Am cerut un singur lucru de Craciun: zapada. De fapt nu l-am cerut acum, n-aveam timp, caci eram ocupata sa pigulesc o imperfectiune imaginara de pe faldul celei mai afrodisiace genti din colectie. L-am cerut mai de mult, in miezul verii, exact atunci cand am jurat, mincinos, ca numai cele sufletesti conteaza. N-am avut habar ca dorinta s-a ridicat sus, sus de tot, si a dormit sase luni la sanul unei stele. Mai ieri lunecam eficient printre case, lumini si infrastructuri, razand, bufnind, pregatind, intreband, neasteptand raspunsuri, calcand pedala, socotind, oranduind fericirea pe caprariile lumesti dictate de obisnuinta, de lene, de confort. Apoi, dintr-o data, am respirat adanc si s-a facut vremea de plecat la biserica, la concerul de colinzi.

Lumina din lacas s-a  stins si vocile au izbucnit in spatele nostru, insotite de lumanari fragile. Cei din cor au lasat, din mers, in grija noastra luminile purtate de mainile lor si s-au adunat, cuminte, in centrul bisericii, in centrul Universului. Ora aceea de bucurie nu s-a dus acolo unde se duc restul clipelor care trec, ci a ramas, pitita, in noi. Sunetele au construit, din puterile lor neintelese, o atmosfera de armonie, un spatiu in care cele mai fierbinti rugi de gasire a linistii si-au aflat implinirea.

Iar afara, fara ca noi sa banuim, a inceput sa ninga.

Ce dorinta vi s-a implinit de acest Craciun?

Tatiana, îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru mesaj. Poate că asemănarea gândurilor noastre se datorează inimilor împărţite în două. E bine să simţi că te înţelege cineva. Anda dragă, mă bucur că „am ghicit-o” pe Cristina, aveam certitudinea că nu poate să fie altfel. Poate că o parte a puterii noastre stă chiar în capacitatea de a conferi valoare magică semnelor. CristinaC, îţi mulţumesc, ca întotdeauna, pentru mesaj şi pentru înţelegere.

Chris, hai să facem schimb un an de zile, mi-ar plăcea să putem. Catintherain, eşti printre oamenii care aş vrea să fie mult mai aproape. De ce tocmai la Vancouver? Genevieve, aşa se pare, că magiile exteriorului compensează numai pe termen scurt absenţele cu adevărat importante. Anemari dragă, iar ai dreptate, ora 3 am e cea mai prolifică pentru atacuri (sper măcar că, pomenindu-le, să le fac să sughiţe), ăsta pe care l-am povestit a fost mai nerăbdător. Oare nu ne mai relaxăm suficient, nu ne mai putem deconecta de la cele zilnice? Nu vin acasă anul ăsta de Crăciun, căci nu aş mai putea pleca imediat înapoi. Dar tu şi ai tăi să aveţi un Crăciun superb, da? Mihaela, atunci, decât să nu mai fim noi, mai bine trecem cu răbdare prin ele.

Mulţumesc tuturor celor care m-au citit şi mi-au scris şi tuturor celor care m-au citit şi nu mi-au scris, încă, niciodată. Poate anul viitor ne vom cunoaşte şi mai bine, ne vom simţi şi mai aproape. Îţi mulţumesc, Alice, că pot să fiu aici, lângă voi, îţi mulţumesc că îmi dai şansa ca, prin intermediul revistei şi al blogului, o parte din mine, probabil cea mai de Doamne Ajută, să fie acasă. Mulţumesc Alice, Simona, Ionuţ, Alina, Anemari, Corina, Marilena, Anda, Victoria, Delia, pentru că dăruindu-vă, la rândul vostru, în scris, gândurile, adăugaţi zilelor mele sarea şi piperul cuvintelor de calitate.

Îmi rod în dinţi interiorul obrazului drept, aşa cum fac ori de câte ori mă gândesc cu intensitate la ceva. Şi acum mă gândesc cum aş putea să vă iau pe toţi cu mine, într-o plimbare de duminică după-amiază târzie, prin centrul oraşului, acolo unde atmosfera de sărbătoare e încinsă de risipa de lumini, de zumzetul magazinelor, de silueta bradului din faţa Primăriei, de poftele localnicilor şi ale turiştilor sosiţi din cine ştie câte colţuri ale Pământului. Nici măcar biciuşca zbanghie a gerului nu ne poate strica plimbarea. În drumul de la suburbie spre oraş nuanţele apusului se reflectă în duritatea zgârâie norilor, îndulcind-o, făcând-o, pe alocuri, violetă. Nu pot să prind din maşină priveliştea, ne mişcăm prea repede pe autostradă, iar când stăm pe loc, se găseşte de fiecare dată un dos de jeep care să îmi obstrucţioneze elanul fotografic.

Ajungem. Poftiţi, coborâţi din maşini şi lungiţi-vă gâtul în admiraţia pentru bradul Primăriei.

Mi se pare mie sau astea sunt tot luminile de anul trecut? Să nu ne încurcăm însă în cârcoteli şi detalii, mai bine să stăm la coada asta, unde se vând nişte plăcinţele cu brânză, cartofi şi zahăr, fine şi bune, le duc dorul de exact un an. În jurul bradului sunt tarabe şi căsuţe cu toate cele asociate Crăciunului, printre care şi nişte specialităţi culinare nemţeşti. Mie toate acestea îmi aduc aminte că nu sunt în Germania, dar nu-i nimic, deocamdată merge şi aşa. În timp ce aşteptăm să se coacă plăcintele executăm mişcări de Căluşarul pe loc, căci e foarte frig. Apoi ne frigem limba cu produsele abia ieşite din priceperea bucătarului şi, ca să alunece mai bine, turnăm peste ele nişte cidru de mere, fierbinte. Să fie magia Sărbătorilor, să fie dansul hematiilor, care s-au luat de gât cu moleculele de cidru, oricum, parcă gerul nu mai muşcă aşa de rău. Pentru siguranţă ne deplasăm în mod organizat la magazinul Macy’s, fostul Marshall Fields, emblemă a oraşului Chicago şi, dacă e să ne luăm după prezentarea de pe site-ul lor, al doilea magazin, ca mărime, din lume.

Totul e inundat de lumini şi decoraţii, atmosfera e de lux, spectacol şi sărbătoare. Aruncăm un ochi la raionul de poşete, nu avem cum să îl ratăm, căci, deşi nu poşeta îl face pe om, totuşi, şi poşeta îl face pe om, nu? Trebuia să îmi onorez şi eu obsesia, la sfârşit de an. Ieri era să cad pradă unei genţi vegan, dar azi drogurile aromatice din poşetele de piele îşi fac cu prisosinţă datoria şi mă pierd un pic de grup ca să le aduc un omagiu de afecţiune pe deplin meritat.

Repede, să intrăm toţi în lift, urcăm la etajul şapte, acolo unde se află împodobit un brad înalt cât două etaje ale magazinului. Îmbrăcat într-o feerie de lumini şi ornamente albe, bradul se află în centrul unui restaurant, unde lumea mănâncă într-o atmosferă de vis. Nimic nu se compară cu bradul din Walnut Room şi nicio vizită la Chicago, iarna, nu ar fi completă fără a gusta din bucuria de a îl admira.

Ne întoarcem înapoi, în faţa magazinului, unde ne repezim să vedem celebrele ferestre împodobite de sărbătoare. Anul acesta, însă, decoraţiile ferestrelor nu sunt printre cele mai spectaculoase, şi, ce bine că avem criza, ca să dăm pe ea vina lipsei temporare de inspiraţie a decoratorilor. Poate că şi gustul nostru, răsfăţat de atâtea ori în anii trecuţi, nu mai acceptă decât vitrine spectaculoase, aranjate divin.

Mai facem, totuşi, o poză cu vitrina roşie, ultima, şi plecăm spre casă, grupuri, grupuri, disecând, comentând, bucuroşi să fim unii în compania altora, bucuroşi să aşteptăm Sfântul Crăciun şi un An Nou cu sănătate şi cu plimbări plăcute, cum sper că a fost şi cea din această seară.

Ho-Ho-Ho şi Crăciun Fericit!

Sarbatorile sunt un pic mai ciudate cand esti plecat pe termen lung spre definitiv. Uneori te intrebi unde sa le petreci, in tara-mama, cea de origine, sau in tara-tata, cea de adoptie. In tara de departe ai parintii si multi prieteni, in tara de sub picioare de obicei n-ai parintii, ai cativa prieteni si o gramada de cunoscuti. Anual se pune asadar problema daca sa petreci aici sarbatorile de iarna sau sa mergi in Romania, deranjand astfel din somn balaurul care abia a adormit, leganat pe picioare, si care raspunde la numele “unde e casa mea”?

Probabil alegerea este un pic diferita atunci cand zburzi pe alte continente decat atunci cand esti in Europa (asta e una din obsesiile mele, rog pe cei implicati sa ma scuze si sa ma inteleaga). Numai gandul de a sedea noua ore oarecum chircit in scaun, contra a o mie de dolari de caciula manata din urma de dor, si de a debarca apoi intr-o capitala europeana pentru ca, de-acolo, prostit de somn si incalceli de fuse orare, sa mai iei inca un avion care intarzie, e uneori descurajant. Mai e ceva, daca plec, nu sunt sigura ca voi putea sa revin dupa numai doua saptamani. In prima saptamana ma dezmeticesc relativ, apoi in prima jumatate a celei de-a doua saptamani redevin iar om si, pe cand sa imi pun complet in ordine emotiile, simtirile, fostii vecini si prietenii care si-au mai gasit timp pentru mine, trebuie sa plec inapoi. Tot sezonul stiu ca exista undeva un avion care bate din picioare si din motoare si ma asteapta, tot contra cost, sa ma strecor iar in burta lui gogonata.

Poate am imbatranit, poate m-am copt sau poate nu ma mai coc nicicand, dar sarabanda asta emotionala legata de calatoriile foarte scurte pana la foarte departele drag, imi aiureste stomacul si mai ales inima. Asa ca anul acesta stau aici, vorbesc la telefon cu cei dragi, nu povestim nimic despre dor, nici despre vremurile in care ei doreau sa treaca Oceanul. Ne bucuram fiecare asa cum poate, de multe ori autentic, de multe ori mai stramb. Nu ma plang, doar constat.

Am facut de mult bradul dar nu chiar de cand l-au facut bastinasii autentici. Imediat ce curcanul bate in linia de sosire a tractului digestiv, ei urca in masinile incapatoare (cu 8 cilindri) si se dau jos la punctele de prezentare si desfacere a brazilor. Acolo aleg un exemplar superb, caci nu degeaba a dansat unchiul Bob din Michigan (e numai un exemplu la indemana) in jurul bradutilor din ferma tot anul. Brazii astia nu au goluri printre crengi, n-am mai avut asa ceva in sufragerie, pana am debarcat aici. Oricand ma intreaba cineva ce as vreau sa iau cu mine cand merg acasa, raspund repede: brazii si autostrazile.

Lumea cumpara brazi cam de la 1 decembrie, eu de prin 10 decembrie, devenind astfel un monument viu al compromisului culturalo-forestier dintre Romania si America. In fond asteptarea, anticiparea unui eveniment reprezinta de multe ori o parte consistenta a evenimentului. Craciunul ne gaseste plini de zapada, ninge iar, bland, lenes, jucaus. Ninge cum ningea la Bulci, langa Savarsin, acolo unde am petrecut Craciunuri care nu se mai pot repeta si unde nu ma ducea inca imaginatia sa imi inchipui Craciunul trait acum.

A fost si este un an frumos si bun, iar cel care va veni va fi pur si simplu de nota 10. Acest optimism s-a dezvoltat pe fundalul sonor al masinutelor individuale de curatat zapada, fiebinti si neastamparate in mainile vecinilor de neighborhood. Vreau sa multumesc mult atat celor care mi-au scris aici, cat si acelora care poate nu au facut-o inca. Sunt bucuroasa ca facem parte impreuna din lumea Tango si jur ca acesta nu a dorit sa fie un discurs, ci doar o declaratie de dragoste, o urare de Sarbatori Albe si Calde, si o promisiune mereu valabila de regasire.