„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Semnale confuze

de

Domnul indian care vinde bomboane si ziare in gara pe unde trec zilnic traieste uneori momente de adanca si justificata confuzie. E un om simpatic, probabil bunic, venit aici, pe vremuri, din India. Intr-o zi l-am auzit povestind despre cum a sosit, cum i-au crescut copii, cum si-a legat destinul de taraba cu apa plata la suprapret si batoane de ciocolata atat de dulci incat cu siguranta cativa atomi ti se lipesc pe vecie de aparatul digestiv. Dar mie domnul indian imi este simpatic, in parte si pentru ca mi se nazare ca hauaiuuu-ul sau este mai cinstit si mai incarcat de nuante umane decat al altora. Ii raspund si eu cu cel mai de calitate guuudendhauaiuuu?!! pe care ma pricep sa il produc, si relatia decurge fara hartoape notabile.

Intr-o zi insa l-a doborat curiozitatea sau poate plictiseala sau poate combinatia lor, eventual condimentata cu farame de solidaritate nascute din datul ochilor zilnic. M-a intrebat daca lucrez inzabenc dar i-am marturisit ca nu, eu lucrez inziofis. Guuud, guuud, m-a incurajat. N-am intrat in alte detalii, doar am pasit putintel pe terenul minat al lui duiulaicit, la care eu am scos un sunet ce putea fi interpretat, la alegere, ca raspuns pozitiv, raspuns negativ sau tuse neutra, ceea ce si era. Dincolo de asta, relatia a evoluat placut, asa cum am precizat. Uneori ii las eu cativa centi in plus, alteori imi da el biscuitii fara sa mai astepte maruntis, in fond ne petrecem destule momente din existenta in aceeasi gara. Odata m-a intrebat ce s-a intamplat cu mine, nu ma mai vazuse demult. Era vara, asteptam trenul pe bancutele de afara, ocolindu-l astfel fara sa planui asta neaparat.

Aceasta a fost introducerea, inainte de incheiere sa specific ca reprizele de confuzie se deruleaza astfel: in unele zile omul ma vede foarte pe ganduri, ba chiar si lacrimand slab pana la moderat. Sunt zilele in care derulez in minte fantezia aceea in care imi dau demisia, imi cladesc cinstitele bagaje (era sa zic boarfe) intr-un container, ii fac cu mana (containerului) pana se indeparteaza de tarm, apoi plec la agentie sa gasesc o combinatie de avioane care sa ma depuna la Timisoara. Scenariul revine des, temperat numai de completa intelegere a faptului ca orice urmari se intampla sa zdrangane in continuarea lui in mintea mea suprasolicitata, realitatea nu se va potrivi cu nimic. Dar si aceasta intelepciune tarzie ar putea fi declarata un inceput de victorie.

Dupa ce termin cu melancolia, stergandu-mi lacrimile cu servetele frumos colorate si impachetate, si dupa ce am stabilit in sinea mea ca avioanele care se ridica de la O’Hare, merg fie spre Frankfurt, fie spre Amsterdam, fie spre Roma, fie spre oriunde exista o cat de mica si disfunctionala conectie cu Romania, raman sa pandesc semnalul sonor al barierei, semnal care ma anunta ca trebuie sa imi mut atat trairile, cat si elanurile si regretele (costurile de oportunitate) intr-un vagon de cursa scurta.

Vin apoi zilele in care, stand tot asa, in sala de asteptare, si luand o pauza de la restul preocuparilor, imi amintesc cate o fraza haioasa pe care am citit-o undeva si care e capabila sa ma faca sa rad si dupa doua saptamani batute pe muchie. Asadar, recapituland, omul ma vede azi plangand si maine hohotind de ras, in aceeasi locatie si la aceeasi ora. Ce poti sa crezi despre cineva care alterneaza astfel starile in spatiul public? In gara! Printre cetateni cinstiti si cetatene (din cand in cand) scrobite, toti, fara exceptie, realmente veseli si guralivi. Probabil omul meu ar fi fost indreptatit sa cheme pompierii, politia si salvarea, just-in-case, asa cum se cheama de obicei. Dar ma cunoaste de prea multa vreme si nu trece la asemenea masuri. Ma urmareste cu un zambet iar eu ma mut mai langa fereastra, unde exista o masa lunga cu scaune metalice, pe care, daca vrei, poti sa le scrasnesti de podea, astfel incat toti creierii calatorilor sa se contorsioneze instantaneu. Trag apoi binisor si cu reala bagare de seama unul dintre scaune, ma instalez mai intr-o parte si astept cuminte trenul. Acesta soseste aproape pe ceas si apoi nu mai e nicio problema, caci conductorii s-au imunizat in decursul anilor la rasul, plansul, tacerea si zbieratele calatorilor.

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
America · in gara

Comentarii

  • Intr-o zi o sa joci tontoroiul de fericire pentru ca te-ai impachetat forever pentru Romania si bietul om sa se zbata in dileme cumplite: sa-i cheme pe aia cu camasa de forta sau nu.

    Ai grija! 🙂

    Anemari 13 ianuarie 2010 16:29 Răspunde
  • Asta cu „forever” e mai grea, inca dezbatem 🙂

    amalia 14 ianuarie 2010 5:01 Răspunde
  • Tot ce pot sa-ti spun este ca pe aici lumea se inghesuie pe posturile disponibile la Comisia Europeana in speranta ca forever for pleca din aceasta tara.

    Dezbaterea are ca argumente: ritmul de viata, conditiile pentru copii…

    Ca sa merg la muzeu, la teatru sau in parc trebuie sa calaresc cel putin doua autobuze cu copilul de mana ptr ca nu conduc si nu am nimic in cartier la mine.

    Sora mea mai mica locuieste in Bragadiru, 10 minute de Bucuresti si nu a mai fost pana la Piata Romana de 2 ani. Zice ca e departe… Asta spune ceva despre cum traim.

    Centrul orasului devine prohibit celor de la periferie ptr ca dureaza ore nesfarsite sa ajungi to and from.

    Anemari 14 ianuarie 2010 15:37 Răspunde
  • Anemari draga, te cred 100%. Inghesuiala la Comisia Europeana e absolut justificabila, pentru ca reusita iti ofera viata cu avantajele si farmecul Europei iar, la o adica, te poti repezi intr-un week-end si pana acasa, poate mai usor decat din marginea Bucurestiului pana in centru, cum spui si tu.
    Eu stau aici la marginea nordica a orasului, de aici incep suburbiile, insa daca nu merg din cand in cand in centru, ma sufoc. Adevarul este ca si lucrez tot intr-o suburbie. Sunt multe, multe, de luat in calcul, dar, pentru mine, ceva nu e asa cum ar trebui sa fie, si nu e vorba de bani, caci nu am deloc pretentii mari.
    Ptiu, ce m-am complicat.
    Iti multumesc tare mult de mesaje.

    amalia 14 ianuarie 2010 17:58 Răspunde
  • Asta-vara in Spania am intilnit doua cupluri – unul francez si unul olandez – care mi-au zis ca ar face schimb de locuri cu mine in acel moment … le-am zis sa nu-mi faca oferta de doua ori:) …
    adevarul e ca eu nu dupa Romania suspin, iar locul acesta mi se potriveste, ca si societate … dar e atit de departe de Mediterana si de satele cu case varuite in alb …
    si te inteleg perfect … suburbia e ideala daca lucrezi in centru … daca nu, te sufoci …

    Sofie 15 ianuarie 2010 10:10 Răspunde
  • Amalia, indianul ”tau” se uita lung la tine, dar cine stie ce complicatii or fi si-n sufletul lui..Ma-ntreb daca nu cumva chipul tau, in functie de zilele prin care treci, nu vorbeste despre tine si inside-urile tale. Eu am ceva prieteni plecati prin lume si cand vorbim pe net sau ne intalnim prin tara, sau prin vacante, pe la jumatatea drumului, au in ei suspinul de dezradacinat.Sau asa imi spun unii dintre ei ca se simt. Dar au viata lor, nu le-ar fi usor nici sa plece, nici sa revina, raman asaa, intr-o suspendare cu mintea intr-un loc si cu realitatea in altul. Eu spun ca daca ai decis sa pleci din tara in care te-ai nascut, te-ai dus cu arme si bagaje in alta parte, iar la un moment dat vrei sa revii, nu trebuie sa te gandesti decat la tine si la nazuintele tale.S-ar putea sa te-ncerce regretul si daca pleci de-acolo, si daca ramai.
    Nu vreau sa te descurajez, dar Romania nu e o tara in care merita sa-ti cresti copiii.Ma doare s-o spun asa de raspicat, cu atat mai mult cu cat nu cred ca voi pleca de-aici vreodata sa traiesc si sa muncesc in alta parte, iar copilul pe care-l voi avea va fi nascut si crescut aici.. Si nu este vorba de tara in sine si de toate neajunsurile ei din cauza ”unei pozitii geo-politice” in fel si-n chip caracterizata, ci este vorba de mentalitatea celor care-o populeaza. Eu insami privesc de mute ori critic totul in jur, cand problema pe care ar trebui sa ne-o punem pe tapet pentru cei care au in jur de 30 de ani si au prins ambele regimuri ar trebui sa fie alta: cum sa iesim din toata aglomeratia asta de saracie cu duhul si contemplare a zadarniciei. Din pacate, cei mai multi au plecat scarbiti si au reusit (sau nu) in alta parte, iar aia ramasii par coplesiti si descurajati.
    Scuze ca am scris in halul asta de mult, dar, probabil, sunt intr-o pasa proasta.Dar trecatoare:)

    Una 15 ianuarie 2010 11:12 Răspunde
  • Da, Amalia… s-ar putea ca Una sa aiba dreptate. Si eu gindesc tot asa, ca s-ar putea dupa o eventuala intoarcere in Romania, sa regret amarnic si pling dupa America. Dar gindesc asa dupa ies din perioadele de plins si suspin dupa Romania.
    Ca si pe mine ma apuca tot la sau in tren ginduri din astea cu plecatul, cu facutul bagajelor… mai nou am sperantze ca sora mea sa vina aici definitiv si acum ma gindesc cum vine ea aici si mai putin cum ma mut eu inapoi in Romania…
    Asa cum am mai zis sentimentul acesta de „eu unde apartin?” il voi avea probabil toata viata mea. Trebuie doar sa invat sa traiesc cu el.

    iana 15 ianuarie 2010 17:03 Răspunde
  • Sofie, schimb de locuri pentru Spania? Abia am vazut „Vicky Cristina Barcelona” si as pleca si maine! Cred ca nu m-as da in laturi nici de la Franta, poate nici de la Olanda 🙂 Adevarul e ca imi lipseste Europa, ce sa o mai tot dam cotita.
    Daca iti faceau oferta de doua ori ce faceai?
    Ce rau imi pare ca nu ne-am stiut gasi si cunoaste cand erai la Chicago!
    te pup

    amalia 16 ianuarie 2010 7:29 Răspunde
  • Una, iti multumesc pentru halul asta de raspuns lung, pentru mine e o bucurie, de ce sa o ascund? In momentul in care am plecat nu stiam mai nimic despre nimic si, bineinteles, credeam ca stiu totul. De asta nici nu mi-am facut un rost spectaculos aici, pentru ca am stat de fapt suspendata. Sau poate am plecat numai cu bagajele, fara arme 🙂
    In mentalitatea romaneasca s-au amestecat multe: ramasite de comunism, avanturi din capitalism, show-biz de caverna, incertitudine, reasezari (destule strambe). It is what it is, cum zic americanii.

    amalia 16 ianuarie 2010 7:49 Răspunde
  • iana, si eu ma gandesc ca s-ar putea sa regret, de fapt sigur o sa regret anumite lucruri, aproape ca stiu si ce, dar or mai fi si altele, de care acum iar nu-mi dau seama.
    Sora ta are de gand sa se mute aproape de tine? In primul rand, ce bine ca ai o sora, si apoi ce bine ca are acest gand. Cred si eu ca o sa fie mult mai lin sufleteste sa o ai si pe ea aici.
    Week-end placut, e vineri seara 🙂

    amalia 16 ianuarie 2010 7:53 Răspunde
  • Mie mi se pare un pic nelalocul lui faptul ca toti carora nu le place ce se intampla in tara asta, aleg sa plece…Consider ca pt a schimba ceva in bine, trebuie sa ramana aici cei care observa ca lucrurile nu sunt intocmai cum ar trebui sa fie.
    Daca toata lumea pleaca, aici nu o sa se schimbe nimic.
    E calea posibil mai usoara sa pleci intr-un loc unde toate sunt bune si frumoase, desi sunt convinsa ca nu e foarte usor sa te desprinzi…
    Nu vreau sa supar pe nimeni, dar aud destul de des oameni, carora nu le place ce se intampla in tara asta, ca vor sa plece, ca dincolo – oriunde ar insemna asta – e minunat, e un loc unde pot trai si unde isi pot educa in liniste copiii…Si ma intreb mereu, de ce cei carora nu le convine tara asta, nu aleg sa ramana aici, sa incerce sa schimbe ceva in bine aici, nu sa fuga dincolo…Repet, nu vreau sa supar pe nimeni, dar gandul asta il am mereu in minte de cate ori cineva spune ca trebuie sa plece, ca in tara asta nu se poate trai. Stiu ca am alunecat – cum fac de obicei – pe langa subiect, numai ca…asta simt.

    je 17 ianuarie 2010 14:00 Răspunde
  • Je, nici eu nu vreau sa supar pe nimeni, dar supar de multe ori, asa e viata. Sper doar sa nu-i supar fundamental pe oamenii la care tin cu adevarat, desi aceia, se presupune, ar trebui sa ma inteleaga corect, chiar daca uneori nu suntem de aceeasi parere.
    Iti multumesc mult pentru comentariu, m-am apucat imediat sa-ti raspund 🙂
    Eu am plecat din curiozitate, o curiozitate ingrozitor de mare, nimic nu m-ar fi putut opri. Sunt si „dincolo” si bune si rele, n-as vrea sa sune ca o intelepciune de doi bani, asta e realitatea. Si sa stii ca felul in care ai scris ma ajuta sa-mi ordonez gandurile, si asta e meritul unui comentariu bun.
    Oamenii, in general, nu au rabdare sa astepte pana va veni sau nu un bine, si de multe ori nu mai spera ca o sa mai vina. Eu zic ca daca redefinim un pic binele si insistam, s-ar putea sa fie bine si la noi. Vom vedea. Dar stii si zicala „pestele de la cap se impute” si la cap, ihhh, ce sa zic, pe mine ma vor convinge ca au intentii bune cand tara o sa aiba doua autostrazi care sa merite acest nume.

    amalia 17 ianuarie 2010 20:17 Răspunde
  • Desi va citesc de mult, nu am scris niciodata.
    Locuiesc in Australia, iar aici banii se cheltuie „in interior”.Nu exista o invazie de produse straine, din afara.Pe multe dintre produse chiar scrie „proudly aussie made/grown”.Iar toti le cumpara cu incredere, si tara se misca…Cred ca atata timp cat in Romania se alearga dupa produse importate si nimeni nu mai are incredere in productia autohtona, lucrurile se vor misca cu incetinitorul.Autostrazile se vor construi la cei la care le cumparam produsele.
    Scuze ca am deviat de la subiect, o sa mai revin.

    Ioana 18 ianuarie 2010 3:17 Răspunde
  • Ioana, bine ai venit!
    Si bine ai scris.
    Uite, zilele astea chiar m-am tot gandit la Australia, am rugat pe cineva de la servici care a calatorit acolo sa imi spuna impresii despre tara ta.
    Globalizarea asta care ne ameteste mintile si matele si sanatatea e cu un dus si intors care merita, intr-adevar, multa atentie.
    E bine ca australienii fac asa cum spui, ceea ce vine din alte parti nu e intotdeauna ceea ce pare, ba, de multe ori, cand ajungi la sursa, vezi McDonalds, etc, iti dai seamna cat de vopsita e cioara.
    O sa mai revin si eu la tema asta, sa stii.
    Nu cred ca ai deviat de la subiect, l-ai completat.
    Si te mai astept.

    amalia 18 ianuarie 2010 9:57 Răspunde
  • Amalia, referitor la suparari, de obicei supar tocmai pe cine nu as vrea…caci sunt brutal de sincera, si oamenii pe care as vrea sa nu ii supar, se vor menajati, asa ca ma invart in acest cerc. Dar, revenind la ceea ce ne place si mai ales, ce nu ne place in tara asta, daca toti cei care observati ca ceva nu e tocmai bine aici, plecati cu totii, probabil ca nu vom avea niciodata acele autostrazi si alte lucruri de care ar fi nevoie pt putina civilizatie, oricat de mult am spera…oricat de mult ar ironiza pe aceste teme Mircea Badea, si Carcotasii si altii ca ei. Asa ca am un sentiment de imensa neputinta cand vad si aud cati oameni vor sa plece, si cand stiu cati au plecat, si evident ca nu se mai intorc…Si imi e ciuda si pe tara asta, care de la cap s-a stricat, dar si pe cei care nu au putut sa mai ramana aici, pt ca de acolo de departe, isi vad de viata lor fara a mai putea schimba nimic.

    je 18 ianuarie 2010 22:24 Răspunde
  • je, asa e, facem, printre altele, o echilibristica fina intre sinceritate si menajament, incercam proportii, combinam, ne construim interactiunile de multe ori in cercul despre care vorbesti. Eu, de exemplu, sunt Iepure dupa zodiacul chinezesc si urecheatul asta nu vrea sa supere pe nimeni dar inteles pana si el ca nu se poate 🙂
    Eu cred ca vom avea si autostrazi, abia astept.
    Dar nici n-as vrea sa ajungem sa avem numai autostrazi, nu e bine nici asa 🙂
    Sunt multe mentalitati rele, e adevarat, dar sunt si lucruri bune, pe unele din astea le sesizezi perfect dupa vreo cativa ani de exil, crede-ma, parerile se reaseaza.
    Sa nu te lasi cuprinsa de sentimentul acela de neputinta. Nu trebuie.

    amalia 19 ianuarie 2010 9:50 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title