Departe în lumea dezlănţuită

Prima mea plecare singură în lume s-a petrecut în clasa a patra. Singură, adică fără părinţi. Senzaţia tare a finalului de primăvară şcolărească a fost organizarea unei tabere de vară tocmai în zona mănăstirilor din Moldova. Dorinţa mea de a merge era egală şi de semn contrar cu dorinţa mamei de a nu-mi da voie. Azi o înţeleg de ce. Drumul cu trenul dura cât faci cu avionul de la Moscova la San Francisco. Înclin să cred că nici nu exista tren direct. Tabăra costa 400 de lei dar nu asta era problema, ci ideea de a-ţi trimite unica fiică, adorata şi irepetabila, la capătul ţării, care atunci echivala cu capătul lumii.

Aşa stând lucrurile am început, fără să ştiu exact ce fac, prima campanie promoţională din cariera mea. Am acţionat atât vizibil, cu rugăminţi, promisiuni şi alte mijloace de persuasiune, cât şi subliminal, şoptind tandru în direcţia mamei mesaje gen „La Moldova Sub Ceahlău”. Trebuie să recunosc că mama s-a ţinut bine. La fel am făcut şi eu. Copii din clasă ştiau că părinţii nu îmi dau voie să merg şi încercau să mă consoleze cum puteau şi ei. „Nu, nu, spunea mama, e prea departe. Dacă era mai aproape mergeai”. Am chinuit-o zile în şir. Caietul cu 200 de file al învăţătoarei mele se completa încet şi sigur cu pagini dedicate ratelor plătite de copii mai norocoşi, cei care cu 100 de lei azi, 100 mâine, completau tariful unei aventuri după care mi se scurgea inima. Caietul avea coperţi albastre.  Plângeam pe ascuns, căci eram prea mândră ca să pâng la vedere.

În imaginaţia mea Moldova creştea şi cuprindea tot orizontul. Mai fusesem la Bucureşti, la Târnăveni, la Oradea, la Eforie, dar universul se vroia acum lărgit cu orice preţ spre est. Când au mai rămas disponibile numai două sau trei locuri în caietul albastru, mama a zis, „fie ce-o fi, te duci”. A fost prima dată când era să mă prabuşesc sub fericire. A doua zi m-am prezentat cu sutele la şcoală, în bancnote de 50. Mi-am făcut rost apoi de o valiză şi am clădit în ea, tot împreună cu mama, cam ce credeam noi două că s-ar potrivi năvalnicelor împrejurărilor. Ştiu că am plecat din gară seara şi am mers cumplit de mult.

Am bafta să nu prea dorm prin trenuri şi avioane, aşa că dimineaţa sub soarele Moldovei m-a găsit relativ beată de cap, dar mai hotărâtă decât oricând să make the most din fiecare secundă. La gară ne aştepta o căruţă, cu scopul declarat de a ne transborda valizele de pe peronul unde nu ne mai vedeam de după ele şi până la pavilioanele uşor comuniste unde urma să dormim vreme de două săptămâni. Mie însă căruţa în discuţie nu mi-a inspirat încredere, semn că simţul analitic al mamei n-a sărit departe de trunchi. Pur şi simplu mi se părea că valizele nu sunt bine clădite în caroserie şi există pericolul să fie semănate pe drumul de costişă ce duce la Vaslui. Un profesor binevoitor mi-a promis că o să aibă el grijă de ele dar nu m-a convins. Foarte pe scurt, mi-am dat valiza frumos jos din căruţă şi am dus-o carry on până la destinaţie.

Condiţiile din tabără ar putea face subiectul unei teze în studii culturale comparative, dacă aş avea destulă îndârjire să mă înscriu la un master în acest domeniu care mă pasionează tot mai mult. Înviorarea la 6 şi zece, vălăul pentru spălat pe dinţi afară în curte, vreo 50 de paturi suprapuse în pavilion, şi perdeluţe pentru intimitate pentru profesori şi rudele de sânge. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut la instalarea în pavilion a fost să urc pe un pat suprapus şi să mânânc cu linguriţa făina rezultată din traumele feroviare aplicate pişcoturilor cu care plecasem de acasă.

Am circulat mult în tabăra respectivă şi am trecut pe la toate mănăstirile, atât eu, cât şi carneţelul meu chinezesc, prietenul în care scriam cât apucam din prezentările făcute de preoţi şi măicuţe. Vroiam mereu să ştiu care e culoarea dominantă a picturilor, când a fost construită biserica, în ce stil, ce bătălii pentru neatârnare s-au dat în zonă, cât mai multe detalii. Îmi amintesc carneţelul şi astăzi, aş da orice să îl mai găsesc. Era cât palma, galben cu portocaliu.

Îmi mai amintesc de atunci primul concurs de frumuseţe la care am fost spectator în direct, concurs câştigat de Nataşa, rusoaica cu cozi blonde, frumoasa care se îmbujora în nuanţa perfectă la vederea lui Serghei, colegul ei de naţionalitate, acelaşi  care îmi deşteptase şi mie, pentru prima dată, nişte sentimente amestecate. Ca o paranteză, următoarea mea înflăcărare, obicei de care tind să nu scap nici acum, a fost un dresor ceh de pume. Nataşa şi Seghei erau mai mari ca noi, ar fi putut să fie chiar în primii ani de liceu. Am mai vizitat atunci multe obiective însă prietenia ruşilor şi felul în care îşi vorbeau prin excursii nu le-am uitat nici azi. Nu că înţelegeam ce îşi zic, dar nici nu era nevoie, pentru că imaginaţia mea completează cu un anumit grad de succes golurile.

Aşa am plecat atunci de acasă şi cu dorinţa plecării mai departe am rămas până în ziua de azi. Următoarea aventură a avut loc în clasa a şasea şi s-a derulat în Bulgaria. Sofia a fost primul oraş în care era să mă pierd. La fel cum era să se piardă şi un coleg de excursie, căruia i-a fost jenă să răspundă „da” la întrebarea profesoarei de engleză dacă mai este careva închis prin cabinele toaletei publice unde poposisem. Interesant ce detalii ciudate rămân peste ani. Trecerea graniţei bulgare a fost un alt moment de cotitură. Mi se părea aşa de fantastic să fii în altă ţară. Cred că aveam şi un fel de paşaport. La întoarcere am oprit la Bucureşti, am băut pepsi cu 5 lei de aluminiu bucata şi am mâncat la restaurant. Următoarea lărgire de orizont a fost Ungaria, prima dată nu prea departe, apoi la Budapesta. Aici m-au marcat cel mai puternic coada de tiruri de la frontieră şi faptul că în vama lor erau lumini şi în a noastră nu.

America a venit pe neaşteptate, deşi sămânţa ideii se frământa de o vreme în solul curiozităţii mele. În cele două sau trei momente de îndoială, mama m-a încurajat din tot sufletul să plec, pentru că ştia că asta îmi doresc. „Nu lăsa nişte pereţi să te oprească să vezi lumea”, mi-a mai zis mama, referitor la imobilul de care trebuia să mă despart pentru a finanţa paşii concreţi care au urmat deciziei.

La început America a fost mică, Chicago şi încă puţin în jur. Apoi, pentru că o prietenă îmi tot povestea la telefon despre Manhattan, în câteva luni m-am înfiinţat şi eu în zonă, să văd ce şi cum pe Coasta de Est. Mi-a luat mai mult să ajung pe Coasta de Vest, e drept, însă impactul a fost şi mai puternic. De la Ceahlău până în California, departe, tot mai departe, lumea creşte şi devine tot mai interesantă.

I-aţi lăsa pe oamenii voştri cei mai dragi să plece departe?

Cât de departe?

Despre baseball numai de bine

Domnule, cred că m-am naturalizat de-a binelea, simt nevoia să mai trag o fuga  pana la oglinda, sa vad dacă sunt tot eu. Ca am impresia ca nu. Semnalul de alarma mi l-a tras intentia de a cauta pe internet lamuriri despre ce vrea de la noi, muritorii, jocul acela de baseball, ca sa pot lega si eu inceputuri de conversatii vioaie cu mamicile de la scoala. Nu, pacatul e numai al meu, stau aici de mi-e rusine sa spun cati ani si n-am deslusit logica meciului de baseball. Dar cred ca ma si saboteaza niste increngaturi neuronale, ca de cate ori vine vorba de subiectul asta, adorm aproape instantaneu. Toata vina pe care nu am chef sa mi-o asum o arunc (cand nu se uita nimeni) in carca frumusetii si claritatii jocului de fotbal.

Avem un teren, da? In stanga sunt ai nostri, in dreapta sunt ai lor, e simplu. Spre stanga chiuim si facem valuri, spre dreapta scuipam seminte, mi se pare atat de elegant si de firesc. Fiecare jumatate are o poarta, in poarta sta un individ. Toti dusmanii incearca sa arunce mingea in poarta individului. Simplu, clar, curat, logic. Asa i-as explica unui legal allien ca sta treaba daca, sa zicem, ar veni in Romania si ar zice, ce dracu fac astia aici pe teren? E simplu sau mi se pare mie simplu, pentru ca stiu? Si fotbalul nu tine mult, Bunule Doamne, caci eu nu pot sa stau pe stadion cu orele. Si sa nu ma lase cu berea mea? Pai pana nimeresc astia ce trebuie sa nimereasca se golesc de trei ori standurile de hot-dogi la pret de argint-suflat-cu-aur-dogi.

E alambicata treaba cu barierele astea culturale, chiar si cand se materializeaza numai intr-un sport pe care nu l-am dat pe brazda. Au existat persoane prietenoase si binevoitoare care au vrut sa ma lumineze dar i-am sabotat cum m-am priceput eu mai bine. Adevarul e ca imi era fantastic de util sa stiu ce aprob cand admiram relatarea entuziasta a unui coleg, cu privire la meciul echipei lui favorite. Tot zicea ceva de un pitch si ce tehnica! si ce lovitura! si ce sarbatoare nationala! M-am bucurat de bucuria lui! Dar si el a fost dragut si mi-a tiparit dupa trei sferturi de ora documentul de care aveam nevoie. Imprimantele nu mergeau bine in retea si de asta a trebuit sa suport la intensitate maxima terapia de soc care urmeaza oricarui meci in care ai lui castiga. Cand iau bataie pastram impreuna cate un lunch break de reculegere, asa cum se cuvine.

La una din competiile organizate de biblioteca publica unde mergem si noi, premiul cel mare a fost o pereche de bilete la un meci de baseball. Eu i-am strigat sotului sa nu ne inscrie la tombola, ca luam bucuria autentica a cuiva care are habar ce se intampla in teren, dar el nu si nu. S-au dat toate premiile mici si noi l-am luat, evident, pe cel mai mare, biletele la meci. Cum erau numai doua bilete, eu m-am sustras in lacrimi de la eveniment si am mers unde stiam eu ca aveam treaba, sa miros niste parfumuri. S-au dus ei doi, au calcat intr-o balta cu grasime industriala, au mancat doua mere, au baut niste apa plata si, dupa vreo ora si ceva, au facut cale intoarsa, mult mai atenti pe unde pasesc.

Pe urma eu am pornit un nou conflict interior, ca eram intr-o mica bresa de liniste nefireasca: daca ar trebui sa ma documentez mai serios si sa nu mai iau in bascalie anumite fenomene? Daca zeul baseball-ului  o sa se uite urat spre strada mea? Daca pur si simplu nu arat suficienta bunavointa? Daca nu sunt pregatita psihic sa ma globalizez? Cateva nopti am adormit cu dificultate si am visat ca viitorul cuscru ma batea peste spate si ma invita la un meci de baseball, dupa ce ne plictisim de golf. Am scuipat neaoseste in san si am concluzionat ca unele elemente care compun o cultura se asimileaza iar altele pur si simplu refuza cu gratie sa o faca. Sunt sigura ca si baseball-ul are farmecul lui, doar ca pentru mine acesta sta bine ascuns, ca o perla in cochilie. Si totusi, cu toate neintelegerile aferente, am impresia ca si baseball-ul asta (sa ma ierte daca sughita), ca si fotbalul si ca si toate cele, e tot about enjoying your friends and living your life, asa ca nu mai are asa de multa importanta daca o facem cu mingea, cu mingea si bâta, cu un pahar de vin sau cu un pahar de vin si o conversatie care ne merge la suflet.

In incheiere as vrea sa ii transmit cetateanului din partea dreapta a pozei sa se ridice degraba, caci lumbago loveste la nimereala si nu face sens sa il mai provocam si noi.