No spring attached

Nu poţi lăsa nişte oameni care au suflat cinci luni în pumni de frig de la maşină până la birou să pice aşa, nepregătiţi, direct în braţele senzuale ale verii. Nu se face aşa ceva, nu e bine, nu e sănătos. Îi ameţeşti de cap, îi ameţeşti de picioare, îi ameţeşti de suflet. Rolul primăverii e de a deschide simţurile treptat, gentil, fin, fără pericole şi fără excese.

La început se răsfaţă o cracă, plesneşte un mugure, freamătă o frunză, râde o floare, prindeţi ideea. Nu azi ninge şi mâine explodează în drumul matinal al doamnei o tufă de liliac care îi sabotează complet obişnuita productivitate contabilă la hectar. Şi apoi poimâine culorile, mirosurile şi sunetele îşi ies complet din frâu, într-o nebuneală de vară în faţa căreia nici n-am apucat să dau cu mâna ca să găsesc cuiul în care să-mi atârn geaca matlasată.

Deci de aia era lăsată pe pământ primăvara, avea o funcţionalitate foarte clară de ajustare, n-a fost prost ăla care a inventat-o, a fost mârlan ăla care a înhăţat-o de talie şi, cu două, trei vrăjeli lipsite de creativitate a dus-o undeva departe, foarte departe, căci n-am mai văzut-o de patru ani bătuţi pe muchie.

Aşa că nu e de mirare că acum omul trece de la cojoc la bikini, şi de acolo mai departe, într-un proces fizio-chimico-emoţional pentru care comisia de evaluare a filmelor americane ar da un verdict care ar trimite copiii la plimbare sau chiar ceva mult mai grav.

Eu una nu mă uit în mod deosebit la meteo, în parte și pentru că de la finalul lui noiembrie încolo mă deprimă îngrozitor. Așa se face că iarna asta am dat gheața de pe geamuri dansând în jurul mașinii în haina de primăvară, dădeam gheața un minut, intram în mașină, dădeam gheața un minut, spuneam cuvinte irepetabile, dădeam gheața un minut, juram să mă mut undeva unde să stau numai în tricou cât e anul de lung, indiferent de anotimpuri. După ce a trecut frigul pentru oamenii normali, mi-am luat și eu haina de iarnă la servici. Bine că n-am luat-o și azi, că eram de pomină. Dar de două zile tot Chicago-ul vuia că miercuri vor fi 30 de grade, al treilea record de temperatură din istoria orașului de la poalele lacului Michigan, în sensul că numai de alte două ori a mai fost așa de cald la cinstita dată de 14 martie.

Și chiar așa a fost azi, 30 de grade bătute pe muchie.

Vara bruscă a avut însă efecte neașteptate. Printre cecuri și facturi, pe ecranul meu interior se derulau plimbări pariziene, băncile din parcurile Devei, florile sălbatice de la mal de Pacific, mă și mir că am fost așa de productivă și n-am smintit nimic din bunul mers al întreprinderii. M-a pus naiba să mă uit și să văd că teoretic urmează trei zile cu ploaie, sper să nu fie adevărat, așa cum n-a fost adevărat că iarna asta e cea mai grea din ultimii ani. Dimpotrivă. De când m-am mutat inocentă în Orașul Vânturilor, n-am avut nicio iarnă mai rezonabilă. Cum mie dacă îmi dai un deget îți coc șapte interpretări, am zis că fenomenul e o manifestare directă a faptului că Dumnezeu mă iubește și a înțeles că nu mai suportam nici fizic, nici psihic, o iarnă grea și a înțeles și că nu m-am putut muta de aici așa de repede cum aș fi vrut, datorită, bineînțeles, unor factori obiectivi.

Cu toate că habar n-am ce o să îmbrac mâine, îmi vine să spun că life is good and it will get better.

City of Chi – episodul 2

Să mai şi plecăm de lângă balustradă, că de pe 24 mai stăm acolo.

După ce ne-am odihnit în parc şi am făcut câteva poze, am intrat în muzeu, unde ne-am negociat în mod profesionist itinerariul: ea a zis mergem la miniaturi, eu am zis mergem la impresionişti. În felul ăsta am comis pentru a mia oară aceeaşi nedreptate grosolană faţă de restul muzeului, ignorând cu seninătate a bunch of Picasso, Dali, Brancusi (French, born Romanian) şi alţi titani ai artei.

Expoziţia permanentă de miniaturi, aflată la subsol, cuprinde 68 de camere cam de dimensiunea unei colivii, aranjate cu absolut toate detaliile necesare, mobilă, covoare, decoraţiuni, ferestre, balcoane, inclusiv măsuţe cu jocuri de şah cu regele de o înălţime un pic sub un centimetru. Camerele sunt aranjate în stilul amenajărilor interioare de tip european, american şi asiatic începând din secolul 17 şi până în 1930. Proiectul a fost susţinut şi coordonat de  Narcissa Ward Thorne, între 1932 şi 1940. Copii îşi trag cu insistenţă de mână părinţii şi bunicii spre subsolul muzeului şi rezultatul final este că toate generaţiile petrec momente de la plăcute la magice cu ochii lipiţi de ferestrele şi detaliile celor 68 de încăperi de jucărie. pentru ilustrare aveţi aici trei mostre.

După ce am rezolvat miniaturile, ne-am întors la parterul muzeului şi de acolo am urcat la etajul 1, la impresionişti. Colecţia permanentă cuprinde în jur de o sută de tablouri, mare parte strânse cu îndrăzneală şi dragoste de către Bertha Honore Palmer, soţia hotelierului Potter Palmer, la vremea când lumea încă mai ridica din umeri la auzul unor nume ca Monet sau Renoir. Devenită clientă fidelă a dealer-ului de artă Paul Durrand-Ruel, Bertha Palmer este forţa datorită căreia dacă azi ţi se face să vezi nişte impresionişti la Chicago, poţi rezolva problema fără să te urci în avion.

Monet

Van Gogh

Renoir

Chiar nu-mi dau seama cum rondul prin galeriile impresioniştilor îmi poate provoca de fiecare dată aceeaşi plăcere ca şi când l-am executat pentru prima oară.  Ba mai mult, dacă nu mă duc din când în când mi se face dor la fel ca de mama, tata, New York şi San Francisco. M-am suflecat şi m-am apucat de interpretări, poate energia picturilor influenţează cumva propria mea energie sau ceva asemănător, aproape pot să jur că se petrece un fenomen vecin cu paranormalul acolo.

După ce ne-am încărcat în felul ăsta bateriile am ieşit din perimetrul cultural cu un gând foarte culinar, pe care ne-am pus în cap să îl ostoim la Corner Bakery Cafe-ul de peste drum, din Santa Fe Building. Dar între zis şi făcut s-a mai interpus un obstacol neprevăzut, în persoana grădinii proaspăt amenajate în partea de sud a muzeului. Băncuţe, boltă verde, fântână cu efect relaxant, toate ne-au făcut să mai amânăm foamea şi să furăm semi-discret nişte instantanee suplimentare.

Now this is the right male attitude on a springish Saturday afternoon in the city.

Ant this is The Holy Grail of pure relaxation.

And this is the bride. The groom. And the photographer. (mireasa îşi freacă mâinile, prezic că glasul găinii se va auzi insistent în acest aranjament matrimonial, să nu zică că n-am zis).

După ce am mâncat ne-am oprit câteva minute să admirăm macheta oraşului, aranjată tot la parterul clădirii Santa Fe.

Ne-am oprit apoi un pic la fântâna cu figuri omeneşti din Millenium Park.

şi apoi pe încă un colţ de pe care putea fi văzută bine înfrăţirea vechiului şi noului arhitectural,

după care am sărit în tren şi ne-am întors la domiciliu, nu înainte de a ne răsfăţa într-un lan de păpădie încă necăzută sub lama curăţătorilor, şi de a ne pune fiecare câte o dorinţă care, deşi este, deocamdată, secretă, poate fi destul de uşor ghicită de oamenii care se pricep la subtilităţi.

Comentarii, păreri, opinii ??, vorba profesorului meu de cost accounting, căruia îi doresc să nu sughiţe prea tare, că e 11.25 pm şi poate are altă treabă.

Uneori imi vad orasul asa

Uneori imi vad orasul asa:

Alteori asa:

Sau asa:

Sau asa:

De ce depinde, pana la urma, modul in care imi vad (ne vedem) orasul?

De mine?

De el?

Sau de relatia alunecoasa dintre noi?

Dovleciada

Îmi spunea ieri mama la telefon că în România se practică „Festivalul cartofului”, „Festivalul clătitelor”, deci nu sunt nici eu prea în afara trend-ului cu „Festivalul dovlecilor”. Treaba cu dovlecii e serioasă şi aproape ştiinţifică, pe aici. Ne-am deplasat cu mic, cu mare, într-o suburbie din cele prospere şi am luat parte la ultima zi de sărbătoare închinată Halloween-ului. Deşi Halloween-ul va fi abia duminica viitoare, asta nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de el, din răsputeri, şi până atunci. Prietenii care au ajuns mai repede decât noi ne-au transmis că am pierdut parada costumelor canine, ceea ce a fost foarte lipsit de respect din partea noastră. De altfel, am mai putut observa şi noi câţiva Azorei de firmă, asortaţi simpatic la veşmintele stăpânilor.

Principala atracţie au constituit-o câteva zeci de mii de dovleci aliniaţi tovărăşeşte pe rafturi special construite, aşa încât, la finalul serii, cineva să poată urca şi ajunge să aprindă fiecare lumânare strecurată în fiecare dovleac. Lumea se plimba, relaxată, printre atracţii, iar copii, contra a doi dolari şi jumătate, puteau sculpta, după pofta inimii, câte un dovleac, şi îl puteau depune alături de ceilalţi, la cinstita adunare. Pe la cinci după-amiaza ne-a lovit foamea, eventualitate pentru care câteva tarabe se pregătiseră din vreme. Mie mi s-a pus pata pe un picior de curcan făcut friptură şi, după ce am agonizat exact o oră dacă să îl achiziţionez sau nu (hai că da, dar parcă nu, dar parcă e prea mare, dar totuşi e gustos, dar poate că da, dar totuşi nu, dar dacă da), când mi-am verbalizat, peste tejghea, intenţia, mi s-a dat de ştire că meniul afişat nu e valabil în totalitate. Imediat mi s-a pleoştit penajul şi m-am simţit rănită în credulitatea mea de mâncătorul nostru – stăpânul nostru şi, în consecinţă, am refuzat să mă îndop cu un hot dog, uite aşa.

A urmat şi un fel de paradă militară de mici dimensiuni, au fost aduşi vreo trei veterani din suburbie, personaje care, nu ştiu de ce, mie nu mi-au inspirat mândria că aparţin unei naţiuni care face şi drege şi trage straşnic cu mitraliera, ci mi-au indus, mai mult, un fel de melancolie. M-a scos din cele rele omul-cu-dovleacul-bine-îndesat-pe-cap, om care, jur, a umblat după cum se poate vedea întreaga după-masă, ba chiar, la un moment dat, a stat, cuminte, şi la poze. Cum aici suntem în mrejele unei campanii electorale, căci pe 2 noiembrie vom alege feluriţi demnitari (printre care şi pe urmaşul lui Obama la scaunul senatorial), la un moment dat m-am pomenit cu palma dreaptă înfundată în căldura mâinii unui candidat democrat la un post de judecător. Pesemne are circulaţie periferică foarte bună, asta e grozav când ai de îndurat o iarnă ca la Chicago. Bravo lui! Dar stai un pic. Că parcă omuleţul care mi-a strâns mâna, îmbrăcat în vestă fără mâneci, nu e acelaşi cu tipul domnos care zâmbeşte aşa cum numai un candidat poate zâmbi, pe pliantul electoral. Hm.

Am lăsat la o parte politica pentru a intra în lumea fantastică a lui Alice şi a Pălărierului, două personaje foaaaarte simpatice, foarte vorbăreţe, care au colorat parada. O singură dispută educaţională am avut, chiar la final. Luăm sau nu acasă dovleacul sculptat chiar de noi? Copilul zice daaaaaa, părintele x zice daaa, părintele y zice nuuuuu, fiecare se simte trădat în onoarea lui de familist şi plecăm, cam încrâncenaţi, spre parcare. Ideea era ca dovlecii să rămână toţi acolo, spre a fi aprinşi şi admiraţi. Voi l-aţi fi luat?

Eu da!

Love – Hate Chicago

Sunt într-o relaţie de love – hate cu oraşul meu de adopţie, ca, de altfel, cu aproape orice altceva (de asta spun, să trăiască şi să înflorească persoana care a inventat această expresie utilă). Îi reproşez că unde e înalt, e prea înalt, şi, unde e întins, e prea întins. Avem deja (eu şi oraşul), o căsnicie de aproape şapte ani, aşa că e firesc să ne vânăm reciproc, în timpul liber, bârnele din ochiul celuilalt. Nu prea reuşesc să mă împac cu suburbia, deşi e impecabil de curată şi uscată, a se citi verde şi civilizată până la exasperare (nu ştiu ce să fac cu drăcuşorul meu interior într-un mediu atât de civilizat). Nu m-am împrietenit chiar la cataramă nici cu zgârâie norii, dacă trebuie să intru într-un lift din ăla care mă înalţă în trei clipiri până la etajul 75, simt cum inima îmi urcă în gât şi apoi, dezorientată, îmi lunecă în genunchi. Un pic de claustrofobie? Foarte posibil.

Da, aş vrea să îmi mai văd oraşul cu ochi proaspeţi, eventual de turist în vacanţă. Nu e bibilit ca Parisul, nu e concentrat şi copleşitor ca New York-ul, dar l-aş recomanda cu căldură, măcar pentru o vizită, dacă nu ar fi atât de departe de Europa. Chicago continuă să fie, chiar şi în cinstita zi de azi, o metropolă a cartierelor etnice. Prin unele e bine şi frumos să zăboveşti, prin altele cam nu. Noi locuim într-o zonă în care, dacă nu le înfund sub nări certificatul de naştere, nu mă crede nimeni că mama nu m-a făcut poloneză. Am auzit atâţia proşe pane în lunga şi frumoasa mea carieră, că, uneori, în zilele de învolburare, mă întreb de ce n-am luat drumul Varşoviei, că era mult mai simplu şi mai convenabil, şi, în plus, ajungeam mai uşor în câte o vizită acasă, să gust din zacusca care se acumulează în cămara părinţilor, în speranţa că apărem şi noi la intervale mai dese de un an sau doi.

Dar, când mă apucă toana bună, una din cele mai plăcute îndeletniciri este să descopăr zonele pitoreşti ale oraşului, cu clădiri dichisite, de parcă, mă scuzaţi, nici n-ai fi în America. În urma celor mai recente plimbări au rezultat pozele care urmează şi, deşi nu sunt semnificative pentru marea masă a arhitecturii americane, vi le dăruiesc cu aceeaşi plăcere cu care le-am şi cules. Constat că şi aici casc gura cam la aceleaşi lucruri: adieri de Bucureşti interbelic şi aranjamente în stil mediteranean. Păi, ce ne facem, Amalia?

Pe voi ce vă mişcă, la modul dragoste şi ură, în oraşul în care trăiţi?