Cavalerii viselor

Prima data am crezut ca vin in America pentru a inscrie in rabojul personal izbanzi profesionale marete, din acelea care imi aprind imaginatia cand le intalnesc povestite in reviste si ziare. M-am instalat repede intr-un loc unde se lucreaza cu cifre, si mi s-a parut ca sunt pe drumul profesional bun. Dar povestea de dragoste cu cititul s-a reinnoit brusc, pe neasteptate, „out of the blue”, cum spun compatriotii mei de acum. Am inceput sa imi petrec tot mai des serile intr-o librarie unde ai voie sa stai pe jos, daca ai chef, si sa rasfoiesti cartile, atat cat te tine timpul liber si setea sufleteasca. La inceput am frematat de bucurie ca reuseam, in sfarsit, sa gasesc volumele de Agatha Christie care imi lipseau din colectia in limba romana. O iubesc pe Agatha nu pentru crimele si intamplarile destul de triste pe care le pune in pagini, ci pentru finetea spiritului de observatie cu care opereaza Hercule Poirot si Miss Marple. Dar nu Agatha Cristie mi-e fost prima dragoste literara. Nici Jules Verne, nici Alexandru Mitru, desi am framantat „Copiii Capitanului Grant” pana la ingalbenire si am parcurs „Legendele Olimpului” pana m-am lipit complet de intrigile si tresaririle fiecarui zeu.

Am citit mult si cu drag in copilarie. Cartile erau, asa cum se stie, un fel de marfa de contrabanda. Sa fi fost prin clasa a treia primara cand au sosit, la libraria de peste drum de scoala, „Copiii Capitanului Grant”, in colectia alba cu o ilustratie in centru, colectie pe care cred, sper, ca si-o aminteste toata lumea. Din aventurile celor doi copii, am invatat, la final, prima expresie in limba engleza, si cea mai importanta „Go ahead!”. Cu zeii, semizeii si muritorii prinsi in itele lui Alexandru Mitru mi-am petrecut multe dupa-amieze de copil singur, inchis in casa, cu povata de a nu deschide nimanui usa si de a nu raspunde la niciun telefon. Insa cititul adevarat, viu, cu buzele muscate de emotie si cu imaginatia cufundata in capriciile cuvintelor, a venit la prima intalnire cu „Ciresarii”. Expeditia lor, planificata sa cucereasca inima muntelui, misterul si organizarea, asteptarea, drumul, intamplarile, personajele, rasturnarile, toate mi-au patruns pana in cea mai nestiuta cuta a sufletului. Atunci am incercat pentru prima data sa imi inchipui noptile de dinaintea marilor plecari. Atunci am retinut ca bezna (pesterii, dar, adaug acum, si a vietii fara cuvant) nu admite nuante. Atunci am pandit incordata in ce directie se indreapta afectiunea lui Victor si m-am intrebat cum ar fi daca l-as intalni in viata reala, cum l-as iubi cu adevarat, dincolo de fosnetul paginii. Despre ce am povesti? Cat spatiu ne-am acorda unul celuilalt si cum ar fi regasirile?

Am incremenit de incantare cand, intr-unul dintre volume, Victor le trimitea prietenilor salutari tocmai din Austria. Salzburg! Bratele mi s-au infiorat. N-a putut sa imi fie draga „Fata in Alb”, desi ii admiram feminitatea, tocmai pentru ca incepuse sa ii fie draga lui. Ce-am mai cautat micile tanagrale prin balciul care le inghitise ca pamantul! Vine, vine norocul!! Insa „Ciresarii” pe care i-am citit atunci nu erau inca ai mei, pentru ca nu ii gaseam, in ruptul capului, in librarii. Imprumutasem primele trei carti din serie de la o colega de clasa, apoi am gasit volumele patru si cinci in casa unui verisor. Dar, oricat amanam, oricat incercam sa imi prelungesc fericirea, venea momentul in care cartile trebuiau date inapoi. Le duceam, cu inima franta, sa se aseze in bibliotecile carora le apartineau. Nimic nu imi doream mai mult decat proprii mei „Ciresari”.

Intr-o zi ce doar parea ca oricare alta, am mers cu mama la libraria de la Ulpia, magazinul nostru universal, mult mai dragut atunci (desi cumplit de gol), decat cutia gen mall care a devenit azi. Acolo am baut cate o limonada si ne-am indreptat spre mica librarie de la capatul etajului. Am zabovit cu privirea pe cateva titluri si, dintr-o data, am simtit ca incremenesc. Am intins mana si am strans, cu disperare, la piept, toate cele cinci volume iubite, dorite, citite si visate. Nu mai stiu cat costau dar imi amintesc ca nu aveam la noi atatia bani. Am inceput sa plang si, vanzatoarea, vazandu-ma, mi-a vorbit bland, intelegator, si mi-a promis ca, daca imi plac atat de mult, le pune deoparte pana ma intorc cu mama si cu banii. Am alergat acasa si am fost inapoi in mai putin de o ora. I-am multumit doamnei respective, din toate puterile mele si apoi, chiar am intrat in vorba cu ea, m-a intrebat ce carti am mai citit, ce imi place, ce mi-as mai dori. Multa vreme de atunci incolo am pastrat legatura cu ea, treceam, o salutam, imi spunea daca are vreo carte pretioasa si buna. Imi pare rau ca azi nu mai stiu nimic de doamna respectiva, drumurile ni s-au despartit, ca multe alte drumuri, dar in cazul acesta chiar regret cu adevarat. Stiu ca a mai lucrat o vreme la libraria de la Ulpia dar apoi nu am mai intalnit-o.

Asa mi-am asezat „Ciresarii” in biblioteca, asa i-am putut citi oricand, noapte sau zi, vara sau iarna. Am vazut apoi cateva filme inspirate de ei, dar filmele astea au un dezavantaj enorm, acela ca le concureaza pe cele zamislite deja in capul meu, la citirea cartii, si de aceea de cele mai multe ori filmele reale au reprezentat, poate uneori pe nedrept, un fel de dezamagiri.

Cu mintea mea de acum, nici mai buna nici mai proasta decat a altora, poate doar un pic mai calita in departari si rasturnari de intelesuri, cred ca printre ingredientele esentiale pentru sanatatea sufletului, cum spune Anda, sunt  cat de multe minute se poate de lectura pe zi. Dragostea de carte, sadita in inima copiilor, ii poate ajuta nu doar sa se formeze mai frumos, mai profund, mai nuantat, dar ii poate salva, in momente grele, de ganduri negre, de nelinisti, de indoieli fara raspuns imediat. Cartile iti pot fi prieteni cand totul se clatina si se rastoarna, iti pot fi aliati in frumusete cand totul merge bine, si iti pot fi deslusitori ai sentimentelor cand nici nu stii sigur daca ti-e bine sau ti-e rau. Citeam ca in Anglia exista specialisti care pot sa iti recomande ce sa citesti in functie de starea ta sufleteasca, sau iti „prescriu” carti care sa descrie experiente din categoria celor prin care treci tu insuti, ca sa le intelegi mai bine, ca sa afli ca nu esti singur. Chiar o sa ma informez mai mult asupra acestui subiect si am sa revin.

Cred puternic in carti, uneori sunt certata cu numerele, nu ne vorbim, pentru ca le acuz ca imi fura din timpul pe care l-as putea petrece langa cuvinte. Ma straduiesc sa gasesc o solutie concreta de a ma muta, cu arme si bagaje, mai aproape de cuvinte. Si abia astept sa ma reintorc acasa si sa citesc, din scoarta in scoarta, „Ciresarii”.

Pentru ca, datorita lor, a prietenilor imaginari cu dor neastamparat de aventura, n-am stat nicio secunda pe ganduri cand a aparut optiunea de a pleca la capatul zarilor. Si chiar daca nu am eu, inca, acea cariera fantastica, am redescoperit aici placerea nebuna de a citi, de data aceasta in limba engleza. Am descoperit fericirea de a da iama in carti si de a le pastra aproape, acum fara oprelisti. Iar, in curand, am de gand sa gasesc o solutie practica pentru a darui cateva volume celor care au nevoie de ele pentru a se descoperi, pentru a gasi calea catre o viata frumoasa si plina.

E foarte, foarte important ca un copil sa aiba ocazia de a tine in mana o carte. Aluatul lui e inca moale si curat, poate fi influentat in mod esential de lectura, de contactul cu adevaratele valori. Campania „Dreptul de a Citi” aduce alaturi copiii si magia cartilor. Vizitand site-ul www.estedreptulmeu.ro poti sa afli cum sa ajuti aceasta initiativa de a restabili echilibre, de a atinge vieti.

Am sa le rog pe Anda si pe Denisa sa ne spuna ce carte preferata citea fiecare in copilarie, chiar si dupa ce lumina regulamentara se stingea, si pasii mamei se indepartau a treia oara de usa camerei, de data asta convinsi ca puiul doarme bustean.

Si, de asemenea, ii mai intreb pe toti cei care doresc sa ne spuna numele cartii lor magice. Daca ati stii cat de curioasa sunt!

Copilareli

Nu prea citez din ziare, dar m-a captat un articol legat de decizia unor oameni de a nu avea copii. Cei întrebaţi spuneau că este necesar un consum prea mare de timp şi de bani pentru a creşte un copil şi ei doresc să poată face exact ceea ce vor cu viaţa lor. Eu mă feresc ca de foc să le comentez decizia, aşa cum mă ţin departe şi de judecata celora care au un număr de copii ce aproximează o echipă de fotbal. Fiecare îşi cunoaşte motivele, se bucură de avantajele şi dezavantajele variantei pe care o alege. E un subiect la fel de delicat ca şi religia, unde am principiul de a merge pe mâna mea, adică de a mă apropia de Dumnezeu în ritualul în care m-am născut, fără a critica restul religiilor. Cu condiţia, desigur, să nu pună pe mine artileria convertirii, pentru că, în ceea mă priveşte, este absolut iritantă şi inutilă.

Revenind la copii, mă gândeam de ce, totuşi, creşterea unui copil a ajuns să fie percepută, de multe ori, ca un fel de povară. Aici cred că, înainte de a arunca vina în cârca indivizilor, e mai corect să arătăm cu degetul societatea, care ne cere uneori prea mult, ne copleşeşte cu pretenţii. Şi aceleaşi pretenţii stau şi în faţa eventualilor copii. Şi atunci ajungi să decizi că mai bine nu, că renunţi să te înhami. Naşterea nu mai e procesul natural prin care soţii aveau un pic de fun şi apoi apărea un dodoloţ care alerga desculţ prin iarbă, acum dodoloţul trebuie să facă balet şi călărie cu bucuţele încă presate de pampers, căci altfel nu se poate, dacă vrei să iasă individ contemporan cu vremurile.

E dificil uneori să ai copii, trebuie să spui pe litere suddenly şi ponytail chiar în mijlocul ideii care îţi venise şi ţie şi care, iată, s-a tot dus. Trebuie să fierbi oul fix cât e gustul ţâncului şi să storci exact soiul de vegetală pe care o acceptă burtica lui fandosită. Dar şi când coboară din pat cu codiţele răvăşite şi te pupă pe nas, nimeni nu e ca tine, nimeni nu e ca voi. La fel de unic te simţi când te ventilează vânzătorii în magazin, că nu-l mai vezi încotro a apucat-o şi când, în urma ţipătului tău, s-a dat ordin să se încuie toate uşile, să nu scape nenorocitul ăla dulce.

Psihologii spun că a avea copii, deşi la prima vedere pare a fi numai o sursă majoră de fericire, închisă într-o bulă albastră sau roz, nu e. E şi o sursă de griji şi responsabilităţi, exacerbate azi până spre maximul capacităţii de a duce în spate.

Iar întrebările tâmpite, ca şi societatea, evoluează. Celebra pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?, a devenit acum: unde e mai bine, în România cu  bunicii sau în Italia/Spania/Irlanda/America, unde sunt părinţii? Copilul, pus în faţa acestei alegeri de secol 21, spune clar, cu părinţii. La fel cum părintele medaliat cu argint se simţea ca naiba, a venit acum rândul bunicilor să îşi ferească privirea. Şi dialogul continuă, şugubeţ:

 - De unde eşti tu, din România?

- Ăăăă…..

- Spune-ne, unde te opreşti tu, când mergi cu trenul, în România?

- La pescuit!!