Prin Deva, la pas

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

Note pariziene

Duminică seara, gara Deva. O doamnă, o poşetă şi o valiză aşteaptă acceleratul de noapte spre Bucureşti. Acceleratul merge la Mangalia, iar doamna la Paris. Suntem îngrozitor de mulţi în gară, cum vom încăpea în tren, nu ştiu. Stau pe scaunul roşu şi observ buruienile care îşi fac de cap printre şine, în vreme ce vreo trei alarme false se lasă peste cinstita adunare sub forma unui marfar şi a două trenuri personale. Personalele arată atât de jalnic încât nostalgia mi se transformă în revoltă. Marfarul e neutru, trece ca un om nu prea interesat de ce se întâmplă în jur.

Drumul nocturn a fost chiar interesant, pigmentat de relatările cuiva care călătorise mult, experimentase viaţa în Mexic şi în China, o persoană fascinantă, deci. Am aflat cu ocazia asta că zidul chinezesc nu e prea bine întreţinut pe majoritatea lungimii sale, atenţia turistică fiind concentrată pe o porţiune relativ mică. Tot din senzaţiile serii au mai făcut parte ploaia şi descărcările electrice care ne ridicau din când în când în fund din încolăceala semidecentă în care înţeleseserăm să ne petrecem noaptea noi, cei cinci vecini de compartiment.

Prospeţimea dimineţii ne-a găsit semianchilozaţi la Bucureşti, unde ne-am ataşat fiecare la valiza personală, şi am pornit unde am văzut cu ochii, în cazul meu spre baie, loc în care era să mor de sentimente amestecate, căci operatoarea stabilimentului se aştepta să stau turceşte pe aparat. Eh, dar astea sunt mărunţişuri, esenţa e că doamna, poşeta şi valiza s-au instalat apoi la geamul săgeţii albastre, trenul care te duce ca vântul şi ca gândul până la locul în care te pot amuşina liniştiţi doi câini vagabonzi, cam la cinci minute de aeroport. De acolo ne-a recuperat un domn volubil cu o maşină, da, da, da, staţi liniştiţi, mă întorc în trei minute şi vă iau pe toţi! Eu m-am strecurat unduitor în a doua tranşă rutieră şi aşa, la capătul unui drum care şerpuieşte printre vile tinere, am pus piciorul în uşa automată a sălii de plecări internaţionale. Ah, moralul începea să îmi revină.

Zborul mi s-a părut lung, tocmai pentru că îmi setasem mintea pentru unul scurt. Una e când zici, nene, facem 11 ore, mâncăm, bem, dormim, mâncăm, bem, dormim, rotim gleznele, mîncăm, bem şi alta e când te pregăteşti psihic să urci şi să cobori şi petreci totuşi două ore şi jumătate în avion. După un stagiu la hublou alături de doi băietani francezi destul de încruntaţi, mi-am cerut voie să îmi desmorţesc anexele şi dusă am fost, nu m-am mai aşezat lângă ei, tratând cu obrăznicie avionul ca pe un autobuz. Eu lângă încruntaţii ăia nu mai stau.

Căpitanul ne-a anunţat că începem coborârea iar la capătul ei mă aştepta de sute de ani Parisul.

Doamna şi-a luat sprintenă poşeta, a recuperat valiza, a îndesat paşaportul sub geamlâcul controlorului, s-a mirat că nu e ca în America, să te întrebe dacă n-ai în sac seminţe, boli sau alte pericole şi nu s-a oprit decât dincolo de peretele marcat sortie.

Senzaţiile pariziene se amestecă într-o stare generală de bine, de tihnă, de timp care nu doar că îţi acceptă cu graţie capriciile dar ţi le şi încurajează, lăsându-se modelat după gustul tău, ceva în genul ceasurilor lui Dali. Fiecare picătură de timp parizian a împletit o lumină blândă, o miere care curge peste orizonturi, cu sunete şi imagini create pentru a desfăta. Da, oamenii se mai şi îmbrânceau, da, pe jos nu era perfect curat şi uscat, însă viaţa curge atât de intens în venele frumos sculptate ale oraşului încât de lemn, piatră sau alte materiale de construcţii să fii, şi tot trebuie să te laşi cucerit. Iar cum eu n-am mari probleme la capitolul impresionabilitate, vă imaginaţi cam cum s-au petrecut lucrurile pe străzi. De altfel rămân la părerea că un entuziast face cât o sută de posaci, ca să fie totul clar.

Prima oprire, Musee D’Orsay. Coadă excesiv de mare la intrare, însă merge repede. Plătim şi plonjăm în raiul impresionist. N-avem decât să privim şi să ne deschidem sufletul ca să îl umplem cu atmosfera colorată a finalului de secol 19, început de secol 20. Poftesc cu adoraţie lacomă spre pânzele lui Monet, Renoir, Van Gogh, Degas, din nou Monet, din nou Renoir. Nu este voie să facem niciun fel de poze, fur totuşi câteva, sunt fericită, nu bănuiesc că peste două zile o să le pierd pe toate. Nedreptăţesc crunt o cohortă de alţi pictori, însă nu îmi pasă. Mă plimb printre tablouri iar şi iar, până obosesc. La ieşirea din muzeu cumpărăm o baghetă cu pui şi o mănânc săltând sprinţar pe unul din podurile de peste Sena, apoi stăm pe o bancă şi povestim câte în lună, în stele şi în gândurile stârnite de farmecul Parisului.

Sweet Rustic Fairytale

Nu stiu altii cum sunt, ca nu i-m intrebat de frica sa nu ii sperii si sa plece, dar eu, in timpul in care n-am fost ocupata cu munca, am observat un fenomen. Am observat adica fenomenul ca lumea e rotunda, dar nu asa, ca daca pleci spre dreapta si mergi destul apari inapoi prin stanga, ci un alt fel de rotunjime, una mai sofisticata.

Adica sa ma explic, sa nu raman iarasi neexplicata, ca uneori atata ma invart pe dupa coada explicatiilor ca raman nedumeriti atat emitatorul mesajului, cat si  destinatarul, cat si coada. Cand eram mica si veneam in iunie acasa cu coronita din ramuri de brad, aveam o certitudine, si anume ca lifestyle estival mai bestial decat la tara, la bunici, nu exista. Cum tranteam pe birou cartile de la premiu, puneam in masina margarina de la oras si ciocolata frezia luata pe sub mana de la mama unui coleg de generala care lucra la cofetarie de langa bloc, si ne infigeam cu incredere in cei 90 de km pana in paradis.

Acolo imi petreceam o buna bucata din vara, trezindu-ma in general la 10 ca sa mananc langos si uneori la 6 ca sa ma fac ca tin cu o mana laterala carutei cu fan proaspat, sa nu cada. Continuam cu o supa pentru papusi, care nu iesea ever ca aia pregatita in bucataria principala, iar seara tineam cu dintii de ideea de a mulge vaca. Ce vreau sa spun si poate nu reusesc e ca traiam in natura cu un firesc incomparabil.

Stai un pic, ca am senzatia ca am mai scris despre asta, deci poate ar trebui sa ma opresc, dar nu o fac, pentru ca mai ieri am citit undeva, nu-mi amintesc unde, ca atunci cand vorbim sau scriem aflam mai bine ce gandim, deci hai sa rostogolim demersul mai departe. Oricum, n-o sa fie exact la fel cu ala pe care poate ca l-am mai scris, daca l-am mai scris.

Eh, intre timp s-au petrecut lucruri, m-am mutat, m-am mai largit un pic la cap, inca nu stiu sigur daca prea mult sau prea putin dar vom mai vota noi candva chestia asta, si, in relaxarile mele de accountant obosit de monitoare, milioane si alte chestii daunatoare la ochi si la ego, am inceput sa frunzaresc tot mai insistent reviste de calatorie.

Ah, the places they go! Daca s-ar pune un pret pe capul celui mai avid fosnitor de travel magazines, as putea si eu in sfarsit sa candidez la ceva fara emotii, trebuie sa imi gaseasca un colt pe podium. Si, uite asa, printre capitale vibrante, insule aruncate intre ape suparator de albastre si munti parca nascuti sa imi aminteasca neplacerea ca am domiciliul flotant la campie, am observat, cu spiritul meu nelinistit, ca de multe ori ii strig, linisteste-te domnule, ce vrei sa-ti mai fac, am observat, zic, ca una dintre cele mai domnoase componente ale activitatii de leisure pentru occidentalul maritat cu un cubicul este fugitul de acasa la bunici.

De asta zic ca pamantul e rotund.

Decat ca bunicul lor nu are vaca si fan, si poate ar face apoplexie daca s-ar intalni cu ele pe ulita principala a comunitatii inchise unde isi are domiciliul impecabil, (deci, ca sa nu ne sucarim inutil, eu nu zic ca o oranduire e mai buna decat alta, dar imi rezerv o marja consistenta de placere personala in actul de a le observa comparativ), insa, aici fiind raiul intreprinzatorilor, daca exista cerere si dolari, se poate face rost si de vaca, si de fan, sau, mai bine, daca tot ai vazut toate insulele si te-ai blazat colindand toate metropolele, poti face rost de bilet de avion spre Europa, inca un pic, inca un pic, asa, mai la est, intr-o tara din fostul bloc cu al carui nume nu are rost sa ne spurcam dimineata, si petreci acolo o saptamana, doua, trei, zece, dupa buget. Adica petreci intr-un loc rustic, retras, linistit, unde nepoata vacii din al doilea paragraf, complet  rece la dinamicile din Sillicon Valley, paste in acelasi ritm nederanjabil, de data asta sub ochii larg deschisi de uimire ai unui sturlubatic de copil american sau neamt.

Firescul de ieri, exoticul de azi, jocul pe calculator de maine, adica stai un pic, jocul pe calculator tot de azi, ca aud ca Mark Pincus a pus deja pe Facebook ferma virtuala.

Deci ce ne atrage pe toti asa de profund, real sau virtual, la ferma, la bunici?

Cineva acolo la Nashville va iubeste

Nashville-ul mi-a plăcut de cum m-am desţepenit un pic, la coborârea din maşină. Prima impresie terestră a fost un Starbucks cu câteva mese aranjate gen terasă, cu o muzică lină care se auzea afară şi cu o studentă la medicină care învăţa pe terasă.

Am găsit parcare cu zece dolari pentru întreaga zi, ceea ce, comparat cu treizeci de dolari în ombilicul Chicago-ului, mi-a produs o plăcere mare dar, totuşi, în acest caz, neesenţială. Am tras într-un vârf de deal şi gândul mi-a zburat mintenaş la Cluj, doar că dealurile sunt mai multe şi mai ample aici. În vreme ce la Chicago şuierau vântul şi ploaia, la Nasville oamenii locului erau în tricou, iar eu într-un pulovăr subţirel şi geacă de blugi, asta pentru cazul în care se porneşte, pe neaşteptate, vreun alizeu care stă prost cu orientarea turistică.

Ce să faci tu la Nashville, când ai o singură zi? Păi colinzi pe jos The District, locul unde sunt grupate, cu generozitate, barurile în care se cântă, seară de seară, muzică live. Deşi ghidul pe care l-am consultat, sprijinită de capota maşinii, zice că The District e, de fapt, numai pentru fraieri, adică pentru turişti, şi că lumea bună şi intrinsecă a oraşului se distrează de acum în altă locaţie, eu am zis că nu-i nimic, hai să facem un tur de forţă pe la uşile larg deschise ale barurilor. Dar ce vă făceaţi dacă nu aduceam şi puţină cultură în mixul acesta erotico-explorator, aşa că am dat fuguţa până la muzeul muzicii.

Recunosc că nu ştiu foarte multe detalii despre genul muzical country, însă am avut acum ocazia să mai aflu câteva nume, să le contabilizez isprăvile şi să le zăresc, în spatele vitrinelor de sticlă, chitările, costumele şi poveştile ornate cu destule excese şi frământări. Am luat la cunoştinţă nume precum Tammy Wynette, cu single-ul ei „Stand by Your Man”, declanşator de aprigi pasiuni feministe, Hank Williams, cu multiplii lui urmaşi muzicali, Loretta Lynn, Patsy Montana şi mulţi alţii. Am zărit pianul, decorat cu aur, pe care Priscilla i l-a făcut cadou lui Elvis la prima aniversare a căsătoriei lor (îl vedeţi în una dintre poze), şi Cadillac-ul din 1960, care a fost preferatul Regelui. Îmi amintesc religiozitatea cu care urmăream filmele lui muzicale şi cum îmi bâţâiam piciorul la refrenul A Giiiiiirl Happy, A Giiiirl Happy.

Muzeul e, evident, mare, şi cum cu două seri înainte achiziţionasem un cd cu cele mai fierbinţi hituri ale muzicii italiene, şi îmi petrecusem seara în coregrafii dezmăţate executate în faţa oglinzii, în ziua excursiei m-am trezit cu nişte dureri incomensurabile în gambe, amplificate acum teribil de efortul culturalo-muzical.

Târşâindu-mi picioarele pe deal în jos, am pornit la străbaterea teritoriului cu baruri. Începuse o zbicire de ploaie dar i-am ordonat să înceteze şi m-a ascultat. Multe dintre magazinele aflate în zona respectivă arătau cam ca bazarul de la parterul blocului meu de la Deva, dar obrazul comercial al Nashville-ului a fost salvat de nişte prăvălii cu cizme de cowboy fabuloase. Fabuloase, ăsta e cuvântul, şi nici dacă îl repet de şapte ori, nu se trece în catastiful cu exagerări nejustificate. N-am crezut că există aşa ceva pe pământ. La muzeu trăsesem în chip vreo două perechi de încălţări de vedete, dar ce se găsea în magazine depăşea orice imaginaţie. Preţurile începeau pe la două sute de dolari şi se căţărau până la o mie bătută pe muchie. De asemenea, erau grămezi de pălării de cowboy şi cowgirl, binecuvântate de imaginaţia unor designeri foarte jucăuşi.

Magazine, baruri, formaţii muzicale, lumini, o mulţime de oameni puşi pe distracţie, toate se combinau într-o atmosferă care te ademenea să zvârli la dracu’ cu inhibiţiile, să cânţi şi să dansezi like there is no tomorrow. Privirile îmi cădeau pe grupuri de domnişoare atât de fâşneţe încât, la un moment dat, m-am întrebat dacă nu cumva mi-am greşit şi orientarea sexuală, nu doar profesia şi locaţia. Am fost însă repusă repede pe drumul bun de o ceată de pulpe masculine încinse cu cei mai strâmţi blugi de pe faţa Americii, stil cowboy strong. În sânul acestei adunări simpatice, din loc în loc, erau postate persoane sobre cu pancarte pe care scria „Dumnezeu există. Evoluţia e o minciună. Iadul aşteaptă”. Dar, în aerul de distracţie generală, chiar şi aceşti asceţi îşi aveau farmecul lor, oferind un plus de pitoresc peisajului. Şi, mai am o bănuială, cu mărturisirea căreia şi închei: cred că, pe măsură ce dădeau cu ochii de abundenţa pedepselor promise negru pe alb, la colţ de stradă, mulţimile se porneau şi mai abitir să se simtă bine în certitudinea dulce a prezentului.

Lunea in Central Park

Ne-am trezit destul de devreme dar ne-am invartit cam mult in jurul cozii si am plecat spre Manhattan pe la pranz.

Vroiam sa nu imi scape nimic, sa observ tot ce misca: raul, ramul, oamenii, energiile, hainele, cladirile, gardurile, copii, cainii, bonele, taxiurile, vitrinele, florile, inscriptiile, culorile. Din acest motiv pardonabil am umblat tot in salturi, ramaneam in urma sa fac poze, ma prindea rosul pe trecerea de pietoni, ma prindeau companionii de antebrat sa mai inaintam cate un block. Din entuziasm in entuziasm, asa, iepureste, am ajuns pe Fifth Avenue, la una din intrarile in Central Park.

Am avut noroc de o vreme careia nu ar avea ce sa ii reproseze nici cel mai afurisit calator. Parcul era plin, multi oameni stateau pe iarba si isi mancau pachetelul de pranz. Cuvintele de ordine erau: soare, relaxare si evrei. Am vazut dintr-o data zeci de familii de evrei imbracati in portul lor traditional, sobru, gri – negru. Femeile purtau pantofi fara toc, barbatii expuneau pitorescul mai multor tipuri de favoriti. Niciodata nu mai vazusem atat de multi evrei la un loc. Iti dadeau un sentiment fantastic de comunitate, de familie, de reguli, de ceva inchegat, unde nu umbli cu fofarlica. As fi vrut si eu, la un moment dat, sa fiu o fetita evreica, sa am cativa frati si cateva surori, si sa ma plimb cu toti prin Central Park, sub ochii atenti ai mamei, ai tatalui si ai bunicilor. Si sa ma intreb ce o fi cu turista aceea cu ochelari si tricou rosu, de se uita asa de dusa pe ganduri la mine. Si ce o fi cu nenea acela de cara un ruccsac intesat cu pulovare, nedezbarat de tacticile de lupta impotriva gerului lasat mult in urma, la Chicago. Dar n-am mai avut vreme de scenarii, caci Adelina intrase in vorba cu vreo sapte proprietari si proprietarese de caini adorabili, oferindu-se sa plimbe fiecare reprezentant din esicherul superior al sintagmei „viata de caine”.

Aparusera, molcome, calestile care ofera turul parcului.  Vreo cateva ne-au momit discret dar am preferam sa ne tinem, pentru moment, de strategia la pas. Am strabatut alene aleile parcului. Am intalnit in drumuri o echipa de filmare si, la un moment dat, era sa ma pomenesc, din neatentie, pe platou. Au sarit ca arsi vreo trei tinerei din corpul de paza si protectie, si m-au readus in perimetrul unde era permis cascatul gurii.

Dar cine avea nevoie de platoul lor, caci totul arata, oricum, exact ca in filme.

Am zabovit un pic la o terasa unde am mancat ceva scump, cred ca un covrig la suprapret, si am apucat-o apoi usurel pe Fifth Avenue in sus, spre Metropolitan. Muzeul era inchis lunea, am admirat numai fatada si cladirile de vis-a-vis, dintre care cea portocalie mi-a cazut cu cel mai autentic tronc.

Pot sa declar ca Dumnezeu ne-a confectionat o zi perfecta, cu materialul New-York-ului. Dupa hoinareala, beneficiind de acum inainte de sfaturi din categoria „insider trading”, am intrat intr-un restaurant cubanez si am mancat niste feluri care ni s-au topit in gura, fara sa smulgem gemete de pe credit card. Cu aparatul digestiv uguind de incantare, am iesit din nou in strada si am vazut ca peste oras se lasase o inserare calda, prietenoasa si la fel de vibranta ca ziua pe care o topea. Metropola nu pierduse nimic din viteza si parca mai castigase ceva in farmec si mister. Luminile se dezlantuisera prin zgaraie nori, ritmurile noptii ocupau firesc si tot mai complet vazduhul. Ne-am mai plimbat o bucata de vreme, fara sa ne gandim la ieri, fara sa ne gandim la maine. America e, in general, intinsa, calma, generoasa, orizontala (da, orizontala), neinghesuita, politicoasa. New York-ul e vertical, nervos, intens, zgomotos, potopit de oameni, potopit de arome, cu adevarat one of a kind.

In jur de ora 9 ne-am retras spre metrou si am ajuns inapoi la gazdele noastre, putintel obositi dar incarcati de poze si amintiri. In urma dezbaterilor, votului si redistribuirii rezultatelor, hotarasem deja sa ne incepem martea la Brooklyn Bridge.