar la fel cu restul picatilor si mi-a permis sa ma prezint din nou, a doua zi, in fata aceluiasi tir de artilerie.

Revenind la turma pestrita a prezentului, am aruncat inapoi, peste ani, vina clatinarilor existentiale pe lipsa relativa de optiuni care mi-a marcat (era sa zic mancat) tineretea. De fapt nu lipsa de optiuni e principalul obiect contondent al sortii mele, ci lipsa, la momentul respectiv, a unui internet cu care sa sap prin ele. Apoi lumea s-a cascat si au aparut un milion de variante existentiale. Le-am studiat, metodic, cativa ani, adunand si scazand intre timp cifre, ca sa pot plati chiria. Am exclus din start optiunile care cuprind sange, mecanisme de precizie sau conflicte on a daily basis. Poate tocmai pentru ca nu as fi in stare sa le onorez am un respect deosebit pentru ele. Dar macar pe acestea sunt in stare sa le recunosc. Dupa ce am avut (poate) optiuni prea putine, acum m-am trezit cu un milion de posibilitati, dintre care jumatate la capatul pamantului. Fiecare dintre ele are ramuri, fiecare ramura are crengute, tot citesc, ma informez, pun ceasul sa sune si apoi racnesc ca nu m-am intalnit cu menirea.

Suntem prea nepregatiti la inceput, cand luam marile decizii?

Putem fi prea paralizati la mijloc, cand dam cu ele de pamant?

Cat de greu sau usor e sa ne inventam viata care ni se potriveste cu adevarat?

În cursul dimineţii m-am comportat normal. La 4.30 am sărit ca de obicei din somn, sufocată. Am pornit TVR Internaţional şi, tot ca de obicei, am nimerit o frântură filosofică ce m-a ajutat foarte mult: „le e greu fiilor acestui pământ departe de glia patriei”. Am aprins toate luminile, pentru că sunt incluse în chirie şi pentru că în felul ăsta mă simt imediat mai bine. Am confecţionat repede o cafea la ibric şi am turnat-o în ceşcuţa cu arabescuri, admirând pe îndelete nuaţele din caimac. M-am aşezat apoi turceşte pe canapea şi am citit un pic din „Numele Trandafirului”, concluzionând că vremurile noastre sunt floare de colţ pe lângă vremurile lor (n-aveau biblioteci publice şi cărţile se copiau de mână). Pe la 7 am devenit o mamă aproape bună, meşterind o gustare pentru generaţia tânără. După ce am depus eleva ciripitoare în holul şcolii şi mi-am croit cale întoarsă printre bijuteriile pe roţi care se încalecă la ora 9 în perimetrul educaţional, m-am tezit fericita posesoare a unui scurt de program de voie (am zis că mâncăm noi ceva, pe undeva, la o adică).

Amintindu-mi că în zonă mai respiră pentru câteva zile un magazin care ne ameninţă de doi ani cu închiderea, m-am gândit că nu are cu ce să mă rănească o scurtă raită prin dânsul. Mi-a trecut de acum febra primelor cumpărături în America, fenomen care s-a lăţit pe vreo trei ani, dar, dacă am ocazia, nu mă dau înapoi de la acţiuni haiduceşti din care te poţi alege cu frumuseţi. Înveselită de propriile mele gânduri ghiduşe, am împins uşa încintei cu un amestec afurisit de superioritate intelectuală şi milă pentru vânătorii de chilipiruri care ieşeau sub forma unui amestec de picioare umane şi plase fără fund.

Înăuntru am întâlnit o atmosferă gen „La Rovine în Câmpii”. Cetăţeni altfel decenţi, care în circumstanţe fără mize textile, îţi spun „sorry” şi „thank you” până la exasperare, colindau acum, în transă, spaţiul comercial, majoritatea chemând întăriri prin celulare. Relaxată, mi-am zis că dau o raită superficială, maxim o jumătate de oră, dacă găsesc ceva, bine, dacă nu găsesc nimic, şi mai bine, căci oricum curând ne vom prăvăli sub un morman de toate cele, adunate cu pasiune în ani de luptă. Dar am găsit o bluziţă bej, apoi una gri, apoi una roşie, apoi una turcoaz. Apoi o fustă, a doua fustă şi un tricou. Apoi un pantof numărul 37 împerecheat cu unul 38. Fiind de o culoare pentru mine irezistibilă, alb murdar, i-am agăţat din mers, cu speranţa şi ambiţia de a găsi perechea dotată cu nepotrivirea de semn contrar, ca să repun lucrurile în ordine. (Nu ştiu de unde obsesia asta că eu aş putea pune anumite lucruri în ordine, trebuie să mă caut la cap şi pe acest segment cognitiv).

Acesta a fost momentul în care am realizat, târziu, ca de obicei, că am nevoie de un coş. În magazin nu mai exista niciunul, aşa că am pitit frumos prada după un paravan şi m-am deplasat la magazinul de alături, ca să sustrag un cărucior. Asta n-a fost soluţia mea creativă, toată lumea făcea la fel. Am venit cu agregatul înapoi, am pus marfa în dânsul şi am pornit mai departe, căci semne bune anul are şi e demult dovedit că secretul unui shopping de calitate este să înşfaci naibii primul articol. Apoi totul vine de la sine. E ca şi cu primul milion de dolari. În timpul ăsta mă roteam în ritmul cugetarea şi tura de magazin, cugetarea şi tura de magazin. Apoi am trecut numai la ture. Urcase în mine un fel de frenezie, aşa, cam până la brâu. Apoi, când frenezia mi-a ajuns în dreptul urechilor, am înţeles, într-o scurtă pauză de luciditate, că dacă ce mă stăpâneşte pe mine nu e pui de demon scăpat printre două şipci slăbite din poarta iadului, şi nu e nici nepotul de frate al virusului turbării, atunci eu nu ştiu ce e.

Mă scuzaţi, doamnă, puteţi pocni, vă rog, cu căruciorul dumneavoastră în fesa mea stângă, nu de alta dar dreapta tocmai a interacţionat cu elanul unei cete de femei din Orientul Mijlociu. Mulţumesc asemenea. Între timp aruncasem (ne)perechea de pantofi, am zis că dau la dracu’ cu iluziile. Nici n-am apucat să execut încă două diagonale bezmetice că m-am şi întâlnit, uimire în rânjet, cu pantofii simetrici. I-am luat repede şi am plecat să dau iar de prima pereche, ca să pot spune că, uite, există totuşi ordine în univers, şi nu e totul o aiureală browniană.

Dar în cele cinci minute cât a stat nesupravegheată, prima pereche plecase deja spre un destin mai bun, derulat pe rafturile unei femei care ia viaţa aşa cum vine, în loc să problematizeze că între laba stângă şi laba dreaptă există o pronunţată inegalitate de şanse. Am aruncat cu furie a doua pereche pe un raft. În alte cinci minute a dispărut şi aceasta fără urmă. Acum, când mai râd singură pe stradă, imediat mă reped să lămuresc lumea că nu mi se trage de la foiala subconştientă a conflictului identitar, ci de la gândul că undeva, nu departe, două femei lipăie perfect fericite în două perechi de pantofi inegali.

Tot aşa, vorbind cu mine însumi, am văzut că pe la geamuri se despletea înserarea. Am luat o decizie strategică, şi anume să mă aşez la una din cozile imense care şerpuiau printre rafturile vidate de prădători. Într-o oră m-am mişcat exact cinci centimetri. În două ore, unsprezece centimetri. Zici că era dilatare la naştere. În trei ore m-a ajuns din urmă un fel de tremurat nervos. După încă o jumătate de ceas am avut ultima scăpărare de luciditate a serii dar nu m-am lăsat eu, ditamai persoana, sabotată în intenţii de un pic de logică şi bun simţ. Acum totul devenise o operaţiune pe viaţă şi pe moarte. Lângă mine o doamnă povestea simultan cu trei personaje din structura cozii dar şi cu sora aflată la telefon. După ce ne-am intersectat accidental pupilele m-a adăugat repede şi pe mine la complexitatea panelului conversaţional. Am tot mormăit ceva în sfera de acoperire a politeţii şi mi-am văzut de rumegările intrinseci, căci dacă sunt obosită pot să par de trei ori mai ciufută decât media pe ţara de destinaţie.

Pe când mă apropiam de locul unde se plătea şi se pleca am primit un telefon că trebuie să ajung urgent acasă. În faţa mea mai erau câţiva maniaci consumerişti cu tolbele gemânde. Am zis că ăsta e momentul să îmi exercit farmecele şi să mă rog de colegii de suferinţă să îmi permită să sar calul domniilor lor, căci eu abia strângeam la piept o legăturică de haine, în timp ce ei parcă umblaseră până atunci în pielea goală şi acum strângeau provizii pentru următorii două mii de ani. Se pare că i-am convins, căci mi-au permis rând pe rând să îi ocolesc. Am mulţumit cu o mie de plecăciuni, am plătit şi am fugit în noapte, unde, ce surpriză, lumea se afla exact la locul ei.

Data trecuta am scris despre pui ca sa nu scriu iar despre dor. Caci cum pun pixul pe hartie sau unghia pe tastatura se dezmortesc toate faldurile dorintelor si ma trezesc ca un pasager de sareta care priveste cu groaza cum fiecare cal o apuca in alta directie. Dar astazi sunt fericita, caci tocmai mi-am prins in buchetul vietii o noua obsesie: cum ne pastram echilibrul?

Cum facem sa nu ajungem ca tanti aia din reclama, pe care o intoarce un nene cu cheia, ca altfel nu mai e in stare de nimic. Sarim peste faptul ca reclama spune ca medicamentul x te scoate din depresie (lucru pe care eu nu il cred) si ne napustim numai asupra discutiei care ar trebui sa lamureasca de unde ne tragem puterile ca sa mergem frumos inainte. Caci, toata lumea stie, s-a zguduit Grecia, statul New York este falimentar, azi maine vine si randul nostru, oriunde ne-am afla. Alegerile sunt tot mai grele, incepand chiar cu profesia. Sa faci ceva bine platit dar poate plictisitor sau sa te indrepti spre o slujba mult mai interesanta dar si oarecum mai nesigura? Sa te casatoresti cu baiatul ala dragut care ti-a adus flori la absolvire, de s-au topit in sentimente contradictorii toate colegele de camera, sau sa mai astepti ca poate apare altul, mai bine plasat pe scara sociala, financiara sau macar artistica? Cine iti garanteaza ca ti-ai ales bine profesia, cine iti garanteaza ca ti-ai ales bine omul sau galaxia?

Cine iti garanteaza ca dupa ce, in principiu, te-ai aruncat cu butoiul in Niagara, n-o sa-ti dai seama, prin toata sminteala apelor, ca, undeva, ceva scartaie? Ai la tine acele cu care sa crosetezi un nou echilibru? Mergem mai departe pe principiul ca numai realitatea dura si imediata conteaza sau lasam sa se strecoare si sa creasca si o nuanta sufleteasca fara de care concretul pare prea dezlanat si absurd? O mie de oameni, o mie de echilibre, nicio reteta sigura.

Lipsa de speranta loveste, paradoxal, cu furie, chiar si in tari mari, puternice, bine infipte in halca cu prosperitate a planetei. Pornesti masina dimineata si esti blagoslovit la prima cheie cu anuntul liniei telefonice dedicate celor carora li s-a urat cu viata. Depresia loveste cu putere si, aparent, fara sa tina seama de prea multe restrictii. Saracii sufera ca n-au, bogatii sufera ca au epuizat toate distractiile, parasitii suspina ca n-au fost destul de buni, cei care au parasit isi dau seama ca, totusi, croiala destinului se mai desira chiar si in mana lor. Iar fluxurile de stiri nu pun deloc umarul la veselia poporului global.

„Adesea, uitam ca a fi in viata este deja o fericire”. Mi-am subliniat aceasta fraza a doamnei Aurora Liiceanu, aparuta in Tango-ul de mai. Mi-a placut mult de tot si am promis sa tin cont de ea cand vor veni ceasuri prea incarcate de nostalgie. Pe vremea cand am inceput sa banuiesc ca as putea sa fiu si altceva in afara de un economist de nadejde, m-am inscris la un curs de psihologie si, in documentarile comise acolo, am dat peste un articol care spune ca daca esti nascut dupa 1945 sansele sa suferi de depresie sunt de zece ori mai mari decat daca te-ai fi trezit sa vii pe lume mai devreme.

Sunt adusi in atentie cinci factori care contribuie in ziua de azi la tristetile noastre: ruperea legaturilor cu familia noastra extinsa, dispersarea comunitatilor, un accent tot mai puternic pus pe bogatia materiala, influenta puternica a mass-media si o concentrare tot mai pronuntata pe propria persoana. Legaturile mele cu familia extinsa au devenit dupa emigrare un dezastru ambulant, in comunitatea asta care nu stie ca maioneza se face din ou nu m-am chiar lipit, bani am carait si eu ca vreau sa strang, stirile ma infunda cu succes in neliniste dupa ce abia reusisem sa surad, iar pe mine insumi e clar ca ma concentrez de vreme ce ma dau sistematic jos din carusel si scriu. Asa ca revin la obsesia proaspata: cum ne pastram echilibrul?

Cum (si cand) o sa renuntam sa pedalam in competitia „care vecin are faianta mai faina” si o ne oprim pentru un pic de odihna sub un tei ud?

Cand eram foarte tanara, mancam pui fericiti, organici. Ieseau din ou si stateau cateva zile in cos, acoperiti, piuind care mai de care mai tantos, facand sa tresara la nesfarsit paturica subtire sub care ii distribuia bunica. Eu umblam hoteste la cos, luand in mana si pupand pe cioc cate un puisor galben-galben sau negru cu burta alba. Dupa ce depaseau etapa cosului treceau frumos intr-un spatiu ingradit cu lemn dar cuprins in caldura primitoare a bucatariei. Clostile mai ale naibii sareau din tarc si isi luau temporar lumea in cap, satule de constrangerile gradinitei aviare. Bunica le trimitea inapoi la post, eu petreceam cele mai reusite momente ale coplariei.

Apoi trecea si tarcul si puii plecau cu mama pe ulita, sa schimbe impresii si rame cu gainile din vecini. Veneau zgomotosi seara acasa, bulucindu-se pe sub intrarea onorifica marcata de o scandura mai scurta in gard. Intrau frumos in cotet, serveau porumbul de la masa de seara si se asezau la o barfa strasnica pe scandurile si paiele cotetului. Cand le venea sorocul erau galbeni si gustosi de puteau concura o madlena la capitolul lantul amintirilor.

De cand m-am facut mare pun in supa ardeleneasca aratari absolut deprimante, despre care mi-a soptit mie doctorita ca stau sa pocneasca de hormoni si antibiotice. In jurul meu cresc afise la diferite mancaruri care se lauda cu momeala moderna suprema “antibiotic-free”. Ca sa mai gust o pasare cu gust de pasare trebuie sa umblu pe la ferme “amish” uitate de curent electric sau sa ma despart de o halca spectaculoasa din salariul meu de economist cu pretentii artistice. Mai impusc cate o gaina Perdue, daca si perdue ala n-o fi botezat tot cu penicilina.

Cei mai cei dintre noi mananca organic, adica exact cum mancam si noi cand eram tineri si nu stiam ce e aia organic. Cea mai frumoasa si sanatoasa fita e sa mananci de la ferma sau macar de la farmers market, adica, daca ar exista acest concept aici, de la bunicii de la tara. Ma mir si ma extaziez pana ma doare falca in fata povestilor unei colege care si-a petrecut sambata la cea mai misto intreprindere agricola din district, dupa care, tampita de uimire, aflu ca a gatit din „scratch”, adica din zarzavaturi si copane, nu din obstescul cubulet instant. Cooking from scratch is so cool, vine si spune una mai tanara decat mine, iar eu ma retrag in puturosenia cubiculului, fara sa mai subliniez ca n-am rabdare sa mai gatesc din scratch si ca nu nimic cool, e doar norma aplicabila „pe vremea mea”.

Am obosit sa ma mir din tampenii, am obosit sa ma extaziez din prostii.

Am obosit sa racai cu furculita in pui nevricosi, care n-au vazut niciodata lumina soarelui si care cred ca universul e containerul in care isi petrec ei cele 18 zile de viata oribila. Vreau sa plec si sa gasesc ultima oratanie grasa si gustoasa a planetei si, chiar daca iau numai o inghititura sau doua, sa simt lumina, iarba, barfa si veselia in supa mea.

(ce să fac dacă nu pot să dorm până nu scriu pe blog ?! în plus, impresiile acestea îmi sunt atât de imprimate în suflet încât cred că şi peste patruzeci de ani, când un hoţ din cine ştie ce galaxie va năvăli în casă şi îmi va spune “ori povesteşti secundă cu secundă ziua de 6 octombrie 2009 ori te las fără singurul bibelou adus din America”, voi rememora cu plăcere povestea pentru el. Apoi o să îi zic ” lasă prostiile, pune ban pe ban şi du-te să te plimbi prin Marele Măr.”)

***

E încântător şi puţin ciudat cum, în numai câţiva paşi, poţi lăsa în urmă răsuflarea agresivă a Wall Street-ului ca să te strecori într-un spaţiu care îmbie la răgaz şi reflecţie. În pragul bisericii Trinity ţi se spune Welcome şi apoi eşti liber să te aşezi într-una dintre băncuţe, să admiri în linişte interiorul vechi, să cazi pe gânduri sau, dacă simţi nevoia, să spui o rugăciune. Un domn din partea casei m-a invitat să îi fac Adelinei o poză lângă altar, să aibă o amintire cu vechea biserică episcopaliană a lumii bune din New York.

La ieşire ne aştepta din nou febra neostoită a străzii. Am alunecat uşor pe Broadway, spre locul Gemenilor. Acum acolo e un mare şi perpetuu şantier, se pun la cale două fântâni memoriale aşezate exact pe locul turnurilor topite, precum si un muzeu, totul inconjurat de un spaţiu verde care să îndulcească ritmurile oraşului şi să invite la contemplare. Am inteles ca tot acolo vor rasări şi cinci noi zgârâie nori, dintre care unul se va numi Freedom Tower.

Noi ne-am ascuns din nou în măruntaiele logistice ale metroului  şi am nimerit litera liniei care ne-a dus aproape de Greenwich Village şi Washington Square. Am luat-o uşurel la picior, eu savurând oficial plimbarea lină, iar neoficial zvâcnind ca un cal enervat de căpăstrul timpului. Nu a durat mult şi am dat de Washington Square, parcul cu fântână şi arc de triumf, înconjurat de clădirile New York University. M-am desfăcut în zece bucăţi, nu ştiam ce să fotografiez mai întâi, arhitectura, studenţii, turiştii, câinii, copilul.

După ce am tras aer în piept şi am numărat până la cinci (n-am cum să îl uit pe Octavian Cotescu cu braţele în jurul borcanului de castraveţi), am purces la un tur cât de cât metodic al parcului. Am zăbovit cel mai mult în faţa adresei 7 Washington Square North, ca să mi-o imaginez pe Edith Wharton coborând scările, gata să pornească într-o vizită de societate sau la o întrunire literară. Prima femeie care a luat Premiul Pulizer a locuit aici în 1882, după ce i-a a murit tatăl şi ea s-a întors pentru o vreme din Europa, împreună cu mama sa.

Aş fi vrut să mă aşez şi să o aştept, deşi ştiam că plecase demult, departe, exact cum a povestit Corina despre Van Gogh şi cafeneaua din Arles. Aş fi vrut să îi spun cât de mult îmi plac povestirile ei despre New York, cât admir „Vârsta Inocenţei”. Aş fi vrut să urmăresc paşii lui Henry James şi apoi să îi mărturisesc că nu cunosc pe nimeni care să fi surprins mai bine întâlnirea dintre America şi Europa în gândurile şi ideile atâtor şi atâtor personaje.

Dar literatura şi arta, după ce mă anesteziază ore în şir, rupându-mă de pretenţiile plebee ale tubului digestiv, mă lasă de obicei să cad într-o foame plină de pasiune, din aceea în care ai roade şi cărămizi. De exemplu cărămizi roşii, ca acelea cu care este decorat tenul rândului de case din nordul parcului, acolo unde am zăbovit să mă închin lui Edith Wharton.

Mi-am ostoit poftele cu mâncare indiană, preparată într-un restaurant foarte mic, cu numai patru mese. Am întâlnit-o apoi pe Lola, prietena mea new-york-eză, o persoană caldă, care mi-a apărut pentru prima dată din spatele cuvintelor de pe blog, un ghid mai inimos decât m-aş fi priceput eu să cer. Se lăsase, uşor, înserarea, nu mai avem putere şi bliţ ca să fac poze. Ne-am plimbat pe alte străzi grozave, povestind în continuu, de parcă ne ştiam de câteva vieţi. Am făcut popas în parcul de la Union Square, unde am şi văzut primii şoricei ai metropolei, dar până şi ăştia păreau simpatici, fiind primele rozătoare din cariera mea care, datorită farmecului şi frumuseţilor acumulate în ziua respectivă, nu m-au trimis zbierând în spasme spre o altă destinaţie. Relatarea următoare va să vină cu o vizită la un portavion, o raită prin tumultul din Times Square, un pic de zăbavă la umbra lui Rockeffeler Center şi o gură căscată în faţa ceasului de opal din Grand Central şi în faţa frumuseţii, în general.

Şi, în aceeaşi idee,

La Mulţi Ani, TANGO!

şi mulţumesc

Dragă mamă, eu sunt fine, thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira că încep pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori te sun. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai îngrijora. Nu, sunt bine, am ce mânca, nu aşa se pune problema. Am şi ce să beau dar nu prea am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul, la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum, în ultimele luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu şi cum e, stau numai pe scaun, la birou. Da, 8 ore, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Ştiu. Ceai verde. Ai dreptate. Bine, încerc.

Dina o să vină acasă de tot, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Sanda, ştii, Sanda de la blocul cu aprozarul. Da! Te-ai întâlnit cu mama ei? Da, ştiu că le mergea bine. Dina găsea casele şi Sanda cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau aici vroiau repede casă. Sanda ştia pe cineva la o asociaţie de  financing, avea un prieten bun acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Ieri a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. Ăla însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Sanda se descurcă, face cursuri de masaj acum. E foarte adaptabilă. Da, o admir. Oricum are bani puşi deoparte. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Andrei e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră aproape totul la Mumbai. Gina lucrează, îţi zic, nu pot să îmi închipui cum merge buticul ăla de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi te mai sun. Bine, vorbim muuuuuuult. Te pup, te pup. Pa. Pa. Şi eu!

Primul impuls ucigaş l-am avut când o mătuşă nu a vrut să mă ia în spaţiu la Bucureşti. Eu eram ca o pansea într-ale vieţii şi credeam că dacă îmi arăt nasul în capitală toate rubedeniile o să plesnească de fericirea regăsirii şi o stea la coadă, nerăbdătoare să fie utile. Acum, când mă gândesc la această întâmplare simplă, mă apucă un hohot de râs nervos dublat de o dezamăgire bine conservată peste ani. Mătuşa credea că dacă mă ia în spaţiu, într-o bună zi, când ea e plecată la sifoane, eu o să strecor apartamentul într-o plasă de un leu şi o zbughesc direct la tramvai. Degeaba i-am explicat că am nevoie numai de adresa din buletin, căci la oficiul forţelor de muncă trebuia să arăt că locuiesc în urbe. Am încercat să explic cu buna, am încercat să explic cu reaua, apoi mi-am rotit privirile prin cameră, le-am proptit în vaza de pe masa din sufragerie şi am derulat în minte secvenţe din singurul film cu ucigaşi pe care îl văzusem până atunci. Acum, între noi fie vorba, văd aşa ceva aproape în fiecare seară, căci mi se servesc şi serii de câte trei episoade, pentru un sărit din somn sănătos şi repetat.  

Oricum, citeam recent că acum nu ne mai distrează filme gen Sex and the City, în care cică viaţa e o dolce vita, acum vrem să vedem câte o crimă la fiecare bang de oră exactă, ca să simţim că trăim din plin în timp ce curăţăm alune şi le scuturăm de sare. Aşadar, dacă în 1997 aş fi beneficiat de zestrea imaginativo-penală a filmelor de azi, cred că fantezia cu vaza ar fi conţinut un tirbuşon profesional introdus cu încetinitorul în victima neînţelegătoare. Dar a trebuit să mă mulţumesc cu ce se putea face (în gând) atunci. Nici nu ştiu de fapt ce mă enervează astăzi mai tare: faptul că am fost bănuită pe nedrept sau realitatea crudă că nici măcar n-am fost capabilă de acele gânduri necurate. Dar aşa, şi bănuit, şi cu traista goală, oare mi se pare mie sau simt un firişor personal de naivitate (substituibilă cu prostie)?

Şi uite aşa, după încă vreo câteva peripeţii locative, m-am supărat ca văcarul pe centrul cultural şi m-am mutat din capitală, dar despre asta povestim noi altă dată, ca să avem acum timp numai de crime. Eu în general, sunt blândă şi bună, şi dacă ştii cum să mă iei, poţi scoate comori nebănuite de cooperare din mine. Tocmai de aceea astăzi, când am fost certată pentru un motiv care are de a face exclusiv cu maţele telecomunicaţionale ale mesageriei vocale de birou şi deloc cu bunăvoinţa sau implicarea mea personală, astăzi, zic, am consemnat în analele intrinseci al doilea impuls ucigaş. Dacă acum 13 ani când mătuşa mi-a dat verdictul că nu mă poate ajuta, am spus „şi eu te iubesc, mătuşă” şi apoi m-am dus la baie, să plâng în prosopul bun, scos din scrin special pentru mine, în ziua de azi, când cineva s-a repezit total nedrept la mine, făcându-mă vinovată de o circumstanţă împotriva căreia, culmea, luptam din toată vitalitatea baricadei, m-am trezit că în loc de cioburi şi alte alea imaginare, se petrece ceva mult mai uimitor şi mai grav: am zbierat îndărăt, cu o voce pe care nu mi-am mai auzit-o din primăvara lui 2007, când am aşteptat avionul doişpe ore la Milano. Toată lumea a fost uimită, mai să leşine şi să îi ducem la urgenţă, cu pompierii, poliţia şi salvarea, aşa cum se cade între cetăţenii din G8. Am zbierat, m-am aşezat pe scaun, apoi m-am ridicat şi am zbierat din nou, pentru claritatea procesului comunicaţional. Geee, pe urmă mi-a fost fantastic de ruşine. Mi-am revenit însă repede, alegând să interpretez decibelii ca pe o manifestare a unui moment în care am fost cu adevărat in touch with my emotions sau cum or spune specialiştii din manualele de psihologie grupate colorat în secţiunea de ajută-te singur.

Aşadar, că nu sunt lămurită, tăcem sau zbierăm când suntem călcaţi, nedrept, pe coadă?