„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Sweet Rustic Fairytale

de

Nu stiu altii cum sunt, ca nu i-m intrebat de frica sa nu ii sperii si sa plece, dar eu, in timpul in care n-am fost ocupata cu munca, am observat un fenomen. Am observat adica fenomenul ca lumea e rotunda, dar nu asa, ca daca pleci spre dreapta si mergi destul apari inapoi prin stanga, ci un alt fel de rotunjime, una mai sofisticata.

Adica sa ma explic, sa nu raman iarasi neexplicata, ca uneori atata ma invart pe dupa coada explicatiilor ca raman nedumeriti atat emitatorul mesajului, cat si  destinatarul, cat si coada. Cand eram mica si veneam in iunie acasa cu coronita din ramuri de brad, aveam o certitudine, si anume ca lifestyle estival mai bestial decat la tara, la bunici, nu exista. Cum tranteam pe birou cartile de la premiu, puneam in masina margarina de la oras si ciocolata frezia luata pe sub mana de la mama unui coleg de generala care lucra la cofetarie de langa bloc, si ne infigeam cu incredere in cei 90 de km pana in paradis.

Acolo imi petreceam o buna bucata din vara, trezindu-ma in general la 10 ca sa mananc langos si uneori la 6 ca sa ma fac ca tin cu o mana laterala carutei cu fan proaspat, sa nu cada. Continuam cu o supa pentru papusi, care nu iesea ever ca aia pregatita in bucataria principala, iar seara tineam cu dintii de ideea de a mulge vaca. Ce vreau sa spun si poate nu reusesc e ca traiam in natura cu un firesc incomparabil.

Stai un pic, ca am senzatia ca am mai scris despre asta, deci poate ar trebui sa ma opresc, dar nu o fac, pentru ca mai ieri am citit undeva, nu-mi amintesc unde, ca atunci cand vorbim sau scriem aflam mai bine ce gandim, deci hai sa rostogolim demersul mai departe. Oricum, n-o sa fie exact la fel cu ala pe care poate ca l-am mai scris, daca l-am mai scris.

Eh, intre timp s-au petrecut lucruri, m-am mutat, m-am mai largit un pic la cap, inca nu stiu sigur daca prea mult sau prea putin dar vom mai vota noi candva chestia asta, si, in relaxarile mele de accountant obosit de monitoare, milioane si alte chestii daunatoare la ochi si la ego, am inceput sa frunzaresc tot mai insistent reviste de calatorie.

Ah, the places they go! Daca s-ar pune un pret pe capul celui mai avid fosnitor de travel magazines, as putea si eu in sfarsit sa candidez la ceva fara emotii, trebuie sa imi gaseasca un colt pe podium. Si, uite asa, printre capitale vibrante, insule aruncate intre ape suparator de albastre si munti parca nascuti sa imi aminteasca neplacerea ca am domiciliul flotant la campie, am observat, cu spiritul meu nelinistit, ca de multe ori ii strig, linisteste-te domnule, ce vrei sa-ti mai fac, am observat, zic, ca una dintre cele mai domnoase componente ale activitatii de leisure pentru occidentalul maritat cu un cubicul este fugitul de acasa la bunici.

De asta zic ca pamantul e rotund.

Decat ca bunicul lor nu are vaca si fan, si poate ar face apoplexie daca s-ar intalni cu ele pe ulita principala a comunitatii inchise unde isi are domiciliul impecabil, (deci, ca sa nu ne sucarim inutil, eu nu zic ca o oranduire e mai buna decat alta, dar imi rezerv o marja consistenta de placere personala in actul de a le observa comparativ), insa, aici fiind raiul intreprinzatorilor, daca exista cerere si dolari, se poate face rost si de vaca, si de fan, sau, mai bine, daca tot ai vazut toate insulele si te-ai blazat colindand toate metropolele, poti face rost de bilet de avion spre Europa, inca un pic, inca un pic, asa, mai la est, intr-o tara din fostul bloc cu al carui nume nu are rost sa ne spurcam dimineata, si petreci acolo o saptamana, doua, trei, zece, dupa buget. Adica petreci intr-un loc rustic, retras, linistit, unde nepoata vacii din al doilea paragraf, complet  rece la dinamicile din Sillicon Valley, paste in acelasi ritm nederanjabil, de data asta sub ochii larg deschisi de uimire ai unui sturlubatic de copil american sau neamt.

Firescul de ieri, exoticul de azi, jocul pe calculator de maine, adica stai un pic, jocul pe calculator tot de azi, ca aud ca Mark Pincus a pus deja pe Facebook ferma virtuala.

Deci ce ne atrage pe toti asa de profund, real sau virtual, la ferma, la bunici?

Tag-uri:

Comentarii

  • Amalia draga,virtual,ma atrag fermele,motiv pentru care joc e zor Farmville.In viata reala,ma indrept cu pasi repezi spre viata tihnita,caci viata-i numa’ una.

    adrianagianinna 19 iunie 2011 16:13 Răspunde
  • Imi amintesc de postarea ta (de fapt, cred ca erau doua) pe acest subiect. Cred ca motivele pentru care ne atrage spatiul rustic difera mult in functie de cultura.
    As enumera: nostalgia (pentru cei crescuti la tara), stresul vietii urbane (pentru cei ce-si imagineaza ca viata la tara e ca in La Medeleni, unde ei se inchipuie doar boieri, niciodata palmasi), atractia catre hrana bio, dorinta de a poseda ceva mai intins decat un apartament de bloc, dorinta de a-si invata copiii anumite lucruri si, desigur, cautarea unei vieti ideale si idilice care nu exista, de fapt, nicaieri.
    Cred ca pentru unii actioneaza si sentimentul dezradacinarii – ma refer la nord-americanii albi si anglo care nu-si cunosc bine originile familiei si se simt cumva aculturali, lipsiti de sarm etnic, in fata comunitatilor imigrante, de unde si aceasta obsesie pentru tot ce e exotic. Cred ca unii din ei asociaza viata la tara (pentru multi din ei, exotica, dupa cum bine ai zis) cu radacinile, cu apartenenta la ceva care li se pare mai putin volatil si fad.

    M-ai facut sa-mi fie dor de casa moldoveneasca a bunicilor mei :(. Din pacate, ei nu mai sunt, iar taica-meu o transforma incet-incet intr-un combinatie cam kitschoasa, cu cerdac taranesc si parchet laminat. Imi pare rau de fiecare schimbare pe care o aduce casei, dar nici nu pot sa-i pretind sa faca sacrificii de confort pe care eu nu le-as face niciodata. Bine ca o avem, oricum ar fi, ca e, intr-adevar, un lux sa ai un pic de spatiu si verdeata.

    Ce ardeleanca esti, auzi, supa pentru papusi! Eu le faceam sarmale cu noroi si frunze :).

    catintherain 20 iunie 2011 18:53 Răspunde
  • dearcat, eu ma vad tot boieroaica, dar una deschisa spre oameni, si boierul sa fie George Motoi asa cum era in filmul „Adela”. Bunica ne povestea ca Regele Mihai, atunci cand mergea la Bulci, se oprea si vorbea cu oamenii care lucrau pe domeniul Castelului Mocioni, ba chiar bunica avea si o poza despre care spunea ca e facuta de Rege, a fost cea mai fascinanta amintire a copilariei mele. Sunt interesante explicatiile pe care le-ai dat, si cred ca structureaza corect adevarul.

    amalia 23 iunie 2011 4:04 Răspunde
  • adrianagianinna, atunci Farmville-ul face parte din viata tihnita 🙂

    amalia 23 iunie 2011 4:05 Răspunde
  • nu terminasem cu boieria, de fapt ce ma atrage la idee este un anumit set de placeri spirituale, nu neaparat acumularile masive de capital. Daca insa ma asociez cu cineva care ma inspira, ma bag si la chores, da nu, nu, ma fac scapata.
    de fapt, cel mai mult ma atrag conversatiile pe terasa, la cafea.

    amalia 23 iunie 2011 4:56 Răspunde
  • Eu mi-am trait anii „La Medeleni”, adica adolescenta, intr-un loc oarecum asemanator, deci pot spune ca am fost foarte norocoasa. Nu era un conac, dar era o casa de tara primitoare si confortabila, cu flori multe, ciocolata nemteasca, nenumarate borcane de dulceata si compot, asternuturi parfumate cu levantica, pisici, comori ascunse prin dulapuri… multe minunatii. Vaca n-am avut, nici caruta cu cal, dar am avut 6 oi, iepuri, gaini, curci si purcel. Pe care eu le priveam ca pe niste jucarii la varsta aceea, dar, ca adult, nu m-as arunca sa le ingrijesc jamais.
    Nu stiu daca voi mai trai vreodata in asa un loc de vis, dar stiu ca am invatat si am luat cu mine anumite lucruri, anumite obiceiuri, care poate ii vor incanta pe viitorii mei copii romano-(persano- da, Doamne! :P)canadieni, fara ca ei sa stie din ce poveste vin.
    Si eu am vise boieresti, dar intr-un sens modern, fara niciun iz feudal. As vrea sa nu am griji financiare si sa-mi permit ceva pamant, mai mult decat o curte – ideally, in care sa-mi construiesc versiunea mea de viata la tara. Ceea ce e boierie curata, mai ales la preturile din Vancouver :).

    catintherain 23 iunie 2011 6:37 Răspunde
  • Doamne,de-aia imi place mie globalizarea si nu industrializarea demult apusa.
    Dolce far niente-ul asta de mult il asteptam.Si ca sa aiba toata lumea acces dar pesemne impresionati de succesul meu (sarit de genunchiul broastei) intr-ale farmvillului,niste pakistanezi,fac parte acum din suma celor 40 si-un pic de prieteni de pe facebook.Stau si ma minunez cat noroc pe capul meu.
    Amalia,nu exista om sa nu isi doreasc ceva mai bun pentru el si ai sai.Cu toate astea,cica,ce intra trebuie sa si iese,motiv pentru care,la 25 de ani,am avut un plan de intrare(un loc de munca),Acum am un plan de iesire,pentru ca,nu-i asa,pentru a putea dispune chiar si de”doce far niente” e nevoie de parale.Slujbele nu imi mai plac dintr-un singur motiv,ori poate doua:unu,ca trebuie sa o iei de la capat in fiecare zi,si doi,o slujba nu o poti da mostenire.Dar cum ador un om pe care tu il poti vedea pe strada,Donald T.,zic si eu ca o slujba te impiedica sa devii bogat…Caldura mare…

    adrianagianinna 23 iunie 2011 10:27 Răspunde
  • SAru’ mana boieroaico si bine te-am gasit.
    M-ai facut sa visez frumos in imagini color carora le uitasem mireasma!
    Vin si eu cu voi… la Medeleniul modern intr-un conac la capatul unui drum strajuit de copci batrani ce povestesc legende in noapti de vara cu luna plina si bine inteles ccu wireless, care sa ma tina langa voi.
    Sa visati minunat in aceasta noapte de Sanziene….

    CristinaC 23 iunie 2011 22:28 Răspunde

Lasă un răspuns la adrianagianinna Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title