fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Sindromul turbarii de calatorie

de

Foarte pe scurt, cand plec de acasa sa vizitez locuri care imi plac pana la lacrimi, vorba poetului (pana la lacrimi mi-e draga viata), se petrece urmatorul fenomen: turbez. Nu te mai poti intelege omeneste cu mine, ma scutur de haturile logicii, raman in urma, fac poze, sunt in pericol sa ma calce masinile, sa ma calce calestile, sa ma ia politia. Co-drumetii mei isi mai fac pomana, se intorc dupa mine, mesteca din buze si ma trag de cate un brat dupa ei. Uneori sunt iritati, alteori schimba doar priviri in care scrie, negru pe alb: las-o si pe ea sa-si faca damblaua, ca in general e fata buna, numai cand calatoreste se comporta irational.

Asa se face ca luni dupa-masa am dat piept in piept cu un domn care pazea feroce platoul de filmare amenajat in Central Park pentru un show TV numit, dupa cum am putut citi pe spatele scaunului regizoral, Gossip Girl. Fara sa bag de seama ca existau niscaiva jaloane de delimitare intre personalul artistic si personalul cascator de guri, m-am trezit ca am inaintat un metru si ceva pe teritoriul artistic, unde inca nu apartin. M-am scuzat intr-un fluviu de I’m sorry si am dat in marsarier pietonal pana la locul de unde puteam asista nederanjata la filmari.

Apoi n-am mai rezistat, m-am strecurat printre cativa copaci si am incercat sa fotografiez prin frunzis drama din platou, caci ceva imi spunea mie ca e o drama, pentru ca vedeam un baiat si o fata care stateau de vorba, conform scenariului. I-am incadrat cum s-a putut si cand sa apas pe buton am vazut ca imi aparuse pe ecran si o veverita, incurcata in rutinele cotidiene de acest echipaj invaziv de filmare. Ceea ce a iesit poate fi vazut mai jos.

veverita

 

 

 

 

 

 

 

 

E drept ca protagonistii gossip-ului, acolo, in stanga, sunt un pic mai estompati, dar priviti in dreapta, la mandretea de veverita urbana, cu sumarul gandurilor intiparit pe mutrisoara: ia uite la oamenii astia, iar filmeaza, iar imi blocheaza vizuina, nu-i inteleg, ma plictisesc si, sincer, ar trebui sa vada si ei ca vine toamna si e timpul de umplut scorburile cu una, alta.

Dupa episodul cu parcul, alergatura de placere prin New York a continuat toata saptamana, picioarele au umblat in legea lor, purtandu-ma prin locuri grozave, despre care pana acum doar am auzit, pe care  doar mi le inchipuiam. Capul a acceptat numai complicitatea bratelor si a camerei forto, anii mi s-au scuturat de pe umeri si parca tocmai venisem pe lume, cu rezervele de uluire intacte, cu hambarele de bucurie pline ochi, mai sa le sara acoperisurile. Uitam sa mananc, imi aminteam numai spre seara, cand se aprindeau luminile prin zgaraie nori si cand oamenii de pe strazi deveneau si mai incredibil de multi, si mai incredibil de vii. Apoi eram gata sa pornesc mai departe, desi trebuie sa recunosc ca de miercuri incolo au inceput sa ma cam doara picioarele.

Deveneam fioroasa numai daca auzeam ca vreun drumet indraznea sa se planga de oboseala si isi cerea dreptul la obsteasca odihna care urmeaza in mod normal dupa plimbari de cate sapte sau opt ore. Tot luni a fost cat pe-aici sa iau jugulara partenerului de calatorie, pentru ca a insistat sa mergem la metrou si de acolo spre casa temporara, in loc sa ne mai taraim cumva si pana la Times Square. Pe mine parca ma sapunisera oamenii din Star Gate sau Star Treck cu vreo substanta din aceea interstelara, cu care combati epuizarile pamantene.

Sincer nu stiu de la ce mi se trage aceasta metamorfoza, in fond oamenii calatoresc in mod curent in zilele noastre si cei mai multi nu au nevoie, cum stiu ca as avea eu, de o placuta legata de gat, purtand inscriptia: pierdut simtul masurii, aducatorului nici cea mai mica recompensa.

 

Categorii:
America · calatorie

Comentarii

  • Inedit instantaneu, mi.a placut mult. Te inteleg bine, nici eu nu am masura cind calatoresc intr/un loc necunoscut, noul ma umple de energie, de curiozitate…Salutari Americii frumoase pe care o strabati.

    Corina Ingman 13 octombrie 2009 20:49 Răspunde
  • Corina, multumesc, acuma incep sa revin la normal sa zicem, dar mai simt ramasite de elan pe ici, pe colo. Si inca un lucru: mi se pare absolut ciudat sa trebuiasca sa dormi cand te afli intr-un loc nou si ai atatea de vazut. Curata pierdere de vreme 🙂

    amalia 14 octombrie 2009 3:38 Răspunde
  • Si eu tare ma transform, atunci cand sunt in alt oras , pe care nu l-am mai vizitat ! Din persoana timida ,devin sociabila si toate locurile noi parca m-au asteptat sa-mi spuna povestea lor.Si mai ales sunt intr-o permanenta stare de incantare pe masura ce descopar peisaje frumoase si oameni , care parca , dintr-o data sunt foarte draguti cu mine.

    Blanca 14 octombrie 2009 11:04 Răspunde
  • Bestiala fotografie!!! Daca incercai sa pozezi o veverita nu reuseai asa o fotografie……azi am fost mofluza si infrigurata ca vremea (la Cluj ninge..) si fotografia asta m-a incalzit instantaneu…superba! Eu zic ca daca tot l-ai fotografiat pe Chip…poate il gasesti si pe Dale…
    Inteleg perfect chestia cu pierdutu’….ador chestia cu pierdutu’…..si inca nu mi-am gasit un partener de calatorie la care sa ii placa sa se piarda ca mine. Asa ca pe moment savurez momentele astea singura, iar uneori chiar imi doresc sa ma pierd singura sa pot vedea, visa, admira, cumpara, fotografia tot, tot, tot…..
    Acum 4 ani eram la Madrid(prima mea iesire din tara)si pe cat imi doream eu sa pot colinda orasul pe atat de crizate erau rudele mele ca nu cumva sa ma pierd, cu toate ca eram majora, vaccinata, stiam sa citesc si sa intreb unde ma aflu in mai multe limbi…..de-atunci mi-am dat seama ca ce pentru mine inseamna a ma pierde intr-un oras( de preferinta incarcat de istorie ) pentru altii insemna pierdere de vreme….
    Anul trecut pe vremea asta colindam strazile Venetiei…de una singura, din exact acelasi motiv: dorintele mele nu prea coincideau cu cele ale amicelor cu care eram…a fost minunat, acum m-as intoarce…
    Amalia, mai asteptam ceva poze…si ceva povesti despre ce vezi, traiesti, savurezi in New York…

    irina 14 octombrie 2009 18:30 Răspunde
  • Blanca, ai dreptate, totul pare ca se schimba pe pamanturi noi, poate ne scuturam si noi de griji si de anumite limite si ne putem bucura cu tot sufletul de descoperiri asteptate de mult.

    amalia 15 octombrie 2009 21:46 Răspunde
  • irina, gata, m-am intors la Chicago, de acum luptam se pare cu o iarna extraordinar de grabita, chiar obraznica, as putea spune. Cum, la Cluj ninge? O, asta chiar e prea de tot. Eu inca mai sper sa se mai arate un pic toamna, dar cine stie, sa vedem.

    Cand imi vorbesti de Madrid si de Venetia incep iar sa visez planuri de calatorie si te-as tot intreba de una, de alta, ma bucura tot ce imi povestesti. Iti multumesc mult pentru ca treci pe aici si lasi din gandurile tale bune.

    amalia 15 octombrie 2009 21:49 Răspunde
  • La Cluj nu mai ninge….in schimb e un soare cu dinti …cred ca 3 grade au zis la radio…..
    Dar e frumos, inca e toamna, acum ca mai sunt ceva raze de soare e minunat sa ma uit la copacii pe jumatate desfrunziti care parca inca nu vor sa renunte la frunzele asa de frumos colorate…..
    Ma bucur ca citesti „povestile” mele….as dori sa am mai multe de spus, de scris, de impartasit…
    Si eu ma tot gandesc la planuri de calatorie…..ma gandesc ca musai la anul trebuie sa merg intr-un concediu „de vizitat” .Anul asta m-am prajit la soare in Turcia(nu-i vorba, tot am vazut si acolo ceva minuni: la propriu, ca am vazut Efes-ul si templul lui Artemis-ce-a mai ramas din el)dar la anul vreau sa umblu, sa respir aer de oras incarcat de istorie, frumusete, muzee, gradini…poate si mare….ma gandesc la Barcelona….sau poate Amsterdam..sau daca nu , ma reintorc la Madrid ca acolo-s neamurile si cazarea nu se plateste :)))

    irina 17 octombrie 2009 14:54 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title