Amalia Nita

Teama de Zbor

Fear of Flying

Erica JONG

Motto: „Ştii, pentru o femeie inteligentă, eşti cam proastă.”

Am stâlcit-o adesea cu oamenii dar mai niciodată cu cărţile.

Asta se poate datora faptului că, totuşi, cărţile sunt chestiuni definitive (deşi supuse interpretării), în vreme ce oamenii îţi pot produce (şi îţi produc) mereu surprize pentru care nu eşti pregătit şi peste care vin apoi să se aştearnă alte surprize pentru care nu eşti pregătit.

Chiar nu mai lovisem de mult cu înţelepciunea.

Am prins şi eu câteva frământări şi concluzii în buchetul vieţii în această vară dar cum buchetul era legat cu o sfoară cam şubredă, acesta s-a desfăcut şi două sau trei concluzii au căzut şi s-au lovit (la cap). Dintre cele rămase valabile, majoritatea au fost descoperite înaintea mea (cum altfel) de către scriitoarea americană Erica Jong şi expuse pe îndelete în romanul ei „Teama de zbor”. L-am găsit în posibil singura librărie din Deva unde în afară de pixuri şi ascuţitori se mai vând cărţi. Restul incintelor s-au împărţit şi s-au transformat în te miri ce sau mai bine nu te mai miri, că rămâi cu o expresie de mirare cronică pe chip.

În caz că mai există şi a două librărie o rog să mă ierte că în peregrinările mele prin oraş nu m-am priceput să o găsesc. Între mine şi romanul Ericăi Jong s-a născut instantaneu acea atracţie irezistibilă care îmi indică foarte clar că iar o să încalc consemnul de a nu-mi mai cheltui banii pe câte o dragoste la prima vedere.

Romanul a apărut în noiembrie 1973, dată la care eram cel mult o potenţialitate, în cazul că profesoara de franceză cu păr lung şi blond şi facultatea făcută la Timişoara ar fi fost repartizată exact în acelaşi oraş de munte cu inginerul cu păr brunet şi des şi facultatea făcută la Bucureşti. M-am născut dintr-o nimereală a repartiţiilor, ca probabil trei sferturi de Românie, deci poate ar fi potrivit să închinăm un pahar de ce are fiecare mai bun în cămară în cinstea practicilor de dulce-amăruie amintire.

Cartea a făcut vâlvă pentru că expunea cinstit tumultul sexual şi romantic din capul unei femei deştepte (sper sincer că mă adresez numai persoanelor care au înţeles de mult că şi tumultul sexual e tot în cap şi nu în alte terţe extremităţi care ar putea fi greşit suspectate de activitate erotică  de sine stătătoare.)

Isadora Wing e la a doua căsătorie, după ce prima, cu un tip incredibil de inteligent, s-a terminat cu internarea lui la psihiatrie. Poftiţi de gustaţi din Erica Jong. „Probabil că inteligenţa lui Brian şi pirotehnica lui verbală m-au făcut să mă îndrăgostesc de el în primul rând. Era un mim extraordinar, un vorbitor care te vrăjea, unul din acei povestitori talentaţi care par cumva ieşiţi dintr-o cârciumă din Dublin, sau dintr-o piesă de J.M. Synge. Avea darul pălăvrăgelii, era Playboy-ul Lumii Vestice (direct din Los Angeles). Am acordat întotdeauna o valoare extrem de importantă cuvintelor şi am făcut întotdeauna greşeala de a crede în cuvinte mai mult decât în acţiune.”

Aici ar fi frumos şi tovărăşeşte să mă opresc cu citatul dar nu o să o fac. Deci, ţineţi-vă de masă. „Inima mea (şi vaginul) pot fi date pe spate de o expresie cu miez, o replică spirituală, un cuplet de bun gust sau o comparaţie senzaţională.”

După prima căsătorie urmează, nu-i aşa, a doua, cu cine altcineva decât un psihiatru, pentru că ăsta părea mai normal decât primul nebun. Din păcate e groaznic de taciturn. „Benett era marcat de moarte, băgat până la gât în ea. Îşi purta tristeţea pe umeri ca pe o raniţă invizibilă. Dacă mi-ar fi cerut ajutorul, dacă m-ar fi lăsat să îl alin, aş fi putut să o port împreună cu el. Însă el mă învinuia pe mine. Şi lucrul ăsta m-a îndepărtat de el. Dar îmi era teamă să plec. Am rămas şi am devenit mai secretoasă. M-am întors din ce în ce mai mult la fanteziile mele şi la scrisul meu. Şi astfel am început să mă descopăr.”

Isadora Wing e oricum, numai plictisitoare nu. Curioasă, plină de pofte, capabilă de îndrăzneli, chinuită de frici, măcinată de contradicţii. Vie. Sunt sigură că pentru oamenii în care pot deştepta curiozitatea am spus deja destul iar restul au încetat de mult să mă intereseze.

Însă ce te faci că mi-a plăcut şi citatul ăsta despre viaţă în general:

„Orice sistem era o cămaşă de forţă dacă insistai să aderi la el într-un mod absolut şi lipsit de haz. Nu credeam în sisteme. Orice lucru omenesc era imperfect şi în ultimă instanţă absurd. Şi atunci, în ce credeam? În umor. În a râde de sisteme, de oameni, de mine însămi. În a râde chiar de propria nevoie de a râde tot timpul. În a vedea viaţa contradictorie, cu multe faţete, variată, amuzantă, tragică şi cu momente de cumplită frumuseţe. În a vedea viaţa ca pe o prăjitură cu fructe, cu tot cu prune delicioase şi alune râncede, însă făcută totodată pentru a fi devorată hulpav pentru că nu te puteai delecta cu prunele fără ca, uneori, să fii şi otrăvit cu alune.”

Şi următorul despre dragoste:

„Asta fusese ceea ce dorisem iniţial. Un bărbat care să mă completeze. Papageno pentru Papagena. Însă probabil era cea mai iluzorie dintre toate iluziile mele. Oamenii nu ne completează. Ne completăm noi înşine. Dacă nu avem puterea să ne completăm, căutarea dragostei devine o căutare a propriei anihilări, şi atunci încercăm să ne convingem că autoanihilarea e dragoste.”

Şi, înainte de a transcrie toată cartea, iată ceva ce ar putea ocupa confortabil locul concluziei:

„Sufletul tău îţi aparţine – la bine şi la rău. După ce totul a fost spus şi făcut, era singurul lucru ce îţi rămânea.”

Mie Erica Jong mi s-a părut ca o soră imaginară, deşteaptă şi sinceră cu care, e drept, când aş fi fost mică ar fi trebuit să împart ciocolata dar cu care, acum, la chestia asta sucită de-i zice maturitate, aş fi putut discuta orice.

Cetatea Devei

Dacă ai fost, eşti sau vei fi devean şi te pomeneşti pe cap cu musafiri, una din cele mai serioase şi spectaculoase modalităţi de meals and entertainment este să îi iei de o toartă şi să îi urci pe dealul cetăţii. Tratamentul se aplică si musafirilor veniti de la Chicago. Efectul este garantat, nu pot fi aşa de suciţi încât să nu le placă. Priveliştea e grozavă, oraşul se transformă într-un joc de păpuşi şi, dacă ar fi sa cedez iar spurcatei tentatii de a filozofa, întotdeauna e bine să mai schimbi perspectiva, better să te uiţi de sus în jos la orice, decât de jos în sus.

So, de Sfânta Maria, luni, 15 august, sărbătoare celebrată printr-o zi liberă la nivel naţional românesc, aşa, să se răsucească cuţitul în rana capitaliştilor centraţi pe economia de piaţă pură (?), am purces să reunim trei generaţii în aventura comună a mersului la  cetate. Generaţia mică protesta că nu merge cu telecabina, despre care credea că e telescaun, eşalonul senior mai avea de pus la punct mici amănunte iar eu am zis că que sera, sera, numai să ieşim din casă.

De nişte ani primăria a dotat cetatea cu o telecabină care te duce sus în 5 minute, copii şi pensionarii la preţul de 5 lei, adulţii în putere la preţ dublu. Cum tata îşi făcea probleme că n-are cuponul să îşi dovedească dreptul la reducere, mama l-a încurajat: ce crezi că nu-şi dau seama că eşti pensionar? Ca o paranteză, Deva după două săptămâni de Paris e diferită de Deva după doi ani de Chicago şi simţeam un pic gâdilarea dorului de ducă. Uneori însă acesta se poate ostoi, după cum se vede, şi pe plan local. M-a cucerit din nou priveliştea oraşului văzut de sus, deşi o mai admirasem cu prilejul altor vizite, mai întâi ale altora şi apoi ale mele. Eh, avem şi noi un mic Montmartre of sorts, colorat nu în alb ci în verdele dealurilor şi roşul acoperişurilor.

Îmi pare rău că vă văduvesc de mai multe poze, însă, vai, butonul aparatului s-a rotit din greşeală în geantă, iar numita Amalia Nita nu s-a gândit să verifice starea de fapt înainte de a se năpusti să surprindă tot ce mişcă, râul, ramul, pe memoria foto sau ce-o avea aparatul ăla înăuntru, că acum nu mai poţi să ştii ce au sculele astea înăuntru, toate sunt un mister.

Vă jur pe ce am mai scump că exact când scriam rândul de mai sus am atins ceva şi monitorul meu plat s-a transformat în televizor pe care a apărut o fantomă întinsă pe pat şi cu două felii de castraveţi pe ochi, habar n-aveam că ăsta e şi televizor, încă mai îmi tremură inima. De ce nu mi-a zis nimeni în casa asta că ecranul e şi televizor??

Jesus!!

Doamne!

Uh.

Revenind cu greu, (Doamne ce sperietură am tras), la cetate nu se mai urcă pe scările săpate în stâncă pe care poate unii şi le amintesc, de trebuia să te uiţi la picioare când călcai şi să te deplasezi printr-un fel de translatare isteaţă însoţită de rugăciunea să nu îţi alunece cumva naibii glezna. Acum se urcă absolut elegant, adică pe scări clare de lemn, să vadă cetăţeanul unde calcă şi să nu mai aibă nicio emoţie. Iar eu fără emoţii…

De altfel în interiorul cetăţii se petrec lucruri, nu ştim exact ce, dar au legătură cu o acţiune de restaurare, vedem despre ce e vorba la anul, când venim în vizită sau trimitem emisari. La baza scărilor e o cărare care coboară puţin şi duce la două tunele din care au ieşit doi cetăţeni care nu vorbeau româneşte. Adelina vroia să exploreze, dar pentru că era întuneric şi mirosea oarecum, ne-am întors.

Drumul de la cetate înapoi spre oraş l-am făcut pe jos, n-am mai luat telecabina. Cărarea e superbă, umbroasă şi mărginită de un zid vechi care face atmosferă.  Ne-am mai oprit la alte două tunele şi în general am rămas cu o nelămurire, de unde atâta balegă de cal pe traseu?  Dar am zis că hai să trăim clipa, adică să ocolim balega şi întrebările retorice. Am mers pe cărare până am piedut-o şi ne-am trezit pe un fel de drum de acces lipit de gardurile caselor. Încă un pic şi am ajuns în parc, venind nu se ştie exact de unde.

În parc am stat la un pepsi, dar ce bun mi s-a părut pepsiul ăla, zici că avea aur pe el. Am mers apoi un pic la joacă, pe urmă la broaşte, celebra fântână din faţa Consiliului Judeţean, o amintire care sper că e prezentă în buchetul vieţii oricărui copil devean. Ca o paranteză, mie îmi plac culorile vesele, că tot după asta suspin in my beloved Midwest, dar Consiliul Judeţean chiar e foarte portocaliu, m-am oprit să mă uit şi să mă mir. Au urmat la rând galbenul lămâie al eternului şi fascinantului Liceu Decebal, unde probabil că dacă nu intram îmi făceam sepuku la 14 ani, apoi arabescurile Teatrului de Estradă, terasele cu flori, gangul de ziare şi taxiul până acasă.

Deşi n-am ajuns la Braşov, Cluj, Sibiu, mă bucur că m-am învrednicit să urc pe Cetate pentru că, dincolo de toate micile inconveniente, merită sută la sută efortul şi, stai puţin, nu e niciun efort, e o plăcere.

Prin Deva, la pas

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

Alte note pariziene

Miercuri dimineaţa am fost la cumpărături în orăşelul liniştit şi cochet unde nu doar că s-au odihnit poşeta şi valiza pe timpul sejurului, dar care chiar m-a cucerit, într-un fel diferit decât Parisul, desigur, dar un fel la fel de necesar, căci uneori trebuie să ne îndepărtăm de mulţimi, senzaţii şi arhitecturi copleşitoare, şi să revenim la noi înşine, într-o linişte care reface şi încarcă. Până şi mersul de câteva minute pe jos, până la supermarket, mi s-a părut a fi binecuvântat cu un farmec special, inspirat de case, grădini, terase, flori. Da, pentru o casă din aceasta, cu totul diferită în culoare şi formă de a vecinilor, m-aş băga şi eu fericită până la gât în datorii pe viaţă, căci aş şti că în fiecare dimineaţă în gânduri mi se strecoară nerăbdarea reîntâlnirii, nu monotonia.

Am intrat în magazin, m-am mirat, am comparat, am ales, am plătit, ne-am făcut plimbarea de întoarcere, am mâncat, am luat metroul şi am scos capul pe Champs Elysees exact la momentul potrivit ca să surprind într-o poză un nebun, care credea că bigbrotherul umblă după el deghizat în persoana Amaliei Nita, ca să posteze ea poze pe internet cu el. Omului i s-a părut că am bătut drumul Chicago Munich Timişoara Deva Bucureşti Paris exact ca să îl pozez pe el pe bicicletă, motiv pentru care s-a opărit verbal foarte violent şi mi-a cerut cu înverşunare să vadă poza. Sub imperiul fricii că mi-ar putea zmulge aparatul, căci îl cerea cu învetşunare, m-am suflecat să şterg poza şi am apăsat cu nădejde delete all. Duse au fost pozele cu Bulciul şi cu Parisul de până atunci, în veci, amen. Aşa se întâmplă, de altfel, când omul comută de pe modul de operare animat de încredere, pe năstruşnicia că lucrurile vor merge prost şi va pierde prieteni, aparate foto Sony, senzaţii, amintiri. Da, ce ne făceam fără puţină filosofie.

Următorul pas l-am resimţit ca pe o călcare în gol, însoţită de greaţa aferentă. Prietena mea m-a ţinut de braţ şi m-am dus să privesc cu indiferenţă Arcul de Trimf, apoi Turnul Eiffel. Atmosfera de sub turn mi s-a părut chicioasă, am făcut câteva poze în dorul lelii şi am plecat să ne dregem la Chez Clement din St Michel, restaurant a cărui terasă mi s-a lipit de suflet undeva  în vecinătatea podului Golden Gate. Pe amândouă le suspectez serios că le-am mai vizitat şi în alte vieţi.

Peste peripeţii s-a lăsat o seară caldă, plăcută, aurită de lumini. Brânza de capră, jambonul, desertul, vinul roz şi conversaţia m-au convins că n-am decât să binevoiesc să deschid aparatul şi să o iau de la capăt cu alte poze.

Avea să urmeze o zi de tihnă albă şi răsfăţ în Montmartre.

***

Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt cu accente romantice, dar când am descins în Montmartre peste străzi se scutura o ploaie uşoară, atâta cât unii oameni să îşi scoată umbrelele, iar alţii să inhaleze mai abitir miresmele boeme. De la metrou am mers până la scări, cu nasul mai mult în sus, cu privirea mai mult agăţată de clădiri, flori, balcoane şi firmele micilor restaurante şi magazine din drum. Am ajuns la scări şi am văzut copaci cu frunzele deja galbene. Am făcut apoi câteva poze şi am urcat până la Sacre Coeur, de data asta cu telecabina, data viitoare pe jos.

Biserica generoasă şi albă ne aştepta să venim pe toţi, din toate colţurile şi rotunjimile lumii. Dacă prezenţa omenirii aceleia uimite şi mişcătoare este preţul pe care basilica trebuie să îl plătească pentru admiraţie şi iubire, atunci ea pare total de acord să o facă. Orizonturile s-au deschis larg asupra oraşului, transformându-i acoperişurile într-un aranjament în faţa căruia aş fi putut să tac cu orele, semn că m-am liniştit, că am ajuns, că nu mai caut altceva.

M-am desprins foarte încet din amorul cu zările şi am cedat impulsului de a scrie pe genunchi câteva rânduri în carneţelul ud, căci ploaia se scuturase iar, stârnind culorile umbrelelor. Treptele pe care m-am aşezat încercau să se usuce repede între revenirile stropilor, însă marginile le rămâneau tot ude. Peste noi s-a ridicat miros de ceva dulce şi dintr-o dată m-a ajuns din urmă unanimitatea verbală anglo-saxonă: it’s an amazing view, hă?, intercalată cu stridenţele unei ghide turistice de sorginte slavă.

M-am întors şi m-am aşezat la rândul unde se aştepta intrarea în biserică.

M-am rugat la Dumnezeul nostru, al indivizilor suciţi, pachete de extazuri, îmbufnări şi contraste, să facă aşa cum o şti el mai bine şi să mă ajute să îmi menţin dorurile în aria de acoperire a suportabilităţii, să îmi inspire elanurile şi să îmi despartă în fiecare zi îndrăznelile de reţineri într-un fel potrivit pentru inventarea fericirii.

Am urcat apoi pe drumul din stânga bisericii, am admirat o mireasă asiatică ca un bibelou, ne-am plimbat încet, onorând risipa de şarm cu mângâieri de priviri nesătule. Am intrat la muzeul Dali, am dat înconjorul Place du Tertre şi ne-am oprit pentru trei ore la o clătită cu zahăr şi una cu ciocolată. Am mers apoi să admirăm panorama deschisă în capătul Rue de Mont-Cenis şi la final am sărit într-un autobuz ce cunoştea toate secretele înguste şi şerpuitoare ale străzilor care duceau la Place Pigalle. După o plimbare scurtă am dat cu ochii de Moulin Rouge, unde am mai făcut o poză şi ne-am pus în intenţii să ne petrecem vinerea în Jardin de Luxembourg.

Le mulţumesc prietenelor mele Diana şi Carla, care au adăugat experienţei pariziene nuanţele şi savoarea ce pot fi aduse numai de cei ce au norocul de a se numi localnici în cele mai frumoase aşezări ale pământului. Vă port pe amândouă în suflet, în adâncimi despre care până mai ieri nici nu ştiam că există.

Şi aş vrea să mai întreb pe cine vrea să îşi împartă cu noi amintirile, ce alte locuri v-au plăcut mult în Paris. Citesc cu mult mai multă plăcere recomandări calde, comparativ cu ghiduri reci.

Note pariziene

Duminică seara, gara Deva. O doamnă, o poşetă şi o valiză aşteaptă acceleratul de noapte spre Bucureşti. Acceleratul merge la Mangalia, iar doamna la Paris. Suntem îngrozitor de mulţi în gară, cum vom încăpea în tren, nu ştiu. Stau pe scaunul roşu şi observ buruienile care îşi fac de cap printre şine, în vreme ce vreo trei alarme false se lasă peste cinstita adunare sub forma unui marfar şi a două trenuri personale. Personalele arată atât de jalnic încât nostalgia mi se transformă în revoltă. Marfarul e neutru, trece ca un om nu prea interesat de ce se întâmplă în jur.

Drumul nocturn a fost chiar interesant, pigmentat de relatările cuiva care călătorise mult, experimentase viaţa în Mexic şi în China, o persoană fascinantă, deci. Am aflat cu ocazia asta că zidul chinezesc nu e prea bine întreţinut pe majoritatea lungimii sale, atenţia turistică fiind concentrată pe o porţiune relativ mică. Tot din senzaţiile serii au mai făcut parte ploaia şi descărcările electrice care ne ridicau din când în când în fund din încolăceala semidecentă în care înţeleseserăm să ne petrecem noaptea noi, cei cinci vecini de compartiment.

Prospeţimea dimineţii ne-a găsit semianchilozaţi la Bucureşti, unde ne-am ataşat fiecare la valiza personală, şi am pornit unde am văzut cu ochii, în cazul meu spre baie, loc în care era să mor de sentimente amestecate, căci operatoarea stabilimentului se aştepta să stau turceşte pe aparat. Eh, dar astea sunt mărunţişuri, esenţa e că doamna, poşeta şi valiza s-au instalat apoi la geamul săgeţii albastre, trenul care te duce ca vântul şi ca gândul până la locul în care te pot amuşina liniştiţi doi câini vagabonzi, cam la cinci minute de aeroport. De acolo ne-a recuperat un domn volubil cu o maşină, da, da, da, staţi liniştiţi, mă întorc în trei minute şi vă iau pe toţi! Eu m-am strecurat unduitor în a doua tranşă rutieră şi aşa, la capătul unui drum care şerpuieşte printre vile tinere, am pus piciorul în uşa automată a sălii de plecări internaţionale. Ah, moralul începea să îmi revină.

Zborul mi s-a părut lung, tocmai pentru că îmi setasem mintea pentru unul scurt. Una e când zici, nene, facem 11 ore, mâncăm, bem, dormim, mâncăm, bem, dormim, rotim gleznele, mîncăm, bem şi alta e când te pregăteşti psihic să urci şi să cobori şi petreci totuşi două ore şi jumătate în avion. După un stagiu la hublou alături de doi băietani francezi destul de încruntaţi, mi-am cerut voie să îmi desmorţesc anexele şi dusă am fost, nu m-am mai aşezat lângă ei, tratând cu obrăznicie avionul ca pe un autobuz. Eu lângă încruntaţii ăia nu mai stau.

Căpitanul ne-a anunţat că începem coborârea iar la capătul ei mă aştepta de sute de ani Parisul.

Doamna şi-a luat sprintenă poşeta, a recuperat valiza, a îndesat paşaportul sub geamlâcul controlorului, s-a mirat că nu e ca în America, să te întrebe dacă n-ai în sac seminţe, boli sau alte pericole şi nu s-a oprit decât dincolo de peretele marcat sortie.

Senzaţiile pariziene se amestecă într-o stare generală de bine, de tihnă, de timp care nu doar că îţi acceptă cu graţie capriciile dar ţi le şi încurajează, lăsându-se modelat după gustul tău, ceva în genul ceasurilor lui Dali. Fiecare picătură de timp parizian a împletit o lumină blândă, o miere care curge peste orizonturi, cu sunete şi imagini create pentru a desfăta. Da, oamenii se mai şi îmbrânceau, da, pe jos nu era perfect curat şi uscat, însă viaţa curge atât de intens în venele frumos sculptate ale oraşului încât de lemn, piatră sau alte materiale de construcţii să fii, şi tot trebuie să te laşi cucerit. Iar cum eu n-am mari probleme la capitolul impresionabilitate, vă imaginaţi cam cum s-au petrecut lucrurile pe străzi. De altfel rămân la părerea că un entuziast face cât o sută de posaci, ca să fie totul clar.

Prima oprire, Musee D’Orsay. Coadă excesiv de mare la intrare, însă merge repede. Plătim şi plonjăm în raiul impresionist. N-avem decât să privim şi să ne deschidem sufletul ca să îl umplem cu atmosfera colorată a finalului de secol 19, început de secol 20. Poftesc cu adoraţie lacomă spre pânzele lui Monet, Renoir, Van Gogh, Degas, din nou Monet, din nou Renoir. Nu este voie să facem niciun fel de poze, fur totuşi câteva, sunt fericită, nu bănuiesc că peste două zile o să le pierd pe toate. Nedreptăţesc crunt o cohortă de alţi pictori, însă nu îmi pasă. Mă plimb printre tablouri iar şi iar, până obosesc. La ieşirea din muzeu cumpărăm o baghetă cu pui şi o mănânc săltând sprinţar pe unul din podurile de peste Sena, apoi stăm pe o bancă şi povestim câte în lună, în stele şi în gândurile stârnite de farmecul Parisului.

Castelul Mocioni din Bulci, Arad

Aş da aproape orice să pot pătrunde în gândurile vechiului castel.

Aş vrea să ştiu ce ar spune el dacă i s-ar pune în faţă o oglindă în care să-şi vadă chipul resemnat, blazonul cojit, terasa spartă.

Faţada lui crăpată şi portocalie pare mai înţeleaptă decât mine. Încearcă să îmi spună să nu mă necăjesc prea tare, aşa cum par să nu se necăjească nici oamenii din jur. Să îmi văd de ale mele, necopleşită de nostalgie, neanimată de cine ştie ce speranţe deşarte că vechiului adăpost boieresc i s-ar mai putea întâmpla ceva bun.

Eu nu i-am cunoscut pe boieri decât din poveşti.

Iar pe el, castelul, l-am întâlnit când era deja spital de boli de plămâni, când oameni necăjiţi şi de multe ori foarte singuri veneau pe înserat la poarta casei noastre că să cumpere o sticlă de lapte proaspăt, cald, abia desprins cu dexteritate din rezervorul lui natural.

L-am cunoscut aşadar undeva la mijloc, între glorie şi decădere.

Nu, nu te întrista, mi-au şoptit, rugători, pereţii, rupând tăcerea complice întrupată între dorul meu, alinat de vederea lor, şi coaja lor spălăcită, uşurată acum de povara obligativităţii de a mai rezista cumva în faţa ploilor, a soarelui şi a nepăsării. Acum, spuseră pereţii, dacă ţi-ai lipit fruntea şi palma de noi, ne-am liniştit. Linişteşte-te şi tu.

Dacă ar mai veni cineva să ne privească iar cu atâta drag, eu poate aş mai rezista câţiva ani, îşi făcu curaj să spună uşa de la intrarea din partea dreaptă, uşa dinspre biserică. Uşa vorbea foarte, foarte rar, e o minune să o stârneşti să vorbească. N-aş fi avut cum să înţeleg valoarea mărturisirii ei, dacă cei doi stâlpi de susţinere ai unei foste bănci de pe alee, încântaţi că m-am oprit să le fac o poză, nu mi-ar fi spus câte ceva despre caracterul complicat şi secretos al uşii. Nu e o uşă ca toate uşile, nu, nu, e mult mai mult decât pare, ştie atât de multe poveşti…

N-am putut să stau mult la castel dar am avut în faţa lui fervoarea simţită în Greenwich Village-ul newyork-ez sau la primul turn al podului Golden Gate. A fost vorba din nou de sentimentul acela că acum ce ne facem?, cum să mai plec?, şi de certitudinea că, plecând, totuşi, cumva, iau locul cu mine şi rămân, în acelaţi timp, acolo.

Să înţeleagă cine ce o vrea, mai mult nu înţeleg nici eu.

Bulci este un sat foarte mic, foarte izolat, foarte părăsit. Probabil că tocmai izolarea lui, cea care altădată îi asigura un statut privilegiat, exclusivist, de refugiu ales, îi provoacă acum o părăginire căreia numai câţiva bătrâni uitaţi de vremuri, câţiva temerari oarecum romantici şi câţiva beţivi se mai încăpăţânează să-i mai ţină piept.

La Bulci se ajunge greu, din ce în ce mai greu. De la halta Vărădia se poate veni pe o cărare de doi kilometri, a cărei stare eu parcă n-aş risca să mi-o imaginez acum. Apoi se trece Mureşul cu barca. Pe şosea trebuie să părăseşti drumul naţional între Deva şi Arad chiar în dreptul parcului regal de la Săvârşin, să mergi vreo 15 km pe un drum judeţean şi pe urmă să mai înfrunţi 4 km de cale circulabilă neasfaltată.

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului XIX de către un baron cu nume complicat, Fechtig – Fechtenberg. În 1858 construcţia a fost cumpărată de către Antoniu Mocioni de Foen, a cărui familie deţinea un număr mare de reşedinţe. De-a lungul timpului, castelul a fost vizitat de personalităţi de primă mână,  Andrei Şaguna, Franz Liszt, Carol I, Regele Mihai.

Invidiez terasa în pătrăţele albe şi negre, pentru că le-a ascultat, la ceas tihnit de seară, conversaţiile. Pentru că poate le-a auzit câteva secrete. Pentru că a surprins cu siguranţă câteva schimburi de priviri. Pentru că a cunoscut gloria.

Cu asta m-a şi convins să plec mai liniştită. Da, am cunoscut gloria, mi-a spus fără înfumurare dar şi fără modestii inutile terasa. Şi vă jur că mai păstra ceva din aerul de altădată. Refuzase să se predea. Chiar dacă buruienile care o străbăteau dintre dalele pocnite se băteau pe burtă cu impresia falsă că au cucerit-o, au distrus-o, au anulat-o, mi-am dat seama că victoria lor nu era totală, nu era victorie.

Poate află şi dă pe acolo vreun producător de la Hollywood, fericit că nu trebuie să bage milioane de dolari într-un decor care să aducă a destinaţie a unei călătorii în timp, destinaţie cu cărămizi care cad, cu scrijelituri născute din capriciul elementelor naturii, cu porţi scârţâinde şi buruieni crescute cât casa. E suficient doar să vină, să instaleze luminile, să umble cu băgare de seamă şi strige action.

Restul o să îl facă actorii şi atmosfera de alt tărâm de la castelui din Bulci.

Am să revin şi cu câteva poze.

Între zboruri

După 36 de ani şi-o vară, pot să semnelez cu satisfacţie că am adăugat încă  o certitudine în buchetul vieţii: fericirea există şi se manifestă când pornesc la drum. Eu, speranţele, dezamăgirile, nevrozele şi capacitatea mea monumentală de a mă prosti pe mine însumi am ajuns toate, cu bine, la Deva. După nouă ore de zbor transatlantic, cinci ore de măsurat cu interes aeroportul din Munchen, un zbor glumeţ de o oră peste reliefurile cu bătaie spre Europa de Est şi trei ore rutiere pe şoselele patriei, am debarcat cu căţel, purcel, copil şi valize tocmai la destinaţie.

Poate nu întâmplător călătoresc veşnic pe ultimul rând de scaune din avion, căci mă hotărăsc mai mereu în ultimul moment, so much for that good, reasonable, intellingent planning, dar când în sfârşit purced, n-am văzut cu ochiul liber cetăţean mai plin de elan. Am lăsat în urmă vipia de Chicago ca să pot savura temperaturile de cuptor din Deva, iar în cască mi se comunică realitatea că vara trecută a fost mult mai suportabilă, din punct de vedere meteorologic şi hidrologic vorbind.

Primul zbor a fost interesant, am flămânzit bine, dar nu m-am necăjit din asta, mă aşteptam să fie aşa. La un moment dat, cum stăteam eu pe legendarul ultim rând din avion, mi-a ajuns la nas miros de material comestibil, drept pentru care m-am întors cu busola spre bucătărie şi am adulmecat zările. Exact în acelaşi timp, stewardesa adulmeca şi ea, şi în hârâitul motoarelor mi-a transmis că smells good, am aprobat din toată inima şi am fost la două sutimi de gând să o întreb ce are în oale, că nu mai pot. Pentru că am tăcut, filosoafă am rămas, căci ea dorea de fapt să ştie cu ce parfum m-am învăluit când am blocat baia aeronavei pentru cinci minute.    I-am spus de care Chanel era vorba, după care, mulţumită, a anunţat la megafon, să audă toţi transatlanticii, că ori optăm pentru vită, ori pentru ravioli vegetarieni, ori pentru moartea prin inaniţie. Am mâncat deci beef şi un pic de smalţ de conservă şi am purces să aştept cu interes următoarele şase ore de zbor. Pilotul ne-a anunţat că pe partea stângă putem vedea Niagara şi am rămas cu neîmplinirea că n-am văzut-o de la 10.000 de metri, căci până m-am repezit eu la geamlâcul din coada avionului, intrasem deja într-o turbulenţă şi vocea sexi a căpitanului ne-a ordonat să ne lipim de scaune, cu centura pusă. Nema Niagara, deci, poate recidivăm la sol.

Şi au mers ei cale lungă să le-ajungă, căci din poveste mult mai este şi poate găsesc  un secretar care bate repede, să nu vă ţin prea mult în aşteptări. Tot am să scriu eu cartea aia de călătorii odată, când o să mă enervez suficient.