„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Poveste cu parfum

de

perfumes_resizeAzi nu râdem decât, aşa, un pic mai nostalgic.  Gerul coborât peste Chicago mi-a readus în memorie o întâmplare simplă, trăită în urmă cu doi ani  în frumoasa suburbie unde lucram. A fost o apropiere ciudată, scurtă şi, aş îndrăzni să spun, foarte necesară la un  moment de îndoieli copioase asupra opţiunilor de viaţă. Şi, deşi nu mi-a dat soluţii, mi-a procurat acel sentiment plăcut  de apartenenţă la un club select, de această dată clubul oamenilor care nu defilează prin viaţă şi prin emigrare cu toate răspunsurile clare.

 *** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. În ultima zi de ianuarie închidea definitiv parfumeria. Golise deja rafturile, căci mai erau numai două zile până la termen. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Ne modelam amândouă mărturisirile în engleză, un intermediar destul de bun între româna mea dulce şi poloneza ei cu reliefuri auditive de Rumburaci şi Arabele. Venise aici cu mult timp în urmă, pe când era însărcinată cu al doilea copil. Mi-a spus că acum are trei copii mari, două fete şi un băiat. I-am mărturisit că sunt din Romania şi că am plecat de şase ani. M-a întrebat dacă îmi place aici. Am recunoscut că nu. Apoi mi s-a părut că am fost prea categorică şi m-am încurcat în argumentele lui îmi place dar… M-a întrebat dacă vreau să mă întorc. I-am spus adevărul. Că da. Dar că nu ştiam unde m-aş mai putea întoarce. Mi-a fost uşor să fiu sinceră cu ea. Nu ştia cine sunt, dar era mai mult decât atât. Mi-a fost uşor să îi vorbesc fiindcă am ştiut că în adâncuri e destul de tristă. Nu prea mă pricep să le vorbesc oamenilor complet fericiţi.

Şi mai era ceva, mototoleam amândouă aceleaşi îndoieli. Numai că ea părea să nu mai poată face mare lucru ca să schimbe ceva esenţial. Copii îi sunt deja adolescenţi, au deschis ochii şi au crescut aici şi nu sunt momentan curioşi să experimenteze altceva. Nici nu vor să audă de o plecare în Polonia. Acasă mi-era bine, mi-a mărturisit după ce vorbisem deja de câteva ori, după ce prinsesem un drag ciudat de ea.

Când clopoţelul suna ora mesei, fugeam la parfumerie să mai povestim un pic.  Şi-a deschis magazinul prin octombrie. L-a decorat cu desene în culori pastel şi cu un bust elegant de femeie. O figură din contururi mai închise, cu părul coc de şuviţe lejere. Mobila albă o comandase tocmai de la New York. Pe rafturile fine îşi odihneau promisiunile toate parfumurile pe care mi le puteam imagina. Aşteptau cuminţi să deschidă cineva uşa, să se oprească lângă ele, să le atingă cu atenţie, să le savureze, să le compare. Ea avea un birouaş alb, cu o casă de marcat. Ce detaliu prozaic. Da, orice poveste trebuie să conţină o casă de marcat, dacă nu de marcat banii, atunci măcar de marcat timpul, încercările, îndrăznelile, îndoielile şi dorul.  

În magazin se intra direct din strada pustie. În stânga şi în dreapta se vedeau parfumurile, în spate biroul şi ea. Am trecut de câteva ori pe lângă uşă şi nu am intrat. Era singură înăuntru şi mi se părea că aş tulbura cumva o intimitate. Părea un contact prea direct, prea brusc. M-am temut apoi că poate o să îmi acorde prea multă atenţie falsă, în stilul american de vânzări, că o să îmi pună întrebări repezite, că o să îmi ofere una şi alta până o să ies ori ruşinată şi cu mâna goală ori victorioasă şi cu portofelul mai uşor.

Mă îngrozeşte stilul de vânzări de aici. Toată lumea te divinizează atâta timp cât speră să-ţi bage pe gât ceva. Dacă pricep că n-au şanse, te desfiinţează brusc şi de obicei irevocabil. Dispari.si privesc prin tine cu aceeaşi automatism cu care îţi făceau acum trei minute o curte îndârjită. Oricum, ea nu mi-a spus nimic. Citea. Am adulmecat câteva parfumuri, le-am alternat cu boabe de cafea. Îmi plăcea unul. M-am apropiat de locul ei şi m-a salutat. Avea părul blond şi drept, prins într-o coadă. Era subţire şi avea o frumuseţe matură, caldă. M-a salutat cu ce mai faci şi acesta a fost singurul nostru schimb conversaţional din prima zi.  

La următoarea întâlnire m-am oprit lângă un parfum cu aromă de zahăr lăsat în soare. L-am întors pe toate părţile, apoi l-am pus la loc pe bucata lui de raft alb şi am intrat în vorbă cu ea. I-am spus că magazinul e frumos, că îmi place cum l-a aranjat. I-am spus adevărul. În timpul ăsta a mai intrat cineva, a scanat atmosfera, s-a întors şi a plecat.  

A treia oară m-a întrebat dacă sunt din Polonia, bănuială curentă între blonzii din Chicago. Nu, nu Polonia, România. Tot Eastern Europe. A zâmbit. A, România. Şi am început să vorbim. Am aflat că o cheamă Irenka. Faţa ei avea o expresie frumoasă, ochii se implicau în zâmbet.

Mi-a povestit despre ea, despre soţ, despre copii. El era un îndrăzneţ, imediat ce a devenit posibil, a plecat din Polonia ca să lucreze în Germania. Ea mi-a spus că nici nu simţise acea depărtare, că el venea acasă des şi le mergea foarte bine.Apoi soţul a fost tentat de America. Dar cu America a fost altfel. Întotdeauna e altfel cu America. El s-a gândit să plece singur, ea a spus nu. Nu vroia să fie aşa de departe de el. Mergem toţi sau nu merge nici unul, aşa că au venit toţi. Acasă fusese profesoară de matematică. Aici împrejurările s-au amestecat şi au aruncat-o la împachetat telefoane mobile pentru o companie cu nume sonor. Ştii, trebuia să fiu aşa de atentă, mi-a spus. Să nu fac nicio greşeală. Să verific adresele, să am grijă de tot. Dar într-o zi compania a transferat împachetările pe altă felie de glob terestru şi Irenka s-a trezit în aer. Atunci s-a gândit să deschidă parfumeria. Soţul se îmbolnăvise, nu mai putea munci ca înainte. Cântăreau cum ar fi să se mute înapoi în Polonia. Dar copii lor, crescuţi să aibă tot ce vor, să nu plimbe prin gură gusturi amare, au spus nu, noi nu plecăm nicăieri. Viaţa noastră e aici. Nu ştim altceva. Şi nici nu ne interesează. Plecaţi singuri. Dintr-o dată mi s-a părut şi mai slabă. Şi atât de tristă că aş fi măturat patruzeci de mile de autostradă cu toţi copii ei, pe rând.

Credea că fusese o greşeală să vină aici. I-am spus că nu poţi numi combinaţia de încredere şi speranţa greşeală. Tu eşti fericită, mi-a spus. Fetiţa ta e mică şi te poţi întoarce uşor. Poţi alege, poţi să înnozi firul. Într-o zi mi-a povestit cum o curtase soţul ei, cum la început nu avusese îndrăzneala să o abordeze direct şi venise să o caute însoţit de fratele ei. A invitat-o apoi la o petrecere, au vorbit, au dansat. Îi aducea flori, bomboane şi apoi toate bunătăţile dragostei. Irenka povestea frumos în engleza ei clară, cu accent, aidoma cu a mea.

Deja fugeam la ea aproape în fiecare zi. Îmi ridicam gluga, îmi înfăşuram fularul să îmi apăr buzele de ger şi alergam pe strada neumblată de la biroul meu negru până la biroul ei alb. În parfumerie nu era aproape niciodată nimeni. Oamenii nu intrau iar ea nu înţelegea de ce. Se întreba chiar dacă are vreo importanţă faptul că e poloneză şi nu americancă. Ştii, mi-a spus, în noiembrie am vândut de 300 de dolari, cred că trebuie să mă gândesc la altceva. Mă simţeam vinovată. Aş fi vrut să-i cumpăr toate parfumurile. Nu înţelegea de ce nu intră nimeni în magazin. Decizie de business bună, locaţie proastă, lumea cumpără de la mall, ar mârâi verdictul vreun analist de business împachetat într-o vestimentaţie impecabilă. Dar eu recunoşteam mai bine nuanţele diagnosticului: imaginaţie şi entuziasm lăsate libere în nepăsarea contextului nepotrivit.

Datorită ei până la începutul lui ianuarie am avut unde să alerg din calea propriilor mele doruri. În ianuarie şi-a dat seama că nu are de ales. Trebuia să renunţe la parfumuri, la tot. Să înceapă altceva. În fiecare zi mă asculta cum îi spuneam că o să mă întorc acasă, într-o zi, cândva, definitiv. Cam după Anul Nou m-am dus la ea şi era o zi luminoasă, îngheţată, fără zăpadă. Culoarea înşelătoare a unui soare rece se scurgea peste rafturi şi peste toate parfumurile. Uite cum se joacă soarele  în parfumurile tale!. Uite cum se prelinge de departe peste descurajarea lor cuminte, aliniată pe nişte rafturi fabricate la New York.

Parfumul meu cu urme de zahăr cald mai păstra o nuanţă de surâs descrescător. L-am luat în mână, l-am plătit şi l-am aşezat cu grijă în geantă. Ştiu că ar fi vrut să mi-l dea fără bani. Dar n-aş fi putut să îl iau. Măcar eu mai câştigam ceva de prin contabilităţi. Mi-a zis că de Crăciun toate rudele au primit de la ea parfumuri. Nu mai avea bani. Puteam să pun pariu că rudele acelea norocoase  i-au mulţumit superficial şi nu au înţeles nimic. Păcat că de obicei rudele nu înţeleg mai nimic.  

Apoi am plecat pe neaşteptate o săptămână în România. Când m-am întors parfumeria era aproape goală. Am trecut pe lângă ea câteva zile şi mi-am lipit nasul de geamul îngheţat. Mai erau numai rafturile, trase pe mijloc, aşteptând probabil şi ele plecarea.

*** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Să-i spun că deşi am fost plecată m-am gândit mult la ea.

Apoi am avut un fel de noroc. Pe 31 ianuarie, în ultima dimineaţă de chirie plătită, am găsit-o acolo, venise cu fiul ei să ducă rafturile. Mi-a deschis şi am intrat înăuntru. Ai venit să cumperi un parfum? Am râs amândouă, ca naiba de trist. I-am dat numărul meu de telefon. L-a scris pe o bucată de hârtie. Am rugat-o să mă sune. Ştiam că nu o să o facă niciodată. Ştia şi ea că ştiu. Nu mi-a dat numărul ei. Spaţiul nostru de mărturisiri era deja amintire. E gol şi acum, după doi ani. Îl văd uneori şi mă întreb ce mai face ea.

Iarna muşcă din nou şi între timp mi-am abandonat din dorurile vechi ca să îmi pot inventa altele noi.  Şi caut o parfumerie neştiută ca să înlocuiesc ultima urmă aurie de „Sicily” cu altă aromă care să poată fi parte dintr-o poveste.

Tag-uri:
Categorii:
America · dileme si probleme · dor

Comentarii

  • Am plans. Plang si acum, cu lacrimi innodate in barba si pe mainile care iti scriu. Nici nu stiu ce sa iti scriu. Ca mi-e dor sa plec si sa vin. Ca mi-e dor de o prietena intr-o parfumerie. Ca mi-e dor de Chicago si de tineretea mea doldora de visuri. Ca imi lipsesti. Ca te admir. Ca nu stiu incotro s-o apuc, dar astept o dara de parfum, sa ma conduca.

    Alice Nastase Buciuta 4 decembrie 2011 17:08 Răspunde
  • Cat de frumos, si cat de trist…

    Alexandra Bohan 4 decembrie 2011 17:17 Răspunde
  • Amalia , ai scris atat de frumos si de emotionant ! ….mi-au dat lacrimile …..

    Marina 4 decembrie 2011 17:26 Răspunde
  • Servus, Amalia,
    Eu scriu de la Paris. Aici imi este adresa de ceva vreme, sufletul mi-a ramas pe undeva prin Transilvania. Irenka pe care o cunosc eu serveste parizienii cu baghete, briose si croissante aburinde si este singura dintre colegele ei care odata cu bunatatile calde imparte cumparatorilor surasuri ghiduse.
    Mi-am gasit trairile in scriitura ta.
    Cu drag,

    Anca 4 decembrie 2011 17:58 Răspunde
  • Cred ca fiecare dintre noi am astepta la un moment dat o dara de parfum .
    Superb, super, superb!

    Alex 4 decembrie 2011 18:29 Răspunde
  • Frumos si trist…

    Anca 4 decembrie 2011 18:57 Răspunde
  • O poveste trista,care din pacate se repeta tot mai des.Scrisa captivant si emotionant!

    malvina veres 4 decembrie 2011 20:40 Răspunde
  • foarte frumos. trist. oare de ce se termina asa prieteniile frumoase? … … …

    Simoniq 4 decembrie 2011 21:50 Răspunde
  • Scrii superb! Mi-ai adus aminte de toate povestile din carti pe care le citeam in vremuri mai blande, povesti din care nu vroiam sa ies, de care nu vroiam sa ma despart!
    Nici nu stiu ce sa spun mai mult decat povestea ta e in adacul sufletului meu!
    Te imbratisez peste mari si tari!

    Mihaela 4 decembrie 2011 22:11 Răspunde
  • Servus draga mea prietena!!!!,

    imi e dor de mine cu sufletul altuia, imi e dor de tine si de momentele verii acesteia!! tot vreau sa te sun si cu decalajul asta orar tot nu apuc; poate ca o sa reusesc totusi! cine stie!!!!
    povestea cu parfum e tare frumoasa si sensibila; semeni pe undeva cu ionel teodoreanu si la medelenii lui cu parfum de mere, nuci si cu lumina calda a toamnei ce cade pe masa!!!!!si totul e invelit in hartie de matase si amintiri,!!!
    te pup cu drag din ploaia pariziana ,Di
    Ps, si e miraculos de ciudat in fata Craciunului, miroase a parfum in fata galeriilor La Fayette, si a diverselor magazine ce se pregatesc sa vanda tot ce au !!!
    Dumnezeu mai stie ce o sa se aleaga de vietile noastre si de visurile tineretii; simt ca pe undeva pt mine s’a ales praful!

    Diana 4 decembrie 2011 22:15 Răspunde
  • Amalia, cred ca e foarte greu sa treci prin viata cu toate raspunsurile clare, oricat de silitor ai fi fost de-a lungul ei. Mai cred ca cei ce au raspuns la orice, din prima, au strabatut doar zilele, una dupa alta fara sa inteleaga prea mult din ele si ca la intrebari aleator alese, ar amesteca raspunsurile cu cele stiute de ei, invatate pe de rost.
    Despre povestea ta cu miros de parfum iti pot spune doar ca nu cred ca vei mai intalni una asemeni. Sunt oameni trecatori prin viata noastra ce raman pentru totdeauna o amintire frumoasa. Si doar atat e bine sa ramana.
    In Chicago traieste unchiul meu cu familia lui, poate vreodata voi ajunge si eu si atunci, poate, ne vom intalni. Pana atunci, toate cele bune si sarbatori fericite!

    Moi 4 decembrie 2011 22:19 Răspunde
  • Amalia mea draga si buna, ai adunat aici tot ce simtim noi toti cei rasfirati prin lumea asta mare acum in prag de sarbatori cand gandurile noastre sunt parfumate fiecare cu parfumuri pe nu ni le poate vinde nimeni caci au fost unicate.

    CristinaC 5 decembrie 2011 14:26 Răspunde
  • Trebuie sa recunosc ca sunt impresionata, in trecerea unei singure zile 802 oameni s-au intalnit aici cu povestea Irenkei si, dintre ei, va jur ca mai mult de 15 n-am fost eu. Va multumesc ca veniti in locul acesta, ca imi faceti cadou clipele de lectura si ca imi lasati gandurile voastre pe care le recitesc acum cu drag.

    amalia 5 decembrie 2011 17:58 Răspunde
  • Alice, eu iti multumesc tie pentru ca mi-ai deschis brusc drumul spre nuante si m-ai facut sa am certitudinea ca numarul lor e infinit.

    amalia 5 decembrie 2011 18:04 Răspunde
  • Alexandra, da, frumosul si tristul se incapataneaza sa merga uneori brat la brat.
    De ce e asa, nu stiu.
    Poate ar putea fi un subiect la care sa ne gandim impreuna aici.

    amalia 5 decembrie 2011 18:08 Răspunde
  • Marina, iti multumesc pentru gand.

    amalia 5 decembrie 2011 18:09 Răspunde
  • Servus Anca, ma bucur mult ca mi-ai scris.
    Mi-o imaginez pe Irenka ta, poate intr-o zi o sa cumparam impreuna cate o briosa calda de la ea, caci mai am de gand sa vizitez Parisul, daca ma mai primeste prietena mea Diana, cea din comentariul de mai jos. Si cred ca ma mai primeste.
    Pana atunci ne intalnim aici, te astept cu drag.

    amalia 5 decembrie 2011 18:14 Răspunde
  • Alex, e asa cum spui, si ce mare minune e cand gasim parfumul potrivit…

    amalia 5 decembrie 2011 18:15 Răspunde
  • Anca, multumesc.

    amalia 5 decembrie 2011 18:16 Răspunde
  • malvina, se repeta pentru ca traim la suprafata si in graba. Si de multe ori nici macar nu suntem noi vinovati pentru asta, suntem fortati intr-un fel sa fim asa, ca sa rezistam. Nu ti se pare?

    amalia 5 decembrie 2011 18:18 Răspunde
  • Simoniq, cred ca prietenia asta s-a terminat pentru ca era intim legata de locul unde a crescut. Numai acolo puteam sa fim amandoua noi insine. Oriunde altundeva am fi alunecat inapoi in rolurile sociale, adica ne-am fi prefacut pe ici pe colo, prin punctele esentiale.

    amalia 5 decembrie 2011 18:21 Răspunde
  • Mihaela, daca pastrezi povestea in suflet, probabil e ca e cel mai bun lucru care i s-ar putea intampla. Iti multumim, si ea si eu.

    amalia 5 decembrie 2011 18:23 Răspunde
  • Diana, ieri am cedat si eu atmosferei de pre-sarbatori din centrul orasului intr-o plimbare in care am avut norocul ca, daca nu te pot vedea, macar sa te aud la telefon.
    Dar tot mi-e dor de vara noastra un pic… nebuna, nu?

    amalia 5 decembrie 2011 18:26 Răspunde
  • Moi, ai dreptate, vor fi alte intalniri, dar asta nu se va mai repeta.
    Si fiecare intalnire din trecut imbogateste cumva o intalnire din viitor, pentru ca ne schimba un pic chiar pe noi, protagonistii.
    Sa vii la Chicago primavara, adica la inceputul lui iunie!
    Sarbatori fericite si tie si celor dragi.

    amalia 5 decembrie 2011 18:33 Răspunde
  • Cristina, noi suntem pe viata clientii parfumurilor, framantarilor si bucuriilor intercontinentale, un pic mai bogati si un pic mai tristi.
    Te imbratisez cu drag, chiar ieri m-am gandit la tine, am mancat salata-madlena.

    amalia 5 decembrie 2011 18:41 Răspunde
  • fiecare om e o lume….viata e carte…ea a fost o carte deschisa la orice pagina pt tn…iar tu prin harul tau ai spus noua…presarata cu cuvinte rupte din basmele cu zane…foarte frumos…multumim…

    cornelia 5 decembrie 2011 21:50 Răspunde
  • Putin cam melancolic decat ne-ai obisnuit. Dar foarte frumos, nostalgic si cald. E uimitor cum lucruri marunte, abia observate de altii, pot conecta doi oameni.

    Abigail 5 decembrie 2011 21:50 Răspunde
  • Amalia, ai dreptate, fiecare intalnire ne schimba intr-un fel si ne pregateste pentru urmatoarea. dar dorul de cea care a trecut, ramane. Zambet tie, vorba unei prietene dragi tot tot de aici, din lumea lui Alice 🙂

    Moi 5 decembrie 2011 22:52 Răspunde
  • Amalia, ai scris desavarsit.
    Am incercat sa-ti scriu inca de zilele trecute dar ceva a impiedicat trimiterea mesajului.
    Cu speranta ca niciodata nu este prea tarziu, ma bucur si eu de aceasta poveste ca de un dar de la Mos Nicolae.
    Sarbatori minunate!

    camellia 6 decembrie 2011 6:53 Răspunde
  • Amalia, e o poveste trista, dar tu esti cea care a facut-o frumoasa. 🙂
    Sper ca Irenka e bine si si-a gasit fericirea.
    Sarbatori fericite tuturor!

    Victoria West 6 decembrie 2011 11:14 Răspunde
  • Parfum cu iz de amintire,ce dar frumos pentru mosul care a uitat sa numere ghetele…glumeam chiar mi-a placut si povestea si stilul tau ,te citesc cu drag de cate ori imi pot rupe din timp.Sa-ti fie bine in suflet si in gand si sa ai pacea care te indeamna sa scrii asa frumos.Cu toata consideratia,Dana!

    Dana Burghelea 6 decembrie 2011 14:11 Răspunde
  • Cat de adevarat post! Minunat, si disperant de adevarat, Amalia. Una ditre cele mai bune scrieri ale tale, din toate cele (foarte bune) pe care le-am citit. De la doar cateva sute de mile departare, si un numar similar de ani petrecuti aici, o alta Amalia te saluta cu drag.

    Ami 6 decembrie 2011 19:44 Răspunde
  • Amalia, apartin si eu acestui ” club select, clubul oamenilor care nu defilează prin viaţă şi prin emigrare cu toate răspunsurile clare”…salutari din Belgia.Mi-a placut la nebunie postarea ta…multumesc!

    Andra 6 decembrie 2011 21:04 Răspunde
  • Amalia…nu stiu ce sa-ti spun… Vreau sa-ti spun, si nu stiu! La fel mi se intampla si in fata povestilor lui Alice…de multe ori vreau sa spun ceva…si nu stiu ce. Sufletul meu imi paralizeaza orice reactie si raman blocata, doar cu lacrimi in ochi si probabil cu o privire trista ce cred ca poate spune tot, mai bine decat as exprima eu in 1000 de cuvinte… dar cum nu ma poti vedea (si mai bine! ca sigur arat rau!), trebuie sa fac efortul de a scrie ceva care sa fie macar pe aproape cu ceea ce simt…

    Te imbratisez si iti doresc ca toate dorurile ce te ard cate putin sau neputin (adica mult), sa ti se transforme in visuri realizate! Sa ai doar amintiri ce-ti lasa gusturi dulci, nu amare… Si sa nu mai avem parte in viata asta (desi e utopic) niciodata de zambete amare!

    Cu drag, Lorelei.

    Lorelei Eg 7 decembrie 2011 13:27 Răspunde
  • Sint una dintre ” Irenka „… am chiria platita pina in ziua 31 …nu stiu ce va fi dupa aceasta zi si nici nu pot sa ma gindesc la asa ceva
    As vrea sa va arat ce e in sufletul meu, insa nu stiu s-o fac si acum nici n-as putea
    Macar daca as intelege ” de ce ”
    Sintem multe ” Irenka ” , fiecare cu o poveste si toate cu sufletul zdrobit
    Ma regasesc in povestea ta, mult , mult de tot …
    Te imbratisez

    Zarada 7 decembrie 2011 15:29 Răspunde
  • Abigail, da, si cred ca tocmai lucrurile alea marunte, straine pentru altii, ii conecteaza cel mai puternic. Iti multumesc ca imi scrii.

    amalia 7 decembrie 2011 15:48 Răspunde
  • cornelia, mi-a placut mult asta: „ea a fost o carte deschisa la orice pagina pentru tine”

    amalia 7 decembrie 2011 15:49 Răspunde
  • camellia, multumesc. Asa a fost, sa se potriveasca povestea cu Mos Nicolae.

    amalia 7 decembrie 2011 15:51 Răspunde
  • Victoria, asa sa fie, sper si eu ca e bine si si-a gasit fericirea dar ceva ma face sa ma indoiesc. Ar fi ca un final de film american. Stii cum se spune, ca noi americanii vrem o tragedie cu happy end. Dar poate totusi tu ai dreptate.
    Sarbatori fericite si tie.

    amalia 7 decembrie 2011 15:54 Răspunde
  • Dana, multumesc mult de urare, e asa de frumoasa. Pacea apare de obicei dupa ce scriu, inainte e mai tulbure 🙂

    amalia 7 decembrie 2011 15:57 Răspunde
  • Ami, uite cum m-ai emotionat!
    Sa mai vii si o sa continuam sa descoperim impreuna ce tristeti si ce bucurii se ascund sub mastile noastre de cetateni globali.

    amalia 7 decembrie 2011 16:28 Răspunde
  • Andra, salutari din Chicago.
    Uite cum creste clubul, mai asteptam putin si ne organizam 🙂
    Sper ca in Belgia la ora asta e mai cald decat aici sau, daca nu, macar mai colorat.

    amalia 7 decembrie 2011 16:37 Răspunde
  • Lorelei, indraznesc sa cred ca, desi la inceput nu ai spus, totusi cumva am inteles.
    Poate si utopiile ar putea avea uneori bunavointa de a se da peste cap si a se preface in realitati. Sau ar putea cel putin sa incerce.

    amalia 7 decembrie 2011 17:15 Răspunde
  • Servus Amalia

    Te citesc de mult, mi-au placut toate povestile tale, dar cea de astazi este una dintre cele mai calde.

    E trista povestea ta cum triste sint in adincurile lor povestile tutuor emigrantilor ca noi. Rupti intre doua lumi, vrem sa ne regasim prietenii vechi si dragi sufletului nostru in cei cu care impartim noua noastra tara. Si nu-i gasim. Pe cei lasati in urma simtim ca ii pierdem cu fiecare zi in care nu ii vedem, desi, cateodata, cand fusurile orare ne permit, ii gasim pe Facebook or pe Skype. De cei noi nu ne leaga atatea amintiri comune. Unii dintre noi sint norocosi si isi gasesc prieteni noi, alti inca isi mai incalzesc sufletul cu amintirile cu parfum ale unor timpuri trecute.

    Dana Obeada 9 decembrie 2011 14:25 Răspunde
  • Zarada, iti multumesc ca mi-ai scris. M-am gandit la intrebarile tale, de asta nici n-am raspuns imediat. Si cu cat m-am gandit mai mult cu atat mi-am dat seama cat as vrea sa stiu raspunsul la intrebarea „de ce?”. E una din cele mai grele intrebari. Uneori pare ca n-am gresit nimic, ca ne-am straduit, si totusi lucrurile nu se leaga. Stii ca trebuie sa ne gasim puterea sa cautam solutii. Stiu si eu asta, dar in unele zile uit. Iti tin pumnii stransi sa fie bine.

    amalia 12 decembrie 2011 2:05 Răspunde
  • Dana, ai completat asa de bine, de fapt n-ai completat, ai adancit ce am vrut sa spun.

    amalia 12 decembrie 2011 2:09 Răspunde
  • Acum vreau si eu neaparat sa incerc Sicily. Irenka mea e sirianca, frumoasa ca o pictura si mereu trista, chiar si cand rade. Nu de grija banilor, ci de grija celor lasati acasa, intr-o lume rascolita si incerta… cel putin asa era ultima data cand am vazut-o. Poate ca, fara tristete, nici nu le-am fi observat frumusetea la fel de bine. Sunt sigura ca nici ea nu te-a uitat, pentru ca n-are cum sa te uite niciun om caruia i-ai povestit tu, vreodata, ceva.
    Iti tin pumnii, Zarada!

    catintherain 14 decembrie 2011 8:50 Răspunde

Lasă un răspuns la Marina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title