„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Scrisori din San Francisco – Seara cu Dorsey si Goldberger

de

O ora de condus noaptea printre luminile rasfirate pe dealurile din San Francisco si apoi mai departe pe autostrada abia a reusit sa im potoleasca starea fierbinte tesuta in jurul capului si al inimii de prezenta la o seara in care Jack Dorsey si Paul Goldberger au adus in discutie subiecte care mi-au involburat atat sangele romanesc si cat si cel american. Oamenii acestia doi au stat frumos si elegant si au conversat pe scena fara sa banuiasca tensiunile interne si externe care se inlantuiau la trei metri in fata lor, in scaunul E-16 pe care il ocupasem in public. Ca om al muncii ne-IT in Silicon Valley si iubitoare pe viata si pe moarte de literatura, conflictul ma acompaniaza de la sine dar de data asta simteam cum ma trage pe scena, peste oamenii aceia cumsecade care n-au gresit cu nimic. Mecanismul educational cu accent pe reprimare comunist si mecanismul de socializare  cu accent pe ascunderea emotiilor capitalist si-au facut insa meseria si m-au legat de fotoliul rosu din sectiunea orchestra. Daca nu punem la socoteala ca am vorbit singura, ca am dat din maini, ca am stat pe muchia scaunului gata sa pic jos sau ca am bagat capul printre cei doi vecini din fata ca sa vad scena mai bine, ne putem legana toti in iluzia ca m-am comportat relativ normal.

Un alt moment de colaps a fost cand mi-am dat seama ca Paul Goldberger e autorul unui articol din Vanity Fair de ianuarie, in care a desfiintat pe buna dreptate arhitectura din Silicon Valley. Am respirat adanc sa armonizez durerea subiectului cu calitatea impecabila a scrisului, articolul fiind unul care mi-a ramas in memorie. De altfel Goldberger nu s-a dezmintit nici in seara in discutie, calificand proiectul noului sediu Apple gen nava spatiala circulara drept „a wrong thing done right”. Ne-au aratat tot in poza sediul Facebook si astea sunt doua din cazurile fericite. Pe scurt, un campus nondescript pe dinafara si oarecum rupt de lume, acesta este celula arhitecturala de baza in zona in discutie. A zis-o si Golberger, o zic si eu, parca ne-am nascut din aceeasi revolutie. Intrebarea ce se poate face nu are un raspuns simplu si aduce in discutie adevarul ca titanii tehnologici au venit pe lume pentru a face bani si nu pentru placerea estetica a Amaliei Nita. Si totusi. Jack Dorsey a mutat sediul Twitter in San Francisco, oferindu-le oamenilor vibratiile inegalabile ale orasului. Romanii americani din America ar trebui sa inteleaga ce zic. In ciuda marimii si a istetimii America a pierdut pariul cu arhitectura, bineinteles cu cateva exceptii, cu atat mai notabile.

Dar San Francisco e mic, sapte mile pe sapte, in traducere zece kilometri pe alti zece. Faptul ca e desfranat de frumos nu il face mai mare. Ar trebui scrise legi care sa nu permita dealuri atat de dramatice, copaci atat de subversiv aromati, seva  verde inmuiata in respiratia Pacificului. Ar trebui pictate legi care sa nu permita case pastelate crescute cat cuprinde privirea, gradini care incurajeaza complicitatea arborilor din povesti nestiute cu prea plinul florilor si cu intelegerea binevoitoare a cate unui palmier cu sange albastru. Dar splendoarea ramane tot in sapte mile superbe pe sapte si intensitatea bulversanta a frumusetii nu face teritoriul mai accesibil, daca vrei sa pui mana pe el cu acte. Dar Jack Dorsey pare sa fie exponentul intrinsec elegant al unui inceput de recunoastere ca tot orasul bate filmul si nu suburbia. Faptul ca nu sunt multe orase adevarate in America ar putea fi alt inconvenient structural de baza dar posibil nu fara rezolvare daca se intorc banii cu buldozerul si pe partea cealalta.

Batalia tehnologie pro sau contra umanism care se duce acum in California are ca miza chiar vietile noastre, felul in care ne atingem, felul in care ne miram, ce invatam sa asteptam de la altii, ce indraznim sa rascolim in noi. Sunt tehnologia si literatura in competitie salbatica sau pot exista echilibrat impreuna? Intrebarea fundamentala de la care pornim pe aleea implinirii (era sa scriu fericirii) este ce poti sa dai sau ce poti sa primesti? De ce cand dai conturul satisfactiei e mai plin? Ce inseamna in fond starea de bine? Bani? Mangaieri? Panorame? Adapost? Orizont? Razvratire? Acceptare? Perceptie? In ce voiaj complicat e angajata umanitatea noastra la jumatatea lui martie 2015?

Ar fi fost minunat sa avem parte de un timp mai generos pentru intrebari si raspunsuri la intalnirea cu doi oameni atat de interesanti. Imi amintesc aici de ora de literatura unde am fost pusi sa alegem patru personaje dintr-un grup pe care le-am salva daca ar fi sfarsitul lumii. Trebuia sa aruncam o privire spre cum avem construite intern valorile. Imi amintesc cum destui vroiau sa omoare profesorul de literatura, legea discriminarii ma obliga sa spun ca autorii textului il facusera de o varsta venerabila, bolnav de inima si inzestrat cu darul conversatiei. Mi-am luat idealismul in dinti si le-am spus ca in lumea care omoara profesorul de literatura nu vreau sa fiu salvata.

Seara cu Dorsey si Goldberger mi-a amintit de ora de literatura. Cumva, miza este aceeasi.

 

Tag-uri:
Categorii:
San Francisco

Comentarii

  • Acesta cred ca e motivul pentru care au inventat un cuvant pentru incitarea bazata pe inteligenta 😀

    Miva 1 aprilie 2015 11:01 Răspunde
  • Imi place cum scrii si cum reusesti sa prezinti toate detaliile unei astfel de zi. Poate viata dincolo de ocean este altfel si ti-a influentat modul in care privesti lumea, ceea ce e ok.

    Excursii scolare 18 mai 2015 11:12 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title