„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Sunt tot ce am

de

Stiu exact cum ar trebui sa fiu.

Pot descrie exact in cuvinte si, daca ma screm un pic, pot desena.

Ceva mai nepasatoare, ceva mai putin curioasa, ceva mai putin dispusa la mirari, ceva mai egoista, ceva mai multumita cu starea lucrurilor sau, daca nu, ceva mai indrazneata, ceva mai categorica, ceva mai practica, ceva mai rece.

V-am spus ca stiu.

Problema apare la proba practica, unde balanta dintre incredere si indoiala imita turbarea unui roller coaster.

Apoi urmeaza interpretarea semnelor. Trenul era in statie cand am ajuns. Asta inseamna ceva? Nu? Il facem noi sa insemne! Din tricoul verde am mai gasit la magazin exact o bucata. Ma astepta? La ora x s-a petrecut fapta y, asta inseamna ca z?

As vrea sa stiu exact cui si in ce fel am gresit. De ce scriu, de ce simt, de ce intuiesc, de ce dimineata m-am rotit de doua ori in cerc complet printre palmieri, cu fata spre cer si cu speranta asumata ca nu va baga nimeni de seama. De ce am nevoie de departare, de ce am nevoie de apropiere, de ce mi-e greu cu mine si de ce trebuie sa ma suport la bine si la rau, chiar si cand ma plictisesc de acest sport extrem.

Cam de prin februarie incerc sa stabilesc daca problemele mele cu lumea isi au sediul dincolo sau dincoace de peretele frontal al cutiei craniene, si de fiecare data rezultatul da cu virgula. M-am rupt de multe lucruri in multe feluri si nu in locul fiecarei rupturi m-am legat la loc.

Daca va intrebati, legitim, ce mi-a venit, pot sa va spun ca de vina e stewardesa, care, cu urarea Have a nice evening! m-a facut sa plang in hubloul meu treizeci de minute batute pe muchie. Ce-o fi crezut baiatul ala conectat in urechi, in nas si in gura cu fire care duceau la un film cu batai, nu stiu.

Nu de depresie mi-e frica, ci de faptul ca stiu ca de fiecare data o sa ies cumva din ea.  Si jocul continua.

 

 

Comentarii

  • Fiecare dintre noi este un rezultat de adunari si scaderi vesnic in schimbare; uneori imprejurarile ne pun virgule, alteori singuri ne atarnam de coada cate o paranteza care ne impinge catre ambiguitate. Avand impresia ca stim exact cate calcule ne mai trebuie pentru a polei in perfectiune viitorul- uitam sa traim in prezent. Sau, cand traim, o facem fractionat, la numitor sau la numarator, niciodata cu rezultat intreg. Cu cat exista mai multa luciditate- cu atat se adauga mai multe necunoscute ecuatiei care ne defineste; ne intrebam de ce ne intrebam si ne raspundem cu alte intrebari. Unu plus unu fac doi? In ceea ce priveste OMUL- niciodata, pentru ca fiecare „unu” de dinaintea egalului aduce, in adunarea asta (care pare extrem de simpla, la prima vedere, dar care este atat de complicata incat multi refuza chiar s-o mai si rezolve vreodata) aduce, spuneam, un rezultat de adunari si scaderi vesnic in schimbare…Dincolo de egalul ala fatidic, printre atatea variabile, rasar (in unele cazuri) si cateva certitudini: copiii. Poate singurele lucruri bune, rotunde, fara virgule si fara paranteze de care suntem in stare.

    D Mihaela 24 aprilie 2012 12:03 Răspunde
  • Atat de frumos ai descris o stare, un gand… De ar putea sa ne intelega cei de langa noi, de ar putea sa ne citeasca in cuvinte si in ochi…

    Andres

    andres 24 aprilie 2012 12:07 Răspunde
  • am incercat mereu sa aflu daca acea lume a intrebarilor este la toti oamenii atat de vasta si enervant de insistenta ca la mine.am aflat raspunsul citindu-l pe ocho care spune ca trairile interioare,intrebarile si depresia sunt date numai oamenilor inteligenti.nu ma consider un einstein,doamne fereste dar uneori privesc cate un om care e asa de fericit in lumea lui,iubeste si uraste cu patima fara sa il chinuie ceva.cred ca sunt oameni fericiti in aceasta lume,au atatea fixuri si linii drepte pe care erg ca nu au timp de reflexii.traieste fiecare stare dar tinde spre fericire si liniste!sunt mai ……acceptabile parca!

    lumi 24 aprilie 2012 12:31 Răspunde
  • Cand m-am intors a doua oara de la Lyon, la aterizarea in Bucuresti, stewardesa ne-a urat „Bun venit acasa!”. Da, si eu am bocit tot check-out-ul si am terminat o cutie intreaga de bomboane din alea cu Turnul Eiffel pe ele, pe care nici nu stiu de ce dracu’ o cumparasem (acu o tin in birou, undeva in dreapta). Care „acasa”?! Io nu voiam sa ma intorc.
    In fine, mereu se produce un declic care ne scoate din starea de rahat, la un moment dat. Dar eu ma gandesc de fiecare data cu mari emotii la ultimul declic, temandu-ma ca nu se va mai repeta, caz in care nu am o vesta de salvare.

    Anda 24 aprilie 2012 13:59 Răspunde
  • Eu as spune ca am tot ce sunt:). Toate bucuriile si enervarile mele, toate framantarile sufletului meu, toate gandurile si rationamentele sunt in totalitate ale mele. Toata bogatia mintii si sufletului meu imi apartine. Eu nu mai plang, ma bucur de fiecare dimineata care imi da inca o oportunitate sa devin putin mai bogata.

    Abigail 25 aprilie 2012 3:13 Răspunde
  • As vrea sa pot spune ceva care sa conteze… nu pot sa spun decat ca stiu ce simti. Intoarcerile mi s-au parut intotdeauna atat de triste, indiferent de unde vin si la ce ma intorc. Parca doar plecarile au sens. Sper sa vina si ziua in care sa aflu ca nu-i asa.

    catintherain 25 aprilie 2012 3:30 Răspunde
  • Adunam si scadem.Teoria merge iar praftica ne omoara. O primavara faina sa ai! Sper ca a sosit de-adevaratelea si la tine.

    Adriana Gianinna 25 aprilie 2012 13:30 Răspunde

Lasă un răspuns la Abigail Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title