Iarna pe ulita suburbiei de langa aeroport

Motto: „Nu exista sa existe spectatori cu fetze triste.”

E iarna. Afara ninge linistit. Au sosit pasarile calatoare. Un om de bine le-a zis ca e primvara. Ieri  a fost primavara. Pasarile au cantat. Azi nu stiu ce fac. Afara ninge linistit si bate vantul. Ce paradox! Centrala merge. Centrala bubuie. Sper sa nu se strice centrala. Masinile de curatat zapada zumzaie in soare. Masinile de curatat zapada zumzaie in intuneric. Masinile de curatat zapada zumzaie dimineata devreme. Masinile de curatat zapada zumzaie seara tarziu. Unii oameni n-au somn. Unii oameni nu se pot relaxa. Ii impiedica constiinta cetateneasca. Eu nu sunt printre ei. Ninge. Sa ninga, primesc, dar eu sa fiu in drum spre tarile calde.

E iarna. De cand nu mai merg pe jos ulita e complet pustie. Pustie si alba, in cazul asta particular. Iarna e anotimpul nostalgiei. Nostalgiile sunt multe. Una dintre ele e cum innotam acum cinci ani prin zapada pana la genunchi pe trotuarul necuratat. Fiecare rezident curata, dar exista un colt care apartine de autoritati si acolo ma impotmoleam mereu. Ce vremuri. Ce amintiri. Intr-o zi o masina cu doua fete a oprit si m-au intrebat daca nu vreau sa ma duca acasa. Pornirea mea de lupta inuita a fost mai puternica si am zis ca nu.

Craciun Fericit! Am pom, am zapada, deci nu vad de ce sa nu urez. La multi ani, cu sanatate, fericire si tot ce va doriti. Fie ca Anul Nou sa aduca implinirea tuturor urarilor tiparite pe felicitari, pentru aceia dintre noi pe care ii doare mana sau capul daca se gandesc la doua randuri originale. Da-o-n-ma-sa (sper ca am scris corect) de originalitate, hai sa ne uniformizam toti si sa traim fericiti. Life is life si sa ne bucuram de ea.

Crengile bradului se apleaca sub greutatea zapezii. In atmosfera pluteste o vraja careia ii tin piept cumva, ca azi e ziua in care practic cinismul. Pana cand tot bleaga si dispusa la compromisuri? Aud ca incepe Anul Dragonului de Apa, poate e de bine. Dragonul e de apa, zodia mea are apa in fisa postului, poate mai vine cu idei si iepurele pe care il reprezint perfect in zodiacul chinezesc (cred ca pentru mine a fost inventat) si conjuncturile astrale se pot impleti frumos.

Locuiesc la suburbie. E frumos aici. E curat. Unii din noi avem brazi in fata casei. Unii din noi avem brazi in spatele casei. Unii din noi au neamuri in Florida. Cine mai vine cu fabule ca viata e corecta, ala sa aiba parte de ele. Imi place la suburbie. E frumos. E curat. E liniste. In cinci ani din manastirea de peste drum n-a iesit niciun calugar. Poate ies pe usa din spate. Imi place aici. E frumos. E curat. Daca n-ar fi cainii de la casa cu gardul de lemn ne-ai banui ca am uitat sa scoatem sunete.

Locuiesc langa aeroport. Nu orice aeroport. Aeroportul Chicago O’Hare. Cel mai mare aeroport din lume. La fiecare 30 de secunde pe deasupra curtii trece un avion. Nu le mai aud dar am vazut intr-un documentar pe Discovery ca asa e. Apropierea de aeroport e utila in zilele in care iti iei campii si pleci cu ei in excursie. Hop in tren, hop in aeroport, hop mergi 3 km pe culoare si there you are, ai ajuns si poti sa pleci.

Imi place sa fie iarna, sa traiesc la suburbie si sa fiu langa aeroport.

Dar, daca trebuie, pot sa renunt la iarna, desi m-ar durea sufletul.

Daca e necesar un sacrificiu aditional, las in urma si suburbia.

Dar ca sa se implineasca idealul, ma mut direct la aeroport.

Caut job

Îmi fac CV-ul, deci exist.

În ţara mea poţi să strigi cât vrei după un CV „băi CV-ule!!”, că nu-ţi răspunde nimeni, parţial şi din cauză că CV-ul se numeşte Resume, aşa, să părem mai francezi în americăneala noastră. Având de ales între a-mi face sepuku sau resume-ul, am petrecut o bună bucată de timp sub impresia că din prima variantă aş ieşi mai câştigată. Pe urmă am zis că hai să fiu, ca de obicei, plină de curaj, şi să mă apuc să aştern o serie de dezastre într-o formă care să arate clar progresul.

Ieri mi-a venit în e-mail o analiză psihologică lungă care mi-a explicat de ce resume-ul pe care mi-am frecat nervii două săptămâni nu e bun. De ce credeţi? Păi pentru că atunci când vede human resources managerul ce-am făcut eu de la origini până azi, o să tragă concluzia că sunt un doer, şi lui îi trebuie achieveri. Doerul e ăla care se scoală dimineaţa cu silă, se spală cu clăbuc pe faţă şi cu pastă mentolată pe dinţi, mănâncă o jumătate de felie de pâine prăjită până la lift, nu găseşte cheia de la maşină, se întoarce în apartament, înjură, găseşte cheia, coboară de data asta pe scări, pleacă, drăcuie, ajunge, bea cafeaua şi face până la 5 jumate ce-i spun alţii că trebuie făcut. După ce se recunoaşte pe neve un doer? În caz că vreţi să ştiţi, vă spun eu. Doerul reconciliază cuminte conturile de cash până la ultimul cent şi, când să declare în scris că a reconciliat ca un prost conturile de cash, se simte puţin jenat că îşi dă atâta importanţă, întrebându-se unde e punctul de echilibru între modestie şi aroganţă, ca să îl gâdile şi el un pic.

Achieverul, ei achieverul e treabă complicată, prieteni, vorba lui Robert Turcescu. Achieverul adoarme seara fericit că o să vină at some point dimineaţa cu o nouă oportunitate de a creşte produsul intern brut al ţării cu un procent clar, nu cu aproximări. Acheiverul face multi-tasking de la ieşirea din uter, are o energie că te doare capul numai când te uiţi la el şi, între migrene, îl bănuieşti pe bună dreptate de un attention deficit disorder de toată frumuseţea. Achieverul nu aşteaptă să-i spună şefu ce-i de făcut, face tot ce trebuie şi încă ceva pe deasupra şi pe dedesubt, e proactiv, adică. E veşnic în mişcare. Achieverul nu reconciliază conturile de cash el face streamlining printre cecuri si depozite şi scade tot la un trimestru timpul necesar reconcilierii până când, dacă nu îl opreşte careva, o să pună în ordine conturile alea instant, de la secunda unu la secunda doi şi pe urmă o să preia pe umeri toată întreprinderea, amen.

Am înţeles şi eu, că nu sunt aşa de proastă cum par în momentele esenţiale, că doerul pune în CV verbe pasive, că zice, hai mă, pe cine dracu prostesc eu, am făcut asta şi aia, dar nu mai pun procente, că de acum unşpe ani din biroul ăla au murit deja oameni, de unde să mai scot cu cât la sută am mărit numărul de clienţi? Achieverul în schimb nu se teme de nimic, e proactiv inclusiv în limbajul de lemn folosit: prin foc, prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete, el creşte tot ce e de crescut cu procente cuprinse între 10 şi 20%.

Eu sunt mai molcomă, deh, Transilvania, şi vă spun de pe acum că nu mă urc în lift cu un achiever, mai ales cu unul american. Că eu dacă râde cineva spre mine cu optâşpe dinţi două minute, până la etajul 45, imediat cred că mă iubeşte, că dacă nu, de ce să râdă aşa?

Deci, trebuie să ne arătăm elanul şi entuziasmul, tovarăşi, şi să sugerăm cum ne pricepem fiecare că noi de asta am venit pe lume, să muncim la firma X. Problema majoră cu mine este irezolvabilă, şi anume că am elan şi entuziasm autentice, şi, managerii fiind antrenaţi să aştepte entuziasme contrafăcute de la candidaţi, nu mai sunt în stare să îl recunoască pe al meu, care, săracul, e adevărat.

După cum se ştie, un resume, ca un necaz, nu vine niciodată singur, ci însoţit de o scrisoare de intenţie. Am compus nişte scrisori de intenţie aşa de frumoase că s-ar putea publica în revistă şi alta nu. Am zis să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, dar am compus fin, doar mă cunoaşteţi. Lângă una din ele, pentru un hotel de lux, chiar mi-au dat lacrimile, deci eu dacă eram manager, chiar mă angajam pe mine pe loc cu aşa scrisoare, sau măcar îmi dădeam un telefon să mă chem la interviu. Am scris despre cultura organizaţiei, despre valori, care chiar se potriveau cu aiurerile din capul meu. Am studiat cum a pornit brandul, mi-a plăcut povestea, aş fi vrut să fiu parte din ea. Deci eu pun pariu cu cine vrea pe o tartă cu fructe că recruiterul ăla n-a mai primit de mult aşa scrisoare, altfel nu-mi dădea Alice blog la Tango. Rezultatul? Nimic.

Nu ştiu ce dracu să fac cu entuziasmul, că ăsta tot nu mă părăseşte. Eu cred că la botezul meu una din ursitoare n-a apucat farfuria cu sărăţele sau n-a mai prins Pepsi, că erau vremuri grele şi nu s-a putut aduce pentru toată lumea, sau a venit ea mai târziu, sau ceva s-a întâmplat. Poate o fi stat blocată în trafic sau era duminica în care circulau numerele cu soţ şi ea avea Dacie fără soţ sau ceva nepotrivire s-a întâmplat şi m-a blagoslovit cu entuziasm, în loc să îmi dea nepăsarea necesară unei supravieţuiri frumoase.

Dar n-am entuziasm numai pentru joburi, am şi pentru locuri, oameni, activităţi, ultima oară vă amintiţi că mă îndrăgostisem de un pod şi visam noaptea cu el, plus că vroiam să îmi aduc oamenii cei mai dragi să îl vadă şi ei  Lasă, Corina, că tot ajungi tu acolo, să vezi, şi o să bem amândouă o mocha la Coffee Bean and Tea Leaf in downtown San Francisco, de unde ţi-am trimis e-mail.

Deci mie mi se păruse că am pus într-o formă decentă spre engaging experienţa mea în care la un job am învăţat de la o colegă că poţi să ai şi familie frumoasă acasă şi amant bătrân la biroul investiţii, la altul am lins cu limba etichete şi le-am lipit frumos pe cărţi în timp ce pe un norişor din imaginaţia mea catastrofică figuram ca asistent de marketing. De la un job am plecat că zecele la sută negociat ca procent din fructele mâniei se făcea tot şapte la sută până ajungea în portofelul meu. La alt job am fost la mustaţă la concursul de admitere cu o tipă cu picioare mai faine dect ale mele dar dacă nu o prind eu din urmă pe aia la capitolul estetică în câteva luni, să zicem până în martie 2012, să nu-mi ziceţi pe numele de alint.

Să nu uit să specific că ăştia care mi-au spus că resume-ul meu nu e bun mi-au şoptit că pentru 499 de dolari îl fac ei aşa de fain că nu mă mai recunoaşte nici mama în el.

Dar de ce venisem eu aici?

Ah, ca să vă spun că, virgulă, caut job de contabil, asistent administrativ sau scriitor în nordul Californiei. Dacă aveţi vreo idee (adică ştiţi ceva undeva, sau ştiţi pe cineva care ştie ceva undeva , sau ştiţi pe cineva care ştie pe cineva care ştie ceva undeva), pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi!

PS Nu vă faceţi probleme morale, în SUA actul de a recomanda pe cineva e oficial şi se numeşte referals.

Iar de muncit, odată stârnită, muncesc în draci.

Lombard Street, cea mai întortocheată stradă din lume

Lombard Streeeeeeet, Lombard Street, everyone, this is Lombard Street, The Crookedest Street In The World!!!! Lombard, Lombard, Lombard Streeet!!!! Aşa anunţă conducătorii cable car-ului oprirea din dreptul năstruşnicei străzi care în câteva zeci de metri se ghemuieşte în opt curbe atât de strânse încât maşinile le coboară la pas, dacă putem spune aşa. Cantitatea de entuziasm pusă în această reclamă este atât de mare încât nu mai contează aproape deloc dacă afirmaţia respectă sau nu realitatea. E drept că America are de multe ori tendinţa de a face din orice lucru cel mai the best, însă am momente în care cred că atitudinea asta este mai sănătoasă decât cea în care, să zicem, ai zestre peste zestre de lucruri frunoase într-o ţară şi, în mare, ţi se cam rupe de ele.

Cele mai multe ghiduri turistice acordă străzii Lombard medalia de bronz în topul atracţiilor din San Francisco. Pe primul loc se află Golden Gate Bridge iar pe poziţia secundă experimentarea oraşului folosind ca mijloc de deplasare cable car-ul. Ca să împuşti dintr-o lovitură locurile doi şi trei, poţi lua cable car-ul de la intersecţia străzilor Market şi Powell (exact lângă buricul băiatului din vitrina Abercrombie and Fitch), străbaţi aproape toată ruta spre Fisherman Wharf şi cobori cu puţin înainte de panta finală. Nu ai cum să ratezi staţia pentru că cei care conduc vagonul au grijă să nu poţi zice că n-ai ştiut unde să cobori.

De altfel, atitudinea celor care operează un mijloc de transport în comun poate să influenţeze decisiv calitatea experienţei de a te deplasa din punctul A în punctul B, făcând-o să acopere o gamă de nuanţe care pot merge de la prăvălirea peste un alt călător la o frână exagerat de bruscă şi până la încântarea absolută cu care ţi-l aminteşti pe băiatul care, la volanul autobuzului fiind, opreşte într-o staţie şi vine la tine să îţi dea înapoi cei 5 dolari pe care i-a obţinut din vânzarea biletului pe care tu, de fapt, nu mai trebuia să ţi-l cumperi, fiind prost informat de un alt şofer (pe ăsta simpatic nu te-ai mai gândit să îl întrebi iar pe spatele biletelor instrucţiunile erau scrise atât de mic încât ai regretat că nu ai dat curs intenţiei de a călători cu lupa la purtător). La fel, în cable car am întâlnit atât ciufuţi care nu te lăsau să stai pe mica platformă din spate dar şi super simpatici care conversau cu atâta haz de zici că nu erau în câmpul muncii, ci se plimbau şi ei lela de plăcere ca şi tine. Dar, curios fenomen, la Lombard Street toţi se însufleţeau cumva.

Am sărit deci din vagon şi m-am pomenit la picioare cu strada în pantă abruptă, încadrată de case una şi una, de nu ştiam unde să mă uit mai întâi: la şerpuirea carosabilului, la spectaculoasa zonă verde amenajată între curbele strânse, la scările de pe margine pe unde coboară pietonii, la vilele fermecătoare care formau rama acestui tablou, oglindind din belşug latura excentrică şi extravagantă a oraşului, sau la orizontul în care o risipă de alte reşedinţe pastel se rostogoleau spre apele albastre ale golfului. Tot de aici vedeam silueta albă a Coit Tower, turnul înălţat pe Telegraph Hill, probabil cel mai celebru deal al oraşului, turn ce oferă, la rândul lui, privelişti care, odată savurate, nu sunt ameninţate niciodată de pericolul uitării.

Lombard Street este de fapt o stradă lungă de kilometri buni, însă porţiunea care atrage turiştii este cea dintre Hyde Street şi Leavenworth, acolo unde cele opt curbe despre care am povestit au fost create pornind de la necesitatea practică de îmblânzi o pantă atât de abruptă încât automobilele nu o puteau lua în piept în condiţii de deplină siguranţă.

În anul 1922 municipalitatea a făcut deci serpentinele pe porţiunea respectivă, lăsând rezidenţilor din vecinătate obligaţia de a întreţine spaţiile verzi amenajate între aceste curbe. Ca în multe cazuri de aici şi de aiurea, însă, rezidenţii nu s-au putut pune de acord cu un plan de decorare a spaţiilor respective, dovedind că între comportamentul celor mai domnoşi proprietari de pe Russian Hill din San Francisco şi metehnele locatarilor din blocul de pe colţ de la Mioriţa există similitudini surprinzătoare, extrase probabil din ce are mai belicos natura umană.

Strada a fost rapid năpădită de tufişuri inestetice, moment în care situaţia a fost luată în primire de către Peter Bercut, un milionar francez care activase şi în structurile ce se ocupau de îngrijirea parcurilor din oraş, domn care a venit de hac junglei ce tindea să acopere spaţiul verde şi care, împreună cu valetul lui, a plantat acolo 2000 de hortensii comandate din Franţa.

În fiecare an, în luna mai, florile izbucnesc într-un un amestec irezistibil de roz, albastru şi alb, oferind mostre de rai vizual turiştilor care bâzâie ca albinele în zonă.

Poate că San Francisco are multe locuri şi mai grozave decât Lombard Street, poate că localnicii cunosc unghere fermecătoare, nedibuite de autorii neobosiţi ai ghidurilor turistice, care mereu îţi oferă câte o trufanda sub titlul de atracţie secretă, făcând-o să devină loc public, deci aglomerat, deci foşnitor.

Şi totuşi, o dimineaţă proaspătă de marţi petrecută savurând detaliile celei mai întortocheate străzi din lume sau, cel puţin, ale străzii care a beneficiat de inspiraţia cuiva de a o numi aşa, poate procura o provizie de delectare sufletească din care, în funcţie de zgârcenia cu care aloci pe zile acumularea de frumuseţe din amintiri, poţi apoi supravieţui luni sau ani întregi.

Cineva acolo la Nashville va iubeste

Nashville-ul mi-a plăcut de cum m-am desţepenit un pic, la coborârea din maşină. Prima impresie terestră a fost un Starbucks cu câteva mese aranjate gen terasă, cu o muzică lină care se auzea afară şi cu o studentă la medicină care învăţa pe terasă.

Am găsit parcare cu zece dolari pentru întreaga zi, ceea ce, comparat cu treizeci de dolari în ombilicul Chicago-ului, mi-a produs o plăcere mare dar, totuşi, în acest caz, neesenţială. Am tras într-un vârf de deal şi gândul mi-a zburat mintenaş la Cluj, doar că dealurile sunt mai multe şi mai ample aici. În vreme ce la Chicago şuierau vântul şi ploaia, la Nasville oamenii locului erau în tricou, iar eu într-un pulovăr subţirel şi geacă de blugi, asta pentru cazul în care se porneşte, pe neaşteptate, vreun alizeu care stă prost cu orientarea turistică.

Ce să faci tu la Nashville, când ai o singură zi? Păi colinzi pe jos The District, locul unde sunt grupate, cu generozitate, barurile în care se cântă, seară de seară, muzică live. Deşi ghidul pe care l-am consultat, sprijinită de capota maşinii, zice că The District e, de fapt, numai pentru fraieri, adică pentru turişti, şi că lumea bună şi intrinsecă a oraşului se distrează de acum în altă locaţie, eu am zis că nu-i nimic, hai să facem un tur de forţă pe la uşile larg deschise ale barurilor. Dar ce vă făceaţi dacă nu aduceam şi puţină cultură în mixul acesta erotico-explorator, aşa că am dat fuguţa până la muzeul muzicii.

Recunosc că nu ştiu foarte multe detalii despre genul muzical country, însă am avut acum ocazia să mai aflu câteva nume, să le contabilizez isprăvile şi să le zăresc, în spatele vitrinelor de sticlă, chitările, costumele şi poveştile ornate cu destule excese şi frământări. Am luat la cunoştinţă nume precum Tammy Wynette, cu single-ul ei „Stand by Your Man”, declanşator de aprigi pasiuni feministe, Hank Williams, cu multiplii lui urmaşi muzicali, Loretta Lynn, Patsy Montana şi mulţi alţii. Am zărit pianul, decorat cu aur, pe care Priscilla i l-a făcut cadou lui Elvis la prima aniversare a căsătoriei lor (îl vedeţi în una dintre poze), şi Cadillac-ul din 1960, care a fost preferatul Regelui. Îmi amintesc religiozitatea cu care urmăream filmele lui muzicale şi cum îmi bâţâiam piciorul la refrenul A Giiiiiirl Happy, A Giiiirl Happy.

Muzeul e, evident, mare, şi cum cu două seri înainte achiziţionasem un cd cu cele mai fierbinţi hituri ale muzicii italiene, şi îmi petrecusem seara în coregrafii dezmăţate executate în faţa oglinzii, în ziua excursiei m-am trezit cu nişte dureri incomensurabile în gambe, amplificate acum teribil de efortul culturalo-muzical.

Târşâindu-mi picioarele pe deal în jos, am pornit la străbaterea teritoriului cu baruri. Începuse o zbicire de ploaie dar i-am ordonat să înceteze şi m-a ascultat. Multe dintre magazinele aflate în zona respectivă arătau cam ca bazarul de la parterul blocului meu de la Deva, dar obrazul comercial al Nashville-ului a fost salvat de nişte prăvălii cu cizme de cowboy fabuloase. Fabuloase, ăsta e cuvântul, şi nici dacă îl repet de şapte ori, nu se trece în catastiful cu exagerări nejustificate. N-am crezut că există aşa ceva pe pământ. La muzeu trăsesem în chip vreo două perechi de încălţări de vedete, dar ce se găsea în magazine depăşea orice imaginaţie. Preţurile începeau pe la două sute de dolari şi se căţărau până la o mie bătută pe muchie. De asemenea, erau grămezi de pălării de cowboy şi cowgirl, binecuvântate de imaginaţia unor designeri foarte jucăuşi.

Magazine, baruri, formaţii muzicale, lumini, o mulţime de oameni puşi pe distracţie, toate se combinau într-o atmosferă care te ademenea să zvârli la dracu’ cu inhibiţiile, să cânţi şi să dansezi like there is no tomorrow. Privirile îmi cădeau pe grupuri de domnişoare atât de fâşneţe încât, la un moment dat, m-am întrebat dacă nu cumva mi-am greşit şi orientarea sexuală, nu doar profesia şi locaţia. Am fost însă repusă repede pe drumul bun de o ceată de pulpe masculine încinse cu cei mai strâmţi blugi de pe faţa Americii, stil cowboy strong. În sânul acestei adunări simpatice, din loc în loc, erau postate persoane sobre cu pancarte pe care scria „Dumnezeu există. Evoluţia e o minciună. Iadul aşteaptă”. Dar, în aerul de distracţie generală, chiar şi aceşti asceţi îşi aveau farmecul lor, oferind un plus de pitoresc peisajului. Şi, mai am o bănuială, cu mărturisirea căreia şi închei: cred că, pe măsură ce dădeau cu ochii de abundenţa pedepselor promise negru pe alb, la colţ de stradă, mulţimile se porneau şi mai abitir să se simtă bine în certitudinea dulce a prezentului.

Week-end

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.

M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi, complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.