Amalia Nita

Oh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.

Ritmul meu gospodaresc a urmat intotdeauna cu finete si succes capriciile unei tulburari maniaco-depresive. Anul acesta faza maniacala a coincis cu musafirii si pregatirile de Craciun, asa ca am produs fara mila, intr-o febra in care ma mai linisteau numai momentele cand ieseam afara, in zapada, sa duc inca o plasa cu plasticaraie la garbage. Acum sunt iar in pericol sa dau din una in alta, ca de obicei, pentru ca am un sentiment special pentru cuvantul garbage, pe care, am observat eu chiar in seara aterizarii aici, lumea il foloseste cu un patos invers proportional cu vorbirea corecta si reala a limbii engleze. Am vazut gramezi de parinti draguti care vorbesc in limba hibrida dar toti, fara exceptie, isi trimit odraslele sa puna tipla de la batonul de ciocolata la garbage, niciodata la gunoi, e o chestiune de onoare la mijloc.

Am avut noroc ca in dimineata de 24, pe la ora 9, a sunat telefonul fix, nici acum nu stiu cine a fost, mai mult ca sigur telemarketerii. Am investigat fara succes pe la prietenii care mai suna pe fix dar nici unul nu s-a recunoscut ca autor al acelui telefon, iar caller id-ul de pe fix tot nu am reusit sa il pun inapoi. Am investigat pentru ca vroiam sa transmit niste multumiri fierbinti cui a sunat, deoarece daca nu o facea cred ca mai dormeam o portie buna, dat fiind ca in zilele anterioare am avut program de lucru extins, inceput pe la 5 dimineata. Asadar pe 24, subconstientul meu a hotarat sa-si scoata parleala, caci acolo s-au copt toate deciziile proaste din destin. Eram insurubata trup si suflet intr-un vis in care cofetaria poloneaza daduse faliment iar una dintre vanzatoare imi explica faptul ca ingredientele au devenit foarte, foarte scumpe. Am dat din buze a intelegere completa dupa care ea si-a scos dintr-un colt de magazie rochia de mireasa si mi-a comunicat, fara alte introduceri, ca se pregateste de nunta. Am felicitat-o, poate m-am si intors de pe stanga pe dreapta, si am obsevat ca rochia era impodobita cu floricele care in mod normal apareau pe prajituri.

Aici a intervenit telefonul si, marturisesc, in primele fractiuni de secunda habar n-am avut nici macar pe ce continent ma aflu, daramite ce zi e sau ce am de facut. Apoi sarmalele au fortat hotarul cerebral si s-au pravalit ca niste pietroaie in lobii care produc si intretin starea de veghe. Sarmale, vorba vine, discutam de fapt de trei verze exilate sub chiuveta, niste carne pe care o trasesem cumva afara din congelator in seara precedenta, patru cepe care inca mai stateau la taifas cu cateii smecheri de usturoi din sertarul comun, un pic de orez atipit intr-o punga alunecata dupa cutia cu zahar si ceva boia speriata de toate cele ce se petreceau. M-au sunat apoi musafirii sa imi spuna ca au plecat de acasa iar eu am mintit ca totul e sub control. Sansa mea a fost ca drumul lor dureaza sase ore, timp in care am dresat toate componentele si am asamblat cele mai reusite sarmale romanesti cu porc american si varza sarbeasca din cate au defilat pe scoarta terestra in acest sezon. Ma mira si pe mine lauda asta fara perdea, cred ca m-am molipsit de la concetatenii astia noi, la care orice derapanatura de chiosc de facut hot-dogi lipit de magazinul de schimbat flecuri la pantofi constituie o plaza. Oricum, sarmalele au fost bune si au dat clocotul victoriei exact in fractiunea de secunda in care musafirii s-au inscris pe iesirea de autostrada care da in casa mea.

Ma folosesc de prilej ca sa jur ca nu mai fac salata boeuf, salata de vinete, sarmale si alte salati asociate pana cand da mustata lunii martie sau, daca ma supar, pana cand da firul ierbii, la 1 iunie. Am intrat in faza depresiva a ciclului gospodaresc, cea in care tot ce pot sa mormai la observatiile justificate de „mi-e cam foame” ale potentialilor comeseni este „mergem la chinezu”, urmat a doua zi de „mergem la tailandezu”, urmat de „mergem la polonezu”, urmat de „mergem la japonezu”, urmat de o pizza si apoi de reluarea navetei internationale printre diversii „ezu” cu restaurant si atelier de minuni culinare atasat. Caci acum, scriind, observ ca „ezu” este noul „escu”, unul cu meniu, practic, nelimitat. Cred ca si coltul ierbii o sa ma gaseasca tot plecata la restaurant.

La Multi Ani Sanatosi si Fericiti si Inspirati!

va doresc