Amalia Nita

2011 reloaded

Poate Cotabita are totusi dreptate si am stele in palma mea.

Si nimeni nu-mi poate sterge destinul din ea.

Imi place mult cantecul formatiei VH2, imi da incredere.

Si e bine ca e asa, pentru ca unde incredere nu e, nimic nu e.  

A venit timpul din an cand la televizor si in noi ruleaza retrospective de toate felurile, se fac liste cu promisiuni pe care nu le vom respecta si cu promisiuni pe care poate vom incerca sa le respectam, desi lucrurile nu o sa iasa intotdeauna cum scrie in prospect.

Ma gandeam sa ne asezam virtual la o masa rotunda si incapatoare, din lemn de culoare inchisa, intr-o cofetarie ticsita cu aratari dulci si arome irezistibile, si sa depanam impreuna cateva ganduri despre 2011. Eu aleg o tarta cu zmeura si incep sa scriu. Voi puteti alege ce vreti, ca avem de unde, si puteti lasa langa farfurii bilete cu ganduri despre anul care a trecut. Ce-a fost frumos, ce ramane de fapt in memorie dupa un an intreg scurs prin noi?

In ianuarie am observat cu uimire ca am implinit 36 de primaveri si nimic din peisaj nu seamana cu vreo proiectie suflata dinspre 1975 spre 2011.

Februarie – deprimanta luna, nici macar Valentine Day-ul implantat cultural in neuronii tot mai multor natiuni n-a schimbat ceva esential.

Martie – interesant ca nu-mi amintesc mai nimic din martie, in afara de frig, frig, frig, frig, frig si de la capat.

Aprilie – luna in care am descins complet inocenta la San Francisco. De fapt vroiam sa merg iar la New York, ca nu mai fusesem de doi ani si aveam eu ideea asta cu nuanta de obsesie ca impresionistii de la Metropolitan sunt curiosi sa-mi mai vada inca o data figura. Cu mare scandal am luat bilete de avion pentru San Francisco si de atunci nu m-am mai intors niciodata complet inapoi. Cine poate avansa o explicatie logica a faptului ca sunt asa de fericita intr-un clanking cable car, ca pot privi ore in sir la Golden Gate Bridge fara sa ma plictisesc sau ca ma inunda o veselie suspecta cand urc intr-un tramvai istoric de pe linia F-Market Street, cine poate avansa deci o explicatie logica este rugat sa lase un semn scrijelit cu briceagul pe coaja unui copac, sa intelegem si noi mecanismul motivational.

Mai – luna in care am aiurat ca aud pasarile, dar nu erau decat crengile goale din Chicago, plictisite de ger.

Iunie – luna in care am agonizat cand sa plec in Romania si cat sa stau.

Iulie – luna in care am plecat in Romania si mi-am vazut parintii dupa doi ani. La finalul lui iulie am aterizat pentru prima oara la Paris cu gand sa petrec doua saptamani acolo, dupa un zbor de doua ore si jumatate care mi s-a parut mai lung decat unul de noua ore, tocmai pentru ca imi setasem mintea ca e scurt, deci nu am avut deloc rabdare (cand trec Oceanul imi zic ca voi petrece 24 de ore in avion, deci noua sau zece sau unspe ore nu par asa de multe. Arta de a te prosti pe tine insuti e vitala pentru un trai fericit. Numai dupa ce te rezolvi pe tine poti incepe sa ii manipulezi pe ceilalti). Prima seara la Paris a fost epocala, dar nu sunt pregatita psihic sa o povestesc, prietenii stiu de ce. M-a uimit profund apoi faptul ca am fost capabila sa colind linistita, fara sa intru in transa ca de obicei. Cea mai puternica impresie a fost cat de afectuoase sunt cuplurile in cafenele, oamenii aceia chiar traiesc, nu se prefac cu arta in fiecare zi. Poate le spune cineva si americanilor ca exista placeri mai mari pe lume decat sa fii perpetuu politically correct. 

Cea mai iubita imagine din Paris mi-e deocamdata alaturarea lui Danse a la ville si Danse a la campagne de Renoir, cele doua cupluri de dansatori in marime naturala care pot fi vazute la Musee D’Orsay. M-am uitat pana mi-a venit ameteala, am facut o poza si am plecat sa savurez o bagheta si o cola pe o banca langa Luvru. Dar sa nu ma intind cu Parisul, ca ramanem in iulie.

August – luna in care am revenit pentru a doua oara la Deva si am simtit o combinatie interesanta intre dorinta de a ramane si nelinistea de a pleca iar.

Septembrie – luna in care m-am intors la Chicago si am aflat ca toate conturile pe care le ingrijisem cu mare atentie vreme de cativa ani m-au inselat cu alt contabil. Venisem incarcata de impresii si gata sa impart totul cu ele, insa mi-au dat de inteles ca nu le intereseaza nimic din ce depaseste granitele suburbiei si ca as face bine sa imi caut alta locatie pe care sa o inund cu entuziasm.

Octombrie – luna in care n-am acceptat cele de mai sus. Spre final insa chiar am inceput sa caut altceva. Tot in octombrie am fost la concertul lui Goran Bregovic la Chicago Symphony Orchestra Hall si mi s-a confirmat ce banuiam inca de la inceputul lui martie, si anume ca n-am succombat de tot in fata rutinei existentiale, ca mai am chef de viata si descoperiri, si ca de fapt ma aflu intr-o tranzitie spre nu se stie exact ce, o tranzitie care se respecta si care, in consecinta, poate sa lase loc pentru surprize placute.

Noiembrie – luna in care trebuia sa ma pregatesc de retrospectiva si nu stiam ce sa spun.

Decembrie – luna in care Jingle Bells si americanul scoate din garaj luminitele de la capatul tunelului de trecere spre bucatarie si decoreaza cat mai bogat peluza, spre incantarea copiilor, a soferilor si a cui se mai nimereste in zona. Eu personal anul acesta n-am picat chiar atat de tare sub puterea nici unei magii dar pentru la anul mi-am propus sa invat sa cred iar.

Amintirile cele mai frumoase din 2011 sunt locurile pe care le-am vazut, oamenii pe care i-am intalnit si cu ale caror ganduri m-am descoperit de multe ori intr-o armonie aproape totala, cartile bune pe care nu m-am putut abtine sa le cumpar, randurile pe care le-am scris si caldura pe care am simtit-o in raspunsuri.

Va doresc capacitatea de a imagina un 2012 superb si puterea de a trai la inaltimea imaginatiei.

(Sa nu uitati de biletele cu impresii despre 2011, e perfect daca le lasati impaturite langa farfurie.)

Poveste cu parfum

Azi nu râdem decât, aşa, un pic mai nostalgic.  Gerul coborât peste Chicago mi-a readus în memorie o întâmplare simplă, trăită în urmă cu doi ani  în frumoasa suburbie unde lucram. A fost o apropiere ciudată, scurtă şi, aş îndrăzni să spun, foarte necesară la un  moment de îndoieli copioase asupra opţiunilor de viaţă. Şi, deşi nu mi-a dat soluţii, mi-a procurat acel sentiment plăcut  de apartenenţă la un club select, de această dată clubul oamenilor care nu defilează prin viaţă şi prin emigrare cu toate răspunsurile clare.

 *** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. În ultima zi de ianuarie închidea definitiv parfumeria. Golise deja rafturile, căci mai erau numai două zile până la termen. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Ne modelam amândouă mărturisirile în engleză, un intermediar destul de bun între româna mea dulce şi poloneza ei cu reliefuri auditive de Rumburaci şi Arabele. Venise aici cu mult timp în urmă, pe când era însărcinată cu al doilea copil. Mi-a spus că acum are trei copii mari, două fete şi un băiat. I-am mărturisit că sunt din Romania şi că am plecat de şase ani. M-a întrebat dacă îmi place aici. Am recunoscut că nu. Apoi mi s-a părut că am fost prea categorică şi m-am încurcat în argumentele lui îmi place dar… M-a întrebat dacă vreau să mă întorc. I-am spus adevărul. Că da. Dar că nu ştiam unde m-aş mai putea întoarce. Mi-a fost uşor să fiu sinceră cu ea. Nu ştia cine sunt, dar era mai mult decât atât. Mi-a fost uşor să îi vorbesc fiindcă am ştiut că în adâncuri e destul de tristă. Nu prea mă pricep să le vorbesc oamenilor complet fericiţi.

Şi mai era ceva, mototoleam amândouă aceleaşi îndoieli. Numai că ea părea să nu mai poată face mare lucru ca să schimbe ceva esenţial. Copii îi sunt deja adolescenţi, au deschis ochii şi au crescut aici şi nu sunt momentan curioşi să experimenteze altceva. Nici nu vor să audă de o plecare în Polonia. Acasă mi-era bine, mi-a mărturisit după ce vorbisem deja de câteva ori, după ce prinsesem un drag ciudat de ea.

Când clopoţelul suna ora mesei, fugeam la parfumerie să mai povestim un pic.  Şi-a deschis magazinul prin octombrie. L-a decorat cu desene în culori pastel şi cu un bust elegant de femeie. O figură din contururi mai închise, cu părul coc de şuviţe lejere. Mobila albă o comandase tocmai de la New York. Pe rafturile fine îşi odihneau promisiunile toate parfumurile pe care mi le puteam imagina. Aşteptau cuminţi să deschidă cineva uşa, să se oprească lângă ele, să le atingă cu atenţie, să le savureze, să le compare. Ea avea un birouaş alb, cu o casă de marcat. Ce detaliu prozaic. Da, orice poveste trebuie să conţină o casă de marcat, dacă nu de marcat banii, atunci măcar de marcat timpul, încercările, îndrăznelile, îndoielile şi dorul.  

În magazin se intra direct din strada pustie. În stânga şi în dreapta se vedeau parfumurile, în spate biroul şi ea. Am trecut de câteva ori pe lângă uşă şi nu am intrat. Era singură înăuntru şi mi se părea că aş tulbura cumva o intimitate. Părea un contact prea direct, prea brusc. M-am temut apoi că poate o să îmi acorde prea multă atenţie falsă, în stilul american de vânzări, că o să îmi pună întrebări repezite, că o să îmi ofere una şi alta până o să ies ori ruşinată şi cu mâna goală ori victorioasă şi cu portofelul mai uşor.

Mă îngrozeşte stilul de vânzări de aici. Toată lumea te divinizează atâta timp cât speră să-ţi bage pe gât ceva. Dacă pricep că n-au şanse, te desfiinţează brusc şi de obicei irevocabil. Dispari.si privesc prin tine cu aceeaşi automatism cu care îţi făceau acum trei minute o curte îndârjită. Oricum, ea nu mi-a spus nimic. Citea. Am adulmecat câteva parfumuri, le-am alternat cu boabe de cafea. Îmi plăcea unul. M-am apropiat de locul ei şi m-a salutat. Avea părul blond şi drept, prins într-o coadă. Era subţire şi avea o frumuseţe matură, caldă. M-a salutat cu ce mai faci şi acesta a fost singurul nostru schimb conversaţional din prima zi.  

La următoarea întâlnire m-am oprit lângă un parfum cu aromă de zahăr lăsat în soare. L-am întors pe toate părţile, apoi l-am pus la loc pe bucata lui de raft alb şi am intrat în vorbă cu ea. I-am spus că magazinul e frumos, că îmi place cum l-a aranjat. I-am spus adevărul. În timpul ăsta a mai intrat cineva, a scanat atmosfera, s-a întors şi a plecat.  

A treia oară m-a întrebat dacă sunt din Polonia, bănuială curentă între blonzii din Chicago. Nu, nu Polonia, România. Tot Eastern Europe. A zâmbit. A, România. Şi am început să vorbim. Am aflat că o cheamă Irenka. Faţa ei avea o expresie frumoasă, ochii se implicau în zâmbet.

Mi-a povestit despre ea, despre soţ, despre copii. El era un îndrăzneţ, imediat ce a devenit posibil, a plecat din Polonia ca să lucreze în Germania. Ea mi-a spus că nici nu simţise acea depărtare, că el venea acasă des şi le mergea foarte bine.Apoi soţul a fost tentat de America. Dar cu America a fost altfel. Întotdeauna e altfel cu America. El s-a gândit să plece singur, ea a spus nu. Nu vroia să fie aşa de departe de el. Mergem toţi sau nu merge nici unul, aşa că au venit toţi. Acasă fusese profesoară de matematică. Aici împrejurările s-au amestecat şi au aruncat-o la împachetat telefoane mobile pentru o companie cu nume sonor. Ştii, trebuia să fiu aşa de atentă, mi-a spus. Să nu fac nicio greşeală. Să verific adresele, să am grijă de tot. Dar într-o zi compania a transferat împachetările pe altă felie de glob terestru şi Irenka s-a trezit în aer. Atunci s-a gândit să deschidă parfumeria. Soţul se îmbolnăvise, nu mai putea munci ca înainte. Cântăreau cum ar fi să se mute înapoi în Polonia. Dar copii lor, crescuţi să aibă tot ce vor, să nu plimbe prin gură gusturi amare, au spus nu, noi nu plecăm nicăieri. Viaţa noastră e aici. Nu ştim altceva. Şi nici nu ne interesează. Plecaţi singuri. Dintr-o dată mi s-a părut şi mai slabă. Şi atât de tristă că aş fi măturat patruzeci de mile de autostradă cu toţi copii ei, pe rând.

Credea că fusese o greşeală să vină aici. I-am spus că nu poţi numi combinaţia de încredere şi speranţa greşeală. Tu eşti fericită, mi-a spus. Fetiţa ta e mică şi te poţi întoarce uşor. Poţi alege, poţi să înnozi firul. Într-o zi mi-a povestit cum o curtase soţul ei, cum la început nu avusese îndrăzneala să o abordeze direct şi venise să o caute însoţit de fratele ei. A invitat-o apoi la o petrecere, au vorbit, au dansat. Îi aducea flori, bomboane şi apoi toate bunătăţile dragostei. Irenka povestea frumos în engleza ei clară, cu accent, aidoma cu a mea.

Deja fugeam la ea aproape în fiecare zi. Îmi ridicam gluga, îmi înfăşuram fularul să îmi apăr buzele de ger şi alergam pe strada neumblată de la biroul meu negru până la biroul ei alb. În parfumerie nu era aproape niciodată nimeni. Oamenii nu intrau iar ea nu înţelegea de ce. Se întreba chiar dacă are vreo importanţă faptul că e poloneză şi nu americancă. Ştii, mi-a spus, în noiembrie am vândut de 300 de dolari, cred că trebuie să mă gândesc la altceva. Mă simţeam vinovată. Aş fi vrut să-i cumpăr toate parfumurile. Nu înţelegea de ce nu intră nimeni în magazin. Decizie de business bună, locaţie proastă, lumea cumpără de la mall, ar mârâi verdictul vreun analist de business împachetat într-o vestimentaţie impecabilă. Dar eu recunoşteam mai bine nuanţele diagnosticului: imaginaţie şi entuziasm lăsate libere în nepăsarea contextului nepotrivit.

Datorită ei până la începutul lui ianuarie am avut unde să alerg din calea propriilor mele doruri. În ianuarie şi-a dat seama că nu are de ales. Trebuia să renunţe la parfumuri, la tot. Să înceapă altceva. În fiecare zi mă asculta cum îi spuneam că o să mă întorc acasă, într-o zi, cândva, definitiv. Cam după Anul Nou m-am dus la ea şi era o zi luminoasă, îngheţată, fără zăpadă. Culoarea înşelătoare a unui soare rece se scurgea peste rafturi şi peste toate parfumurile. Uite cum se joacă soarele  în parfumurile tale!. Uite cum se prelinge de departe peste descurajarea lor cuminte, aliniată pe nişte rafturi fabricate la New York.

Parfumul meu cu urme de zahăr cald mai păstra o nuanţă de surâs descrescător. L-am luat în mână, l-am plătit şi l-am aşezat cu grijă în geantă. Ştiu că ar fi vrut să mi-l dea fără bani. Dar n-aş fi putut să îl iau. Măcar eu mai câştigam ceva de prin contabilităţi. Mi-a zis că de Crăciun toate rudele au primit de la ea parfumuri. Nu mai avea bani. Puteam să pun pariu că rudele acelea norocoase  i-au mulţumit superficial şi nu au înţeles nimic. Păcat că de obicei rudele nu înţeleg mai nimic.  

Apoi am plecat pe neaşteptate o săptămână în România. Când m-am întors parfumeria era aproape goală. Am trecut pe lângă ea câteva zile şi mi-am lipit nasul de geamul îngheţat. Mai erau numai rafturile, trase pe mijloc, aşteptând probabil şi ele plecarea.

*** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Să-i spun că deşi am fost plecată m-am gândit mult la ea.

Apoi am avut un fel de noroc. Pe 31 ianuarie, în ultima dimineaţă de chirie plătită, am găsit-o acolo, venise cu fiul ei să ducă rafturile. Mi-a deschis şi am intrat înăuntru. Ai venit să cumperi un parfum? Am râs amândouă, ca naiba de trist. I-am dat numărul meu de telefon. L-a scris pe o bucată de hârtie. Am rugat-o să mă sune. Ştiam că nu o să o facă niciodată. Ştia şi ea că ştiu. Nu mi-a dat numărul ei. Spaţiul nostru de mărturisiri era deja amintire. E gol şi acum, după doi ani. Îl văd uneori şi mă întreb ce mai face ea.

Iarna muşcă din nou şi între timp mi-am abandonat din dorurile vechi ca să îmi pot inventa altele noi.  Şi caut o parfumerie neştiută ca să înlocuiesc ultima urmă aurie de „Sicily” cu altă aromă care să poată fi parte dintr-o poveste.

Cum am învăţat să conduc (maşina)

Greu.

Zburând acum două zile cu 105 km pe oră pe autostrada I-90 (care în drumul ei de 5000 de km între Boston şi Seattle trece, ce crezi, fix pe lângă casa mea de împrumut),cu muzica dată tare, o jumătate de Cobb Salad şi o treime de băutură hawaiană galbenă la bord (că noi avem voie aici cu puţin alcool la volan, dar foarte puţin) mi-am dat seama că a ajuns să îmi placă să conduc maşina.

Dar n-a fost întotdeauna aşa.

Eforturile masive de a mă transforma în conducător auto au început undeva în anii primei tinereţi, aia în care credeam că tot ce zboară e valid şi deci se mănâncă. Familia a decis că n-o să pot împlini nimic măreţ în viaţă dacă nu o să conduc autoturismul şi eu am fost de acord numai că, sincer, nu vedeam nicio cale prin care să mă transform din călător cu troleibuzul 6 din Cluj în sculă pe basculă la volanul maşinii proprii. Dar cum atâta despicare a firului în patru tinde să nu folosească la nimic, m-am prezentat regulamentar într-un gang din Cluj unde avea sediul o şcoală de şoferi care, nu ştiu de ce, mi-a inspirat încredere. Am deşertat galbenii pe un birou cam slinos, am primit chitanţă, am fost declarată înscrisă şi mi s-a indicat o zi şi o oră la care să mă prezint la un ţarc cu pietriş unde trebuiau să demareze metamorfoza mea rutieră.

Eu, în general, cu unele scăpări simpatice, am conştiinţă, aşa că m-am dus. Acolo am făcut cunoştinţă cu o Dacie cam rablagită şi un intructor blond care mi-a făcut semn să urc în Dacia rablagită. Acuma v-aş spune, dar nu ştiu dacă vă interesează, că pentru un motiv sau altul mie instructorul mi s-a părut sexy, deci am urcat în maşină. Eu nu cred că i-am părut sexy lui, că a mai vorbit jumătate de oră la telefon şi pe urmă mi-a şuierat de la marginea careului de 11 metri să pornesc maşină. Aşa, pur şi simplu? Cică da. Să pornesc şi să merg puţin în faţă. Acum omul nu mi s-a mai părut sexy ci eminamente anormal. Păi cum să merg puţin în faţă dacă nu ştiu deloc să conduc? Poate vroia să îi desenez?

Sentimentul primordial pe care l-am avut când am ieşit cu maşina din ţarcul cu pietriş pe o străduţă neumblată din Cluj a fost că podeaua şi pedalele au tendinţa să meargă mai repede în timp ce eu, volanul şi instructorul venim în urma lor. Dacă din sens opus apărea o maşină juram pe ce am mai scump că mă las în secunda doi de şoferie, numai să trec nevătămată de obstacol. Sentimentul că n-au cum să încapă ambele maşini pe stradă m-a însoţit ani buni de atunci încolo. În fine, m-am mai dat plină de teroare pe nişte străzi din astea terţiare şi pe urmă m-am îmbolnăvit groaznic, eu insist şi acum că a fost pe fond nervos. Am avut febră, am luat antibiotice şi m-am zbătut în coşmare în care deşi nu ştiam cum, conduceam totuşi maşina în spatele blocului şi mai ales pe scări., de la parter la etajul 5

Timpul a trecut, am mai adăugat câteva prostii în buchetul vieţii, am dat nişte examene că venise sesiunea, şi apoi m-am întors pentru desăvârşire la şcoala de şoferi. Acelaşi instructor, aceeaşi maşină, numai că acum mergea un pic mai prost, pasămite între timp mai dăduseră şi alţii cu capul de viaţă la volanul ei. Nu mă întrebaţi cum mi-am completat orele necesare înscrierii la examen, că nu mai scormonesc tristeţi peste care s-a adunat pulberea anilor. Ce îmi amintesc, însă, este după amiaza în care am eşuat, cu instructor şi maşină, în vârful unui deal prăfuit şi neumblat din Cluj, că omul nu avea curajul să mă scoată pe străzile umblate, şi îl înţeleg. Nici măcar n-am fosr de vină eu şi priceperea mea ci planetara (ce-o fi şi aia). Şi am stat noi în vârful dealului zi de vară până-n seară, revoltaţi şi nervoşi pe mersul universului. El tot încerca să convingă un coleg sau altul să vină să ne remorcheze. Aproape că aş putea să jur că a apus soarele până l-a lăsat pe unul inima şi obligaţiile să o facă. Aici filmul amintirilor mele se rupe iar, cred că din motive de autoconservare.

Ideea e că într-un fel sau altul se adunaseră orele care îmi permiteau să fac pasul următor, examenul teoretic adică. M-am dus la Poliţia Judeţeană luminoasă şi fericită, că nu s-a născut încă omul care să mă bată la teorie. În timp ce colegii de suferinţă erau mai verzi la faţă şi umblau cu mâinile pe sub bănci, eu bifam răspuns corect după răspuns corect de era să arunc în aer grila cu perfecţiunea mea. Urmarea acestei nesăbuinţe a fost că a trebuit să mă prezint la examenul practic, pe drum adică. Problema era că nu simţeam deloc maşina, eram ca doi parteneri divorţaţi care mai insistă să facă o plimbare împreună, să îi vadă comunitatea ortodoxă şi să ia aminte că totul e perfect. Pentru cine nu-şi aminteşte cum se desfăşura examenul în 1999, permiteţi-mi să intervin şi să specific că ne-am urcat mai mulţi elevi cu mai mulţi instructori în maşina cu dubla comandă şi cred că era şi un poliţist cu noi (trebuie să fi fost şi vreun poliţist la mijloc, curios că îmi scapă acest detaliu) şi fiecare arătam ce poate. Îmi amintesc şi acum, peste milenii, râsul înfundat al unui instructor, he, he, copii ăştia sunt produsul priceperii noastre. Şi, nu ştiu de ce, a fost foarte încântat de el.

Mi-am luat carnetul, că şi ceilalţi erau la fel de pe spate ca mine, şi am înţeles din murmure că ăia trebuia neapărat să fie făcuţi şoferi. Eu am avut însă bunul simţ să nu conduc pe drumurile publice cu grad mai mare de şosea judeţeană. Problema era că plecam în America şi aici copii vin pe lume cu volanul între degete. M-am descurcat o vreme cu trenul şi milogirea la cine se nimerea să îmi arate un dram de înţelegere dar situaţia devenise de nesuportat, deci am purces să mă pregătesc psihic pentru a-mi lua şi carnet american.

Aici nu te mai pun să faci şcoala că se presupune că e imposibil să prinzi 30 de ani fără să fi învăţat să conduci. Am dat iar examen teoretic şi n-am mâncat trei zile de groaza celui practic. Omul care mi s-a urcat în maşină cu scop să îmi dea carnet era blând şi bun. Am ieşit cu el din parcare, am aşteptat la un stop, ne-am înscris pe un drum circulat şi mie mi-a venit să îl las acolo şi să fug. Mi-a spus să mă relaxez, că e uşor să conduci. M-am relaxat puţin dar carnet nu mi-a dat, că ultima întrebare a fost cum pun roţile după ce parchez în pantă, spre bordură sau spre carosabil. Una din astea două, mi-a venit să zic, dar am tăcut. Am suferit şi m-am prezentat iar la examen, moment în care am dat peste o tinerică energică pe care n-am apucat să o scot din perimetrul parcării că m-a şi întrebat dacă ştiu de ce am picat examenul. I-am răspuns sincer că nu ştiu, chiar eram curioasă.

Am mai practicat un pic şi m-am prezentat iar. Am dat din nou peste omul blând şi bun, nu ştiu dacă m-a recunoscut dar înclin să cred că da. M-am prezentat un pic mai bine, mi-a dat carnet şi încă trei ani n-am mişcat maşina din faţa casei.

Apoi, într-o dimineaţa, am pornit.

Uşor, uşor, frecând răbdarea colegilor de trafic, dar am pornit.

În câteva zile am mers chiar să iau o pâine. În alte câteva zile m-am dus să iau peşte proaspăt de la un magazin aflat la 3 kilometri. Cel mai fierbinte mă rugam să fac la stânga pe săgeată, că aici multe stopuri au semnal special pentru făcutul la stânga. Când nu prindeam semnalul încă îmi mai venea să las maşina şi să fug.

Apoi, încet, m-am obişnuit cu volanul. Nu ieşisem pe autostradă, ăsta a fost alt mare hop.

În altă dimineaţă am zis now or never, m-am înscris pe rampa de intrare, am aşteptat să se facă stopul verde, am accelerat, am accelerat şi mai tare, m-am încris pe prima bandă, am trecut pe a doua şi restul e istorie animată de tandreţea vocală a GPS-ului.

La voi cum a fost?

Caut job

Îmi fac CV-ul, deci exist.

În ţara mea poţi să strigi cât vrei după un CV „băi CV-ule!!”, că nu-ţi răspunde nimeni, parţial şi din cauză că CV-ul se numeşte Resume, aşa, să părem mai francezi în americăneala noastră. Având de ales între a-mi face sepuku sau resume-ul, am petrecut o bună bucată de timp sub impresia că din prima variantă aş ieşi mai câştigată. Pe urmă am zis că hai să fiu, ca de obicei, plină de curaj, şi să mă apuc să aştern o serie de dezastre într-o formă care să arate clar progresul.

Ieri mi-a venit în e-mail o analiză psihologică lungă care mi-a explicat de ce resume-ul pe care mi-am frecat nervii două săptămâni nu e bun. De ce credeţi? Păi pentru că atunci când vede human resources managerul ce-am făcut eu de la origini până azi, o să tragă concluzia că sunt un doer, şi lui îi trebuie achieveri. Doerul e ăla care se scoală dimineaţa cu silă, se spală cu clăbuc pe faţă şi cu pastă mentolată pe dinţi, mănâncă o jumătate de felie de pâine prăjită până la lift, nu găseşte cheia de la maşină, se întoarce în apartament, înjură, găseşte cheia, coboară de data asta pe scări, pleacă, drăcuie, ajunge, bea cafeaua şi face până la 5 jumate ce-i spun alţii că trebuie făcut. După ce se recunoaşte pe neve un doer? În caz că vreţi să ştiţi, vă spun eu. Doerul reconciliază cuminte conturile de cash până la ultimul cent şi, când să declare în scris că a reconciliat ca un prost conturile de cash, se simte puţin jenat că îşi dă atâta importanţă, întrebându-se unde e punctul de echilibru între modestie şi aroganţă, ca să îl gâdile şi el un pic.

Achieverul, ei achieverul e treabă complicată, prieteni, vorba lui Robert Turcescu. Achieverul adoarme seara fericit că o să vină at some point dimineaţa cu o nouă oportunitate de a creşte produsul intern brut al ţării cu un procent clar, nu cu aproximări. Acheiverul face multi-tasking de la ieşirea din uter, are o energie că te doare capul numai când te uiţi la el şi, între migrene, îl bănuieşti pe bună dreptate de un attention deficit disorder de toată frumuseţea. Achieverul nu aşteaptă să-i spună şefu ce-i de făcut, face tot ce trebuie şi încă ceva pe deasupra şi pe dedesubt, e proactiv, adică. E veşnic în mişcare. Achieverul nu reconciliază conturile de cash el face streamlining printre cecuri si depozite şi scade tot la un trimestru timpul necesar reconcilierii până când, dacă nu îl opreşte careva, o să pună în ordine conturile alea instant, de la secunda unu la secunda doi şi pe urmă o să preia pe umeri toată întreprinderea, amen.

Am înţeles şi eu, că nu sunt aşa de proastă cum par în momentele esenţiale, că doerul pune în CV verbe pasive, că zice, hai mă, pe cine dracu prostesc eu, am făcut asta şi aia, dar nu mai pun procente, că de acum unşpe ani din biroul ăla au murit deja oameni, de unde să mai scot cu cât la sută am mărit numărul de clienţi? Achieverul în schimb nu se teme de nimic, e proactiv inclusiv în limbajul de lemn folosit: prin foc, prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete, el creşte tot ce e de crescut cu procente cuprinse între 10 şi 20%.

Eu sunt mai molcomă, deh, Transilvania, şi vă spun de pe acum că nu mă urc în lift cu un achiever, mai ales cu unul american. Că eu dacă râde cineva spre mine cu optâşpe dinţi două minute, până la etajul 45, imediat cred că mă iubeşte, că dacă nu, de ce să râdă aşa?

Deci, trebuie să ne arătăm elanul şi entuziasmul, tovarăşi, şi să sugerăm cum ne pricepem fiecare că noi de asta am venit pe lume, să muncim la firma X. Problema majoră cu mine este irezolvabilă, şi anume că am elan şi entuziasm autentice, şi, managerii fiind antrenaţi să aştepte entuziasme contrafăcute de la candidaţi, nu mai sunt în stare să îl recunoască pe al meu, care, săracul, e adevărat.

După cum se ştie, un resume, ca un necaz, nu vine niciodată singur, ci însoţit de o scrisoare de intenţie. Am compus nişte scrisori de intenţie aşa de frumoase că s-ar putea publica în revistă şi alta nu. Am zis să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, dar am compus fin, doar mă cunoaşteţi. Lângă una din ele, pentru un hotel de lux, chiar mi-au dat lacrimile, deci eu dacă eram manager, chiar mă angajam pe mine pe loc cu aşa scrisoare, sau măcar îmi dădeam un telefon să mă chem la interviu. Am scris despre cultura organizaţiei, despre valori, care chiar se potriveau cu aiurerile din capul meu. Am studiat cum a pornit brandul, mi-a plăcut povestea, aş fi vrut să fiu parte din ea. Deci eu pun pariu cu cine vrea pe o tartă cu fructe că recruiterul ăla n-a mai primit de mult aşa scrisoare, altfel nu-mi dădea Alice blog la Tango. Rezultatul? Nimic.

Nu ştiu ce dracu să fac cu entuziasmul, că ăsta tot nu mă părăseşte. Eu cred că la botezul meu una din ursitoare n-a apucat farfuria cu sărăţele sau n-a mai prins Pepsi, că erau vremuri grele şi nu s-a putut aduce pentru toată lumea, sau a venit ea mai târziu, sau ceva s-a întâmplat. Poate o fi stat blocată în trafic sau era duminica în care circulau numerele cu soţ şi ea avea Dacie fără soţ sau ceva nepotrivire s-a întâmplat şi m-a blagoslovit cu entuziasm, în loc să îmi dea nepăsarea necesară unei supravieţuiri frumoase.

Dar n-am entuziasm numai pentru joburi, am şi pentru locuri, oameni, activităţi, ultima oară vă amintiţi că mă îndrăgostisem de un pod şi visam noaptea cu el, plus că vroiam să îmi aduc oamenii cei mai dragi să îl vadă şi ei  Lasă, Corina, că tot ajungi tu acolo, să vezi, şi o să bem amândouă o mocha la Coffee Bean and Tea Leaf in downtown San Francisco, de unde ţi-am trimis e-mail.

Deci mie mi se păruse că am pus într-o formă decentă spre engaging experienţa mea în care la un job am învăţat de la o colegă că poţi să ai şi familie frumoasă acasă şi amant bătrân la biroul investiţii, la altul am lins cu limba etichete şi le-am lipit frumos pe cărţi în timp ce pe un norişor din imaginaţia mea catastrofică figuram ca asistent de marketing. De la un job am plecat că zecele la sută negociat ca procent din fructele mâniei se făcea tot şapte la sută până ajungea în portofelul meu. La alt job am fost la mustaţă la concursul de admitere cu o tipă cu picioare mai faine dect ale mele dar dacă nu o prind eu din urmă pe aia la capitolul estetică în câteva luni, să zicem până în martie 2012, să nu-mi ziceţi pe numele de alint.

Să nu uit să specific că ăştia care mi-au spus că resume-ul meu nu e bun mi-au şoptit că pentru 499 de dolari îl fac ei aşa de fain că nu mă mai recunoaşte nici mama în el.

Dar de ce venisem eu aici?

Ah, ca să vă spun că, virgulă, caut job de contabil, asistent administrativ sau scriitor în nordul Californiei. Dacă aveţi vreo idee (adică ştiţi ceva undeva, sau ştiţi pe cineva care ştie ceva undeva , sau ştiţi pe cineva care ştie pe cineva care ştie ceva undeva), pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi!

PS Nu vă faceţi probleme morale, în SUA actul de a recomanda pe cineva e oficial şi se numeşte referals.

Iar de muncit, odată stârnită, muncesc în draci.

Goran Bregovic la Chicago Symphony Orchestra Hall

Aseara Goran Bregic a facut dragoste cu sufletele noastre in spatiul select al salii orchestrei simfonice din Chicago, exact in inima metropolei. Pun pariu ca pana si tablourile lui Van Gogh, Monet sau Renoir trebuie sa fi auzit sau simtit ceva din galeriile lor aflate peste drum, la Art Institute.

Goran Bregovic si a sa Wedding and Funeral Orchestra se afla in luna octombrie in turneu in America de Nord. Daca locuiti in aria de acoperire a oraselor Ann Arbor MI, Durham NC, New York, Toronto, Montreal, Houston TX, Los Angeles, Vancouver sau Oakland CA, aveti sanse reale sa fiti in direct martorii acestui balans mestesugit intre melancolie si extaz care este expresia fenomenului muzical numit Bregovic.

L-am mai vazut inca o data la un concert in aer liber la Ravinia, un parc langa Chicago unde poti sta intr-o arena acoperita sau poti face picnic pe iarba cu prietenii in timpul spectacolului, si mi-a placut mult si atunci, insa ambianta nu se compara cu atmosfera de la Chicago Symphony Orchestra. Combinatia dintre profunzimea si autenticitatea ritmurilor folclorice est-europene si atmosfera selecta a salii americane care gazduieste in mod curent concertele orchestrei simfonice din Chicago a creat un efect incredibil, de sarbatoare dezlantuita in cel mai frumos si spectaculos mod posibil.

Ma fascineaza modul in care Bregovic trece in trei secunde de la melancolia aproape insuportabila la paroxismul chefului nesabuit de viata, reusind sa ne faca sa uitam pret de doua ore si ceva tocmai de calea de mijloc, acea existenta afurisit de controlata pe care o ducem cu totii. Parca in faza de exuberanta a muzicii iti amintesti in sfarsit ca, mare mirare, superba surpriza, esti viu, respiri, te misti, picioarele asculta de comenzi mai puternice decat tine, mainile se agita mai sa nu le recunosti, razi, vorbesti, aprobi, traiesti.

Nu stiu daca peretii selectei sali de concerte din Chicago au mai fost martorii unui asemenea fenomen, cand barbati la costum si femei parca desprinse din sofisticarea jurnalelor de moda s-au amestecat democratic cu spectatori in blugi si geaca si apoi toti impreuna n-au mai suportat sa stea pe scaune, ridicandu-se si dansand de mai multe ori pe parcursul celor aproape trei ore de concert.

Si daca, asa cum am auzit eu cand am tras odata cu urechea langa o usa inchisa, maturizarea inseamna sa-ti stapanesti tot timpul cele mai puternice emotii, atunci declar public cu mana pe biletul de concert, ca n-am nici cea mai mica intentie de a ma maturiza in acest fel.

Iar senzatia de bine cu care am iesit la ora 11 noaptea in aerul caldut de pe Michigan Avenue m-a facut sa imi promit sa nu incetez niciodata sa imi perfectionez arta de a intelege de ce am nevoie cu adevarat pentru a fi fericita si de a ma apropia numai de acele lucruri, minimizand pe cat posibil contactul cu categoria care nu aduce nimic interesant in viata mea.

Cantarind lucrurile din punctul de vedere al lui Bregovic, eu nu cred ca poate sa existe in viata asta o implinire mai mare pentru un om decat sa se stie capabil de a misca simultan atatea suflete, patrunzandu-le in adancimile de nostalgie si ridicandu-le la altitudinile de extaz in care ne-a patruns si la care ne-a ridicat el aseara. De fapt tristetile si bucuriile sunt in fiecare dintre noi dar maiestria lui extraordinara e ca ne ajuta sa le recunoastem si sa le dam frau liber, rasplatindu-l apoi cu aplauze nebunesti, pe care le-am fi vrut fara sfarsit.

Puterea Marului Ravnit

Miercuri seara ma uitam la un documentar despre catedralele Europei si cand s-a terminat mi-am tras din noptiera Vanity Fair-ul ca sa citesc un pic despre scrisorile lui Hemingway  recuperate recent de la Finca Vigia, resedinta lui din Cuba. Pentru ca viata e complicata si prezinta asperitati, ma simteam cam singura in casa, deci am lasat si televizorul deschis la stiri, ca sa mi se para ca suntem mai multi. Asa am aflat ca a murit Steve Jobs.

Relatia mea cu tehnologia merita un paragraf si incepe acolo unde dadeam de manivela la telefonul din satul bunicilor, ca sa le raportez parintilor ca sunt bine, mananc mere rosii si am mai avut o aventura memorabila la recoltat fanul, caruta era prea incarcata si gata, gata sa se prabuseasca in mijlocul ulitei. Momentul cand am trecut acasa de la telefonul cu disc la cel cu tastatura mi-a dat frisoane de placere. Dupa asta am devenit cumva indiferenta, ba chiar, cu toata rusinea de rigoare, marturisesc ca la inceput in America nici n-am vrut telefon mobil. M-au convins numai cand ma tot asteptau la tren si nu puteau sa figure out cand vin, daca vin, de ce nu vin. Am convietuit bine cu micul telefon care chiar asta era, telefon, si chiar daca am participat anual la un festival al contabililor unde un domn simpatic ne prezenta ce si cum cu tehnologia in ultimele 365 de zile, marturisesc ca nu m-a prins.

Incepeam sa vad pe la prieteni ca scot din poseta cate un obiect zburator de pe care aflau cum merge traficul, unde e filmul care ii intereseaza, de ce prag s-a mai izbit Dow Jones-ul, ce amic a mai trimis o poza de sub palmieri, chestii din astea cotidiene. De vreo doua ori am cerut sa pun mana pe aparat, l-am inclinat in dreapta, l-am inclinat in stanga si l-am dat inapoi. Iti poti citi e-mail-ul pe el, s-a hazardat o prietena sa ma incurajeze. Poti trimite mesaje. Pe urma am observat ca in viata mea insista sa se inghesuie cuvantul app. App in stanga, app in dreapta, termenul se inmultea exponential. Mi-am dat seama ca se petrecea ceva in lipsa mea. Pe urma a venit duminica in care am studiat o ora un telefon destept si n-am mai vrut sa il dau inapoi. Astazi dorm cu smartphone-ul in sertarul de la noptiera, ca nici nu vreau sa il stiu prea departe de mine dar nici nu risc sa imi vars pe el ceaiul de sunatoare. Stimati telespectatori, v-am prezentat modul in care tehnologia a convins ultimul reluctant din afara Lumii a Treia.

Aici intervine dezbaterea. E bine? E rau?

Marketerii stiu ca viata noastra trebuie umpluta cu ceva. Inghesuiala sa ne-o umple e fantastica, zgomotul ingrozitor. Problema majoritatii marfurilor, parerea mea, e ca se nasc din dorinta de a baga pe esofagul cetateanului produse la radacina carora nu poate fi detectata nicio pasiune, produse rezultate dintr-o socoteala rece, nascuta din intalnirea dintre studiul de piata si calculele de pragul rentabilitatii.

Daca am inteles eu bine din ce am lecturat despre Steve Jobs, punctul de pornire al intregii legende a fost pasiunea, adica acea stare de agregare sufleteasca in care, indiferent despre ce domeniu e vorba, iti pui intrebarea “Ce pot sa dau?” inaintea intrebarii “Ce pot sa primesc?” Ce m-a impresionat cel mai tare a fost faptul ca am inteles ca a pus la punct un mediu de lucru in care creativitatii i s-a dat spatiu sa iasa prin acoperis. De fapt aproape ca nu conteaza ca e tehnologie, literatura, matematica, fizica, chimie, in toate acestea crearea unei structuri de oportunitati in care oamenii sa-si dea relaxati drum liber mintilor e cea mai grozava realizare de pe suprafata pamantului.

Printre ideile mele fixe se numara si aceea ca pasiunea e intotdeauna insotita de generozitate. Cred ca generozitatea e un semn de incredere in sine: pot fi generosi numai oamenii care se stiu atat de in armonie cu ei insisi incat nu se tem ca tu, din exterior, ii poti uzurpa. Oamenii marunti, fricosi, nu vor fi niciodata generosi sau vor practica o forma de inselaciune de pe care eticheta generozitatii se va desprinde plictisita si revoltata. Iar de la combinatia de pasiune si generozitate si pana la carisma incontestabila a lui Steve Jobs nu mai e decat un pas mic.

Nu am iPhone, pentru ca hatisul abonamentelor telefonice din America nu permite in acest moment ca iPhone-ul sa functioneze cu creierii nesparti in reteaua in care am un abonament atat de convenabil, incheiat, e drept, acum 4 ani, incat, atunci cand a auzit cat platesc, omul de vanzari cu care am parlamentat a fost lovit de un acces de ras si am crezut ca o sa imi arda si o palma prieteneasca peste spate, deci m-am implantat bine cu pantofii mei cu bareta in podea, ca sa fac fata momentului. Dar si telefoanele operate cu sistemul Android s-au dezvoltat suflate in ceafa tot de ideile revolutionare de la Apple, adica de la Steve Jobs. Deci tot lui ii datorez, cumva, prietenul din noptiera.

De fapt, pe mine ce m-a cucerit definitiv au fost hartile. Sa stiu exact unde sunt in orice moment, sa gadil ecranul cu degetul si sa creasca strazile pana le pot vedea si eu, asta mi s-a parut irezistibil. Sa ies din baie dimineata si intre spalatul pe ochi si spalatul pe dinti sa vad, cu un pacanit fin de buton, cate grade sunt la Chicago vineri si cate o sa fie marti, fara sa astept sa se faca focul in calculatorul mare, asta iar mi-a provocat o placere matinala inexprimabila. Sa stau turceste pe canapea cu ziarul si sa aflu din dictionar ce inseamna ubiquitos fara sa fac un singur pas, iata o alta victorie istorica. Si asa am priceput brusc ce vroia sa spuna expertul in tehnologie de la conferinta de contabili, cand eu cascam si el se dadea de ceasul mortii cu revolutia provocata de dispozitivele mobile de trafic de date.

Circula acum pe internet un clip amuzant de reclama la iPone 6, care cu un app iti va face cafeaua, cu un app iti va incalzi gogoasa, cu un app te va teleporta in Hawaii in caz de necesitate si cu inca un app te va zvarli la un concert live cu nu mai stiu cine. La cum au fost deschise deja drumurile, I’ve got a feeling ca toate lucrurile astea se vor intampla ceva mai devreme decat suntem dispusi sa ne inchipuim acum.

De la intimitatile tehnice derulate in garajul parintilor adoptivi, acolo unde a inceput Apple, caci in Sillicon Valley orice garaj care se respecta e scena de companie informatica, de ma intreb unde isi tin oamenii aia masinile, si apoi imi amintesc ca la cat de buna e vremea si le pot tine pe trotuar sau pe aleea de acces, si pana la prezentarile care captau fara exceptie interesul milioanelor de oameni, atingand ceva profund in pofta lor de nou si de viata, numitorul comun ramane un amestec de pasiune, inspiratie si incredere.

Construita in primul rand pe ideea de a oferi valoare si nu a de a jumuli cumva, dracu stie cum,  niste cash flow de pe cetateni, afacerea Apple a prins, s-a inmuiat si apoi a prins iar, de data asta rau de tot.

Apple a facut marketing destept, asta-i tot, vor mormai niste voci dar, la cat de destept a fost, nici nu mai conteaza ca e marketing.

Realitatea ramane ca oriunde exista pasiune, aceasta se simte si isi lasa amprenta in moduri care schimba vieti.

Ati cazut in mrejele telefonului destept?

Daca da, cum v-au convins?

Daca nu, cat estimati ca mai dureaza?

Eu merg sa vad ce pot afla despre iPad.

Teama de Zbor

Fear of Flying

Erica JONG

Motto: „Ştii, pentru o femeie inteligentă, eşti cam proastă.”

Am stâlcit-o adesea cu oamenii dar mai niciodată cu cărţile.

Asta se poate datora faptului că, totuşi, cărţile sunt chestiuni definitive (deşi supuse interpretării), în vreme ce oamenii îţi pot produce (şi îţi produc) mereu surprize pentru care nu eşti pregătit şi peste care vin apoi să se aştearnă alte surprize pentru care nu eşti pregătit.

Chiar nu mai lovisem de mult cu înţelepciunea.

Am prins şi eu câteva frământări şi concluzii în buchetul vieţii în această vară dar cum buchetul era legat cu o sfoară cam şubredă, acesta s-a desfăcut şi două sau trei concluzii au căzut şi s-au lovit (la cap). Dintre cele rămase valabile, majoritatea au fost descoperite înaintea mea (cum altfel) de către scriitoarea americană Erica Jong şi expuse pe îndelete în romanul ei „Teama de zbor”. L-am găsit în posibil singura librărie din Deva unde în afară de pixuri şi ascuţitori se mai vând cărţi. Restul incintelor s-au împărţit şi s-au transformat în te miri ce sau mai bine nu te mai miri, că rămâi cu o expresie de mirare cronică pe chip.

În caz că mai există şi a două librărie o rog să mă ierte că în peregrinările mele prin oraş nu m-am priceput să o găsesc. Între mine şi romanul Ericăi Jong s-a născut instantaneu acea atracţie irezistibilă care îmi indică foarte clar că iar o să încalc consemnul de a nu-mi mai cheltui banii pe câte o dragoste la prima vedere.

Romanul a apărut în noiembrie 1973, dată la care eram cel mult o potenţialitate, în cazul că profesoara de franceză cu păr lung şi blond şi facultatea făcută la Timişoara ar fi fost repartizată exact în acelaşi oraş de munte cu inginerul cu păr brunet şi des şi facultatea făcută la Bucureşti. M-am născut dintr-o nimereală a repartiţiilor, ca probabil trei sferturi de Românie, deci poate ar fi potrivit să închinăm un pahar de ce are fiecare mai bun în cămară în cinstea practicilor de dulce-amăruie amintire.

Cartea a făcut vâlvă pentru că expunea cinstit tumultul sexual şi romantic din capul unei femei deştepte (sper sincer că mă adresez numai persoanelor care au înţeles de mult că şi tumultul sexual e tot în cap şi nu în alte terţe extremităţi care ar putea fi greşit suspectate de activitate erotică  de sine stătătoare.)

Isadora Wing e la a doua căsătorie, după ce prima, cu un tip incredibil de inteligent, s-a terminat cu internarea lui la psihiatrie. Poftiţi de gustaţi din Erica Jong. „Probabil că inteligenţa lui Brian şi pirotehnica lui verbală m-au făcut să mă îndrăgostesc de el în primul rând. Era un mim extraordinar, un vorbitor care te vrăjea, unul din acei povestitori talentaţi care par cumva ieşiţi dintr-o cârciumă din Dublin, sau dintr-o piesă de J.M. Synge. Avea darul pălăvrăgelii, era Playboy-ul Lumii Vestice (direct din Los Angeles). Am acordat întotdeauna o valoare extrem de importantă cuvintelor şi am făcut întotdeauna greşeala de a crede în cuvinte mai mult decât în acţiune.”

Aici ar fi frumos şi tovărăşeşte să mă opresc cu citatul dar nu o să o fac. Deci, ţineţi-vă de masă. „Inima mea (şi vaginul) pot fi date pe spate de o expresie cu miez, o replică spirituală, un cuplet de bun gust sau o comparaţie senzaţională.”

După prima căsătorie urmează, nu-i aşa, a doua, cu cine altcineva decât un psihiatru, pentru că ăsta părea mai normal decât primul nebun. Din păcate e groaznic de taciturn. „Benett era marcat de moarte, băgat până la gât în ea. Îşi purta tristeţea pe umeri ca pe o raniţă invizibilă. Dacă mi-ar fi cerut ajutorul, dacă m-ar fi lăsat să îl alin, aş fi putut să o port împreună cu el. Însă el mă învinuia pe mine. Şi lucrul ăsta m-a îndepărtat de el. Dar îmi era teamă să plec. Am rămas şi am devenit mai secretoasă. M-am întors din ce în ce mai mult la fanteziile mele şi la scrisul meu. Şi astfel am început să mă descopăr.”

Isadora Wing e oricum, numai plictisitoare nu. Curioasă, plină de pofte, capabilă de îndrăzneli, chinuită de frici, măcinată de contradicţii. Vie. Sunt sigură că pentru oamenii în care pot deştepta curiozitatea am spus deja destul iar restul au încetat de mult să mă intereseze.

Însă ce te faci că mi-a plăcut şi citatul ăsta despre viaţă în general:

„Orice sistem era o cămaşă de forţă dacă insistai să aderi la el într-un mod absolut şi lipsit de haz. Nu credeam în sisteme. Orice lucru omenesc era imperfect şi în ultimă instanţă absurd. Şi atunci, în ce credeam? În umor. În a râde de sisteme, de oameni, de mine însămi. În a râde chiar de propria nevoie de a râde tot timpul. În a vedea viaţa contradictorie, cu multe faţete, variată, amuzantă, tragică şi cu momente de cumplită frumuseţe. În a vedea viaţa ca pe o prăjitură cu fructe, cu tot cu prune delicioase şi alune râncede, însă făcută totodată pentru a fi devorată hulpav pentru că nu te puteai delecta cu prunele fără ca, uneori, să fii şi otrăvit cu alune.”

Şi următorul despre dragoste:

„Asta fusese ceea ce dorisem iniţial. Un bărbat care să mă completeze. Papageno pentru Papagena. Însă probabil era cea mai iluzorie dintre toate iluziile mele. Oamenii nu ne completează. Ne completăm noi înşine. Dacă nu avem puterea să ne completăm, căutarea dragostei devine o căutare a propriei anihilări, şi atunci încercăm să ne convingem că autoanihilarea e dragoste.”

Şi, înainte de a transcrie toată cartea, iată ceva ce ar putea ocupa confortabil locul concluziei:

„Sufletul tău îţi aparţine – la bine şi la rău. După ce totul a fost spus şi făcut, era singurul lucru ce îţi rămânea.”

Mie Erica Jong mi s-a părut ca o soră imaginară, deşteaptă şi sinceră cu care, e drept, când aş fi fost mică ar fi trebuit să împart ciocolata dar cu care, acum, la chestia asta sucită de-i zice maturitate, aş fi putut discuta orice.