Aşa stând lucrurile am început, fără să ştiu exact ce fac, prima campanie promoţională din cariera mea. Am acţionat atât vizibil, cu rugăminţi, promisiuni şi alte mijloace de persuasiune, cât şi subliminal, şoptind tandru în direcţia mamei mesaje gen „La Moldova Sub Ceahlău”. Trebuie să recunosc că mama s-a ţinut bine. La fel am făcut şi eu. Copii din clasă ştiau că părinţii nu îmi dau voie să merg şi încercau să mă consoleze cum puteau şi ei. „Nu, nu, spunea mama, e prea departe. Dacă era mai aproape mergeai”. Am chinuit-o zile în şir. Caietul cu 200 de file al învăţătoarei mele se completa încet şi sigur cu pagini dedicate ratelor plătite de copii mai norocoşi, cei care cu 100 de lei azi, 100 mâine, completau tariful unei aventuri după care mi se scurgea inima. Caietul avea coperţi albastre.  Plângeam pe ascuns, căci eram prea mândră ca să pâng la vedere.

În imaginaţia mea Moldova creştea şi cuprindea tot orizontul. Mai fusesem la Bucureşti, la Târnăveni, la Oradea, la Eforie, dar universul se vroia acum lărgit cu orice preţ spre est. Când au mai rămas disponibile numai două sau trei locuri în caietul albastru, mama a zis, „fie ce-o fi, te duci”. A fost prima dată când era să mă prabuşesc sub fericire. A doua zi m-am prezentat cu sutele la şcoală, în bancnote de 50. Mi-am făcut rost apoi de o valiză şi am clădit în ea, tot împreună cu mama, cam ce credeam noi două că s-ar potrivi năvalnicelor împrejurărilor. Ştiu că am plecat din gară seara şi am mers cumplit de mult.

Am bafta să nu prea dorm prin trenuri şi avioane, aşa că dimineaţa sub soarele Moldovei m-a găsit relativ beată de cap, dar mai hotărâtă decât oricând să make the most din fiecare secundă. La gară ne aştepta o căruţă, cu scopul declarat de a ne transborda valizele de pe peronul unde nu ne mai vedeam de după ele şi până la pavilioanele uşor comuniste unde urma să dormim vreme de două săptămâni. Mie însă căruţa în discuţie nu mi-a inspirat încredere, semn că simţul analitic al mamei n-a sărit departe de trunchi. Pur şi simplu mi se părea că valizele nu sunt bine clădite în caroserie şi există pericolul să fie semănate pe drumul de costişă ce duce la Vaslui. Un profesor binevoitor mi-a promis că o să aibă el grijă de ele dar nu m-a convins. Foarte pe scurt, mi-am dat valiza frumos jos din căruţă şi am dus-o carry on până la destinaţie.

Condiţiile din tabără ar putea face subiectul unei teze în studii culturale comparative, dacă aş avea destulă îndârjire să mă înscriu la un master în acest domeniu care mă pasionează tot mai mult. Înviorarea la 6 şi zece, vălăul pentru spălat pe dinţi afară în curte, vreo 50 de paturi suprapuse în pavilion, şi perdeluţe pentru intimitate pentru profesori şi rudele de sânge. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut la instalarea în pavilion a fost să urc pe un pat suprapus şi să mânânc cu linguriţa făina rezultată din traumele feroviare aplicate pişcoturilor cu care plecasem de acasă.

Am circulat mult în tabăra respectivă şi am trecut pe la toate mănăstirile, atât eu, cât şi carneţelul meu chinezesc, prietenul în care scriam cât apucam din prezentările făcute de preoţi şi măicuţe. Vroiam mereu să ştiu care e culoarea dominantă a picturilor, când a fost construită biserica, în ce stil, ce bătălii pentru neatârnare s-au dat în zonă, cât mai multe detalii. Îmi amintesc carneţelul şi astăzi, aş da orice să îl mai găsesc. Era cât palma, galben cu portocaliu.

Îmi mai amintesc de atunci primul concurs de frumuseţe la care am fost spectator în direct, concurs câştigat de Nataşa, rusoaica cu cozi blonde, frumoasa care se îmbujora în nuanţa perfectă la vederea lui Serghei, colegul ei de naţionalitate, acelaşi  care îmi deşteptase şi mie, pentru prima dată, nişte sentimente amestecate. Ca o paranteză, următoarea mea înflăcărare, obicei de care tind să nu scap nici acum, a fost un dresor ceh de pume. Nataşa şi Seghei erau mai mari ca noi, ar fi putut să fie chiar în primii ani de liceu. Am mai vizitat atunci multe obiective însă prietenia ruşilor şi felul în care îşi vorbeau prin excursii nu le-am uitat nici azi. Nu că înţelegeam ce îşi zic, dar nici nu era nevoie, pentru că imaginaţia mea completează cu un anumit grad de succes golurile.

Aşa am plecat atunci de acasă şi cu dorinţa plecării mai departe am rămas până în ziua de azi. Următoarea aventură a avut loc în clasa a şasea şi s-a derulat în Bulgaria. Sofia a fost primul oraş în care era să mă pierd. La fel cum era să se piardă şi un coleg de excursie, căruia i-a fost jenă să răspundă „da” la întrebarea profesoarei de engleză dacă mai este careva închis prin cabinele toaletei publice unde poposisem. Interesant ce detalii ciudate rămân peste ani. Trecerea graniţei bulgare a fost un alt moment de cotitură. Mi se părea aşa de fantastic să fii în altă ţară. Cred că aveam şi un fel de paşaport. La întoarcere am oprit la Bucureşti, am băut pepsi cu 5 lei de aluminiu bucata şi am mâncat la restaurant. Următoarea lărgire de orizont a fost Ungaria, prima dată nu prea departe, apoi la Budapesta. Aici m-au marcat cel mai puternic coada de tiruri de la frontieră şi faptul că în vama lor erau lumini şi în a noastră nu.

America a venit pe neaşteptate, deşi sămânţa ideii se frământa de o vreme în solul curiozităţii mele. În cele două sau trei momente de îndoială, mama m-a încurajat din tot sufletul să plec, pentru că ştia că asta îmi doresc. „Nu lăsa nişte pereţi să te oprească să vezi lumea”, mi-a mai zis mama, referitor la imobilul de care trebuia să mă despart pentru a finanţa paşii concreţi care au urmat deciziei.

La început America a fost mică, Chicago şi încă puţin în jur. Apoi, pentru că o prietenă îmi tot povestea la telefon despre Manhattan, în câteva luni m-am înfiinţat şi eu în zonă, să văd ce şi cum pe Coasta de Est. Mi-a luat mai mult să ajung pe Coasta de Vest, e drept, însă impactul a fost şi mai puternic. De la Ceahlău până în California, departe, tot mai departe, lumea creşte şi devine tot mai interesantă.

I-aţi lăsa pe oamenii voştri cei mai dragi să plece departe?

Cât de departe?

De cand am pornit cu bocceaua prin lume, roasa de o curiozitate scapata din fraul prudentei, am intalnit mereu lucruri care au semnificatii diferite pe meridiane diferite. Unul dintre ele este restaurantul acela care si-a propus sa ne standardizeze matele si neuronii si, in mare parte, a reusit.

Acasa mi se parea ca e mai mult decat un loc unde mananci, eventual cu prietenii, aveam impresia ca e intruchiparea curateniei si a civilizatiei de dincolo, civilizatie care noua, nu stiu de ce, ne era tot refuzata. Acolo visam cu ochii umezi si sufletul curat Occidentul. (Apropo, cuvantul acesta imi provoaca si acum frisoane, il respectam excesiv inca de pe vremea cand eram copil si mergeam la Bucuresti sa fac exercitii pentru ochi si, seara, auzeam pe sub uşă cum matusa si unchiul susoteau despre cineva care a ramas in Occident, in Paradis adica, si n-o sa mai poata sa vina niciodata acasa).

Intre un burger si o inghetata cu sirop stateam si cugetam, ca sa nu stau pur si simplu, ca badea din bancul consacrat, cum trebuie sa fie dincolo, daca totul e ca in acest avantpost luminos, impodobit cu plante si oameni amabili, maturat dupa un ritm clar, cu loc de joaca pentru copii, cu buzi spalate (caci si asta conteaza intr-o tara), cu meniu cu neon, afisat deasupra capului. Tacatam-tacatam, imi auzeam galopul imaginatiei! Faceam uneori mici  economii ca sa merg la restaurantul cu pricina, sa mai pun o cola si un cartof la radacina viselor.

Pe partea asta de Atlantic, insa, restaurantul acela nu mai este chiar, chiar la fel de stralucitor ca francizele tinere din zari (mai) recent convertite. Ba, pe alocuri, te poate baga si in sperieti. De multe ori engleza mai mult te incurca decat te descurca. Prima data am zis ca nu m-am rodat eu lingvistic inca, apoi am inteles ca ei nu au nicio intentie de a se roda vreodata. Si asa, in fata tejghelei, mi-am amintit de un profesor din facultate, care ne explica ce si cum cu globalizarea, iar noi, prea necopti pentru chestiune, si cu gandul ca de joi incep discotecile, nu ii intelegeam deloc nici importanta, nici variatiunile.

Dar totusi nu pot fi invinuita pentru ca mai merg la acel restaurant si acum, nu des, dar din cand in cand. Merg mai ales cand imi e dor de Timisoara, pentru ca acolo am mancat primul burger cu nume propriu si asa se face ca de cate ori dau cu papilele gustative de cuplul chiftea presata – branza portocalie, de atatea ori creierul ma prosteşte ca sunt in Piata Operei si ca am 26 de ani.

Au mai existat doua incidente legate de acel restaurant, intamplate, nu stiu cum si de ce, tocmai la New York. Cand am ajuns prima data in Manhattan (acum vorbesc de parca as fi fost de o suta de ori acolo), primul lucru pe care l-am cerut de pe bancheta din spate a masinii prietenilor a fost sa oprim la o toaleta. Bucurie, emotie, elan, apa minerala, toate si-au dat mana si si-au spus cuvantul. Cum parcare nu era pe nicaieri, m-au abandonat si pe mine in fata unei francize de pe Fifth Avenue (adica orisicum) si de acolo am stiut eu ce am de facut. Dezastru ca in toaleta respectiva nu mai vazusem de niste ani.

Alta intamplare, de data asta placuta, a fost ca la a doua vizita am vazut, pe Broadway, restaurantul in cauza cu pian! Un domn canta la pian asezat undeva sus, la un fel de balcon. A fost placut si a mai taiat din senzatia de mananca, ura si la gara pe care, fara sa vreau, mi-o produce tratamentul nord american in fostul leagan al viselor mele de duca.

Una peste alta si in concluzie, am invatat ca nu tot ce luceste acasa se mananca la fel pe alte meleaguri si, din punctul acesta de vedere al acestui restaurant, as putea spune ca suntem mai avansati in Gara de Nord decat pe nu stiu care Avenue.

Nici nu stiu daca sa scriu sau sa tac dar presimt ca pe acest gen de punte decizionala scrisul va castiga mereu, obligand varianta tacerii sa se retraga respectuos. Dar, Doamne, cum as putea sa atac televizorul? Aceasta binecuvantare a lumii moderne, careia, recunosc, m-am tot dat mare ca incerc sa nu ii acord importanta coplesitoare de care se bucura in general.

Din punct de vedere profan, problematica televizorului se compune din doua aspecte: unul hard, adica in ce fel arata aparatul care receptioneaza pentru tine programele ce valuresc prin atmosfera, cat de zvelte ii sunt liniile, cat de subtire talia, cat de reusit echilibrul cromatic dintre carcasa si masuta sau biblioteca pe care sta. Aspectul numarul doi, cel soft, este la ce belesti in mod regulat ochii, daca ar fi sa folosim o formulare de sub cupola neacademica a exprimarii.

Probabil aspectul hard isi are originea pentru noi toti in cutia de lemn cu lampi si cu ecran alb-negru. Saturn, Venus, Diamant, indiferent de maretia denumirii, dragalasenia Mihaelei si semanatoarea de la „Actualitatea in economie” aratau cam la fel in orice sufragerie. Dupa ce am scapat de ghearele si coltii si inocenta oranduirii de trista amintire, am trecut si noi masiv la procurarea unui televizor color, de acum cu carcasa de plastic. Nu pot uita prima noapte petrecuta cu televizorul color si cu o echipa de extraterestri in pantaloni rosii, destul de enervati de nepriceperea pamantenilor de a face ceva, nu mai stiu ce. Am adormit greu, spre dimineata, si am sarit de cateva ori in fund, pentru ca prin subconstient, acolo unde stau in frigider toate belelele, se foia usor obsesia ca la rasaritul soarelui rochia de bal se va preface in zdrente si Dinasty-ul nou in harb indiferent la gingasia culorilor. Anii au trecut si televizorul a ramas, pana l-am vandut ca sa completam taxa de viza pentru America.

Ajunsi aici ne-am ratacit dintr-o data prin magazine mari cat hambarele dintr-o comuna pe cale de a deveni oras, printre aparate pe care, daca vroiai, puteai sa asterni o saltea si un cearsaf si sa inviti la somn toata familia prietenilor care apar sambata seara fara sa dea telefon. Adevarul e ca sunt frumoase, suple, iti intra rapid pe sub piele si printre obiectivele de confort. Am tot amanat procurarea unui exemplar de soi, fiind de cateva ori cu piciorul drept pe pragul de cumparare, dar mi-am tot retras talpa, motivand ca mai putem trai o vreme si cu doua televizoare mai vechi, desi nu se stie pana cand. Cred ca un procent din atitudinea mea recalcitranta se datoreaza si proclamatiilor zbierate in celulare, pe care le-am tot auzit in vizita acasa, in timp ce colindam nostalgica ABC-urile din fostul cartier: bă’, mi-am luat plasma, îhî.

Desi obositi, ajungem acum la al doilea aspect al dezbaterii, cel soft, adica programele. Ca o prima axioma, de cate ori sunt intr-o stare oarescum melancolica si imi trece printre urechi ideea de a porni programul romanesc, de atatea ori din aparat iasa si se dezmorteste un film din acelea cu fum, gratii, aburi, gunoi nedus si un personaj care se vaita, urla, rade nervos, gatuie un dusman sau putrezeste in inchisoare. Ma tarai cumva si il inchid, apoi ma mut cu uguieli de autoimbarbatare in incaperea unde functioneaza programele americane. In acelasi registru, dar imbunatatit un pic de cele mai recente ragnete ale tehnologiei de la Hollywood, dau peste trei sferturi de individ ars intr-o explozie cu conexiuni teroriste, gadilat cu o penseta de un specialist plin de vorbe de duh si purtand papion. Totul e foarte alert, personajele bune glumesc ingaduitor intre ele in timp ce gramada de morti rai creste ca palamida, si apoi urmeaza inca un episod. Sigur ca puteti spune ca nu ma obliga nimeni sa intepenesc pe acel canal, numai ca in practica telecomanda s-a incurcat iar in plapuma si puterea care mi-a ramas nu mai e suficienta ca sa o vanez cu succes, asa ca inchid televizorul manual si apoi lesin 5 minute in pat cu o carte.

Ca o a doua axioma, nu puteam sa stau totusi fara televizor romanesc. As fi scapat fiecare graunte din istetimea analistilor politici si financiari, fiecare matrapazlac operat cu fonduri comunitare, fiecare put lasat cu inconstienta fara capac, fiecare vanare de vant in care se insurubeaza cocolosul unui nou guvern mototolit. Nu puteam sa stau nici fara televizor american. As fi ratat fiecare opinie republicana informata care jura pe ce are mai drag (banii din petrol si arme) ca democratii vor duce democratia de rapa (in ciuda coincidentei de nume), ca asigurarea medicala pentru toti humanoizii americani e un moft, in timp ce vreun automobil ramas cine stie cum fara asigurare obligatorie valabila e o crima si o pata pe rozosinul din obrajii celei mai si mai natiuni. De asemenea as rata democratii care incearca sa explice cam ce se petrece cu noi, insistand ca nu mai putem continua chiar ca pana acum, adica de putut am putea, dar de platit nu.

Dar cele rele sa se spele si sa se pieptene, iar cele bune sa se adune, caci pentru astea din urma accept sa vietuiesc in casa cu doua televizoare, unul antic si celalalt aproape decent. Dintre emisiunile facute acasa, si care ajung pana la mine, cel mai mult ma linistesc „Nocturnele” Marinei Constantinescu. Cele mai sanatoase sperante le prind la „Garantat 100%”, pentru ca in sfarsit mi se garanteaza ceva. Cel mai des ma aprind de entuziasm „Profesionistii” iscoditi de Eugenia Voda. M-am obisnuit sa ma asez usor, fara zgomot, langa masa la care vorbitorii se mai pricep sa se intoarca „Inapoi la argument”. Iar la televiziunea din tara de adoptie ma incanta cele cateva filme bune (o mare parte dintre ele un pic mai vechi), documentarele bogate ale familiei Discovery, stirile de la Saturday Night Live si, mai ales, emisiunile de calatorie in Europa.

Mai exista asadar o cantitate confortabila de speranta, totul e sa ai puterea sa apesi butonul off cand calitatea se pravaleste in genunnchi pe aratura undelor si sa ai norocul sau rabdarea de a afla orele la care te poti intalni cu bucuriile veritabile.

Comunism – nasterea e ieftina si o plateste statul

Capitalism – nasterea e mai scumpa si  o plateste (uneori) statul, in colaborare masiva cu noi

Comunism – scutecul e ud si lipit de poponet

Capitalism – scutecul e uscat si greu ca plumbul

Comunism – mama e stresata dar s-ar putea ca bunicii sa o ajute

Capitalism – mama e stresata dar s-ar putea ca bunicii sa fie plecati in vacanta

Comunism – faci primii pasi pe langa cuierul din hol, cel care are si dulapuior de pantofi si lingura de metal pentru incaltat

Capitalism – faci primii pasi in al doilea premergator, dupa ce ai dat cu primul de toate mobilele

Comunism – te dai in vant dupa pui cu cartofi

Capitalism – te dai in vant dupa chiftele dezmortite la microunde si chips-uri

Comunism – nu-ti gasesti pantofi numarul tau nici sa tragi cu tunul

Capitalism – ai debaraua ticsita cu incaltari si te intrebi care e de fapt rostul tau pe pamant

Comunism – la un moment dat te prinzi ca toate deciziile apartin comitetului de partid

Capitalism – la un moment dat intelegi ca totul este hotarat de corporatii

Comunism – bucuriile isi asteapta randul si vin de la cec

Capitalism – bucuriile nu pot sa astepte si vin de pe cardul de credit

Comunism – n-ai pasaport, scrii in oracol si noaptea dormi busteam

Capitalism – ai pasaport, scrii pe blog si uneori ai usoare probleme cu insomnia

Comunism – se manifesta crunt dictatura vanzatoarelor (cele de la alimentara sunt incluse in prezenta afirmatie)

Capitalism – se manifesta crunt dictatura publicitatii (cea la alimente este inclusa in prezenta afirmatie)

Comunism – iei repartitie

Capitalism – iei viata in piept

Ma opresc aici cu oranduirile si, pentru ca trecutul e trecut iar viitorul speram sa fie oricum mai bun, va promit pentru data urmatoare o plimbare prin Chicago.

(Disclaimer: acesta obsesie pentru oranduiri este trecatoare, cel putin teoretic, si a fost inflamata temporar de imaginile receptate pe ecranul TV si legate de caderea Zidului Berlinului. Si de asemenea, comparatia a fost utila pentru punerea pe fuga a unui alt gand, mult mai concret si mai iritant: ce am facut noi in ultimii 20 de ani? Eu promit sa nu mai pomenesc acesta intrebare, pentru ca am obosit plasmuindu-i raspuns, si va multumesc pentru rabdare si intelegere .)

Nu stiu exact cum s-a nimerit si s-a potrivit, dar daca stau sa ma gandesc, am impresia ca in 34 de ani am putut sa fiu martora atator schimbari si convulsii sociale, ca uneori mi se pare ca am privilegiul unei existente din categoria doua belele la pret de una, sampon si balsam. Am trait in comunism, in comunism cu fata umana, in tranzitie, in tranzitie scapata din haturi, in capitalism american dezlantuit, in capitalism american cu machiajul dus, in capitalism american in tranzitie spre nu se stie ce, nu se stie cand.

S-ar putea sa fie numai firea mea cartitoare dar uneori am impresia ca intre comunism si capitalism una din diferentele esentiale este ca in cea de-a doua oranduire poti sa te aduni si sa iti strigi necazul pe strada, daca te loveste cheful si obtii aprobare de la primarie. In plus, ai acasa un televizor cat peretele, pe care seara misuna analisti, cu preponderenta politici si financiari. Deci avantaj: capitalismul. Dar in comunism strangi randurile cu ai tai, va ghemuiti toata familia langa Europa Libera, vine si varul Fanel sa asculte emisiunea in limba romana, iar unchiul Nelu iese din cand in cand afara, sa se uite in lungul ulitei si sa se asigure ca nu e niciun securist in dudul din fata casei.

In capitalism insa, te imbolnavesti de ficati de invidie ca varul Fanel a fost mai smecher si mai orientat decat tine si a stiut exact cand sa plece in Spania, sa prinda boom-ul si sa isi repatrieze profitul, investindu-l intr-o casa mai mare decat a ta. Toata lumea e in competitie cu toata lumea, pentru tot. Andreea are pantofi mai multi si mai fini iar Dana apare mereu cu o haina noua de blana. Situatia asta nu poate fi tolerata, asa ca te inhami mai zdravan la una-alta, ca sa dregi busuioacele averii.

Tocmai cand bifezi finalizarea instalarii in baie a celei mai fancy gresii din judet sau din provincie, nici nu apuci bine sa tragi in piept o gura de oxigen saturat cu impliniri marete, ca suna unchiul Nelu sa te otraveasca cu vacanta lui la Nisa. Povesteste cum a dat de o oferta de cazare beton, pe care tu nu ai sa o gasesti la pretul respectiv, degeaba iti petreci noaptea pe internet (poate si pentru ca nu-ti spune adevarul legat de sursa prin care a descoperit-o de fapt). Dintr-o data saptamana ta petrecuta in Grecia iti pare o nimica toata, parca Nisa e mai glamour (ce-o fi si ala), mama lui de capitalism si de tot. Gresia si-a pierdut stralucirea, ii privesti cu indiferenta vinisoarele si nu te mai incalzeste cu nimic armonia cromatica zamislita intre ele si cosurile ornamentale de pe etajera. Nu mai ai chef de nici unele si te intrebi daca nu te-o fi lovit chiar pe tine balaurul acela care se lafaie in libertate in capitalism si care raspunde la neplacutul nume de depresie. Poate nu chiar depresie dar un simptom nervos mic si destul de interesant parca tot ar da bine la cazierul existential. Am sa inchei aici dar ia uite, fir-ar sa fie, vecinul si-a tuns iar gazonul si acum arata mai bine decat al meu.