Intrebare cu cantec

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?

Drumurile noastre poate

De cate ori citesc „Tango”-ul sau urmaresc la televizor emisiunile „Garantat 100%”, „Profesionistii” ori „Inapoi la argument”, de atatea ori imi pare rau ca am plecat de acasa. De cate ori ma imboldeste naravul si ma uit la stirile politice, de atatea ori imi fac cruce cu limba in cerul gurii ca am avut inspiratia si puterea sa imi iau lumea si valizele in cap si sa plec.

De cate ori dau peste ceva frumos de acasa, si credeti-ma, sunt multe lucruri frumoase, mai multe decat am realizat inainte de emigrare, de atatea ori incep sa imi spun ca poate locul meu nu e de fapt aici. De cate ori insa privesc, cu frica, cum se misca fluxul si refluxul agitatiei politice romanesti, de atatea ori ma napadeste un oribil sentiment al inutilitatii si imi spun ca locul meu nu e nici acolo. Si uite asa, de multe ori ajung in situatia ingrata descrisa cel mai bine de o fosta reclama la detergenti: priveste, nici aici, nici aici. Adica pata apartenentei nu mai binevoieste sa se aseze zdravan nicaieri.

Nu vreau sa sugerez prin paragrafele anterioare ca pe alte meleaguri politica este, in general, mai curata si mai uscata decat la noi. Peste tot se inclesteaza aceleasi energii uriase care vor sa demonstreze ca oponentul e nasol si necinstit iar vorbitorul e simpatic si devreme acasa. Acesta e mecanismul, am inteles ca asa functioneaza, am inteles ca trebuie sa ai nervii tari ca sa il urmaresti, ce sa mai vorbim despre a  juca un rol in el. Si as fi gata sa mestec si sa inghit toata galusca politica romaneasca in conditiile in care s-ar vedea macar o singura autostrada ca lumea, cu cate doua benzi (circulabile) pe sens.

Nu-i vorba ca m-am obisnuit sa merg numai pe drumuri bune, si oricum noi nu avem nevoie de chiar tot ce vad eu aici, tara e mica si proportiile sunt altele. Eu sunt fericita, la o adica, si pe drumuri inguste dar pitoresti, am sarit in trecut bucuroasa hop-hop pe o varianta a drumului de la Timisoara la Deva si am zis: ce bine ca sunt acasa. Dar, si aici intervine diferenta esentiala, eu sunt o sentimentala. Iar investitorii, oamenii de afaceri, strainii cu bani, nu sunt sentimentali, sau daca sunt, nu sunt sentimentali cu privire la noi. Ce-i mana pe ei in lupta e profitul, si nu ii vad niciodata ratacindu-si extaziati privirea pe dealurile Lugojului, ca sa spuna cat e de frumos, in vreme ce isi zdrelesc dosurile pretentioase pana la destinatie.

Circ politic? Il primesc, dar sa se faca macar un drum decent sau doua, pentru ca va fi spre binele tuturor, si al nostru, si al politicienilor, deoarece,  se stie, dintr-o tara bogata avantajele pica mai bine, mai frumos si intr-o cantitate mai satisfacatoare. Ascultand aseara o emisiune cu un ambasador strain la Bucuresti, cel mai des cuvant folosit a fost: infrastructura. Aveti nevoie sa imbunatatiti infrastuctura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura. Avem nevoie sa imbunatatim infrastructura. Ecoul adevarului se pierde si viata merge mai departe. Majoritar pe doua benzi.

Cugetari de dupa traversare

Am pierdut cateva lucruri esentiale. Am gasit autostrazi, turnuri si suburbii. Dar nu stiu pe unde le-am pierdut, nici macar zona, latitudiuea, longitudinea, chestii din acestea la care nu am fost buna niciodata. Nu ma pricep nici la citit harti. Nu vad mai nimic pe ele. Oricum, cand am urcat prima oara in avion aveam totul la mine, impachetat asa cum se cuvine, si piperat cu incantarea descoperirii. N-am coborat decat o singura data, ca sa ma mut in alt avion, unul mult mai mare si mai plin. La Chicago m-au descaltat, m-au puricat, m-au întrebat daca am de gand sa traiesc din dolarii pe care ii aveam la brau. Le-am zis ca nici vorba. Am venit sa muncesc, am un elan fantastic, nu ma deranjeaza deloc ca imi dau numai 10 zile de concediu pe an, nu ma incurc in amanunte.

Unii m-au invidiat ca am nimerit bine. Ca ma manifest cat de cat intr-o oarecare legatura cu ce faceam si pana la plecare, ca ciripesc sub aripa calda a domeniului economic. Asa cum Leo Gurski din Istoria iubirii a devenit lacatus, eu m-am facut repejor truditoare in finante si contabilitate. Ma trezeam dimineata la cinci, ca sa prind cele două autobuze si trenul care ma depuneau la opt si jumatate in birou. Aici socoteam fericita pana la sase seara, cand ma imbarcam, inexplicabil, tot vesela, pentru retur. Alt tren si inca doua autobuze ma depuneau la loc, in cuibul fara usa la bucatarie, unde am inceput sa ma dezmeticesc putin cate putin, dar foarte putin cate foarte putin. Ce ma intriga si acum, cand ma gandesc la vremurile respective, era veselia. Veselia de animal cultural cu cordonul ombilical la valiza. Scuturam de cordon in general la final de saptamna, cand sunam acasa sa raportez ca totul e bine, suntem sanatosi si tot mai chinuiti de indoieli.

Intr-o dimineata m-am trezit mai devreme, m-am intors de pe stanga pe dreapta, am privit cum se crapau zorii prin perdeaua adusa de acasa şi am tras cateva concluzii realmente neplacute. Deşi ma mai incitau noutatea si pantofii vecinilor lasati pe presurile de la intrare, imi era deja dor de tanti Tori. Ea vindea flori langa cofetaria din coltul blocului si stia ca un mecanism elvetian cand ai plecat, cand ai venit si la a cata cheie ti-a pornit masina. Daca nu pornea, avea ea un verisor, un pansament de baiat, care repara Dacii de cand era la gradinita. Şi noii mei vecini aveau verisori, cel putin la fel de de treaba, localizati in Mexic, Puerto Rico, Bosnia si Hetegovina, precum si in Mumbai. Din această cauza relatia mea cu verisorii lor a fost una in principiu vaga, insa placuta, pentru ca imi intretinea un sentiment de apartenenta la marea si interesanta familie a umanitatii, sentiment fara de care devin morocanoasa si si mai de nedescalcit pentru semeni.

Desigur ca ar fi incorect, imoral, ilegal si ar ingrasa daca as pretinde ca nu am gasit aici si multe lucruri bune, presarate printre autostrazi, turnuri si suburbii. Dar compararea celor bune de aici cu cele bune de acolo ma duce mereu cu gandul la o carte care asuda explicand lipsa de sens a incercarii de a intelege care din doua alternative e mai de Doamne-ajuta, atunci cand numitele alternative sunt construite dupa dimensiuni sufletesti care au, in esenta,  putin de a face una cu alta.  Si atunci, singura vindecare corecta si posibila este judecarea dupa meritele derivate din unicitatea fiecarei variante, iar nu dupa argumentele inselatoare ale superioritatii uneia sau alteia. Dar asta e o intelepciune teoretica si ar fi utila numai daca as aplica-o in continuu, de dimineata pana seara.

O zi obisnuita

Azi a fost o zi obisnuita. Dimineata devreme au sunat de la organizatia veteranilor de politie ca sa ne intrebe ce mai facem in general si daca putem face o donatie in special. Eu nu pot face donatii la telefon, nu pentru ca sunt a dracului si nu imi pasa, ci pentru ca intotdeauna cetateanul care imi vorbeste face doua greseli esentiale: spune how are you ma’aaam, chestie care ma scoate din pepenii logicii si ma arunca in cazanul cu furie pura (explicatiile rationale vor fi transmise la o data care se va comunica ulterior) si vorbeste asa de repede ca ii pierd sirul cuvintelor la al doilea paragraf pe care il citeste din caiet. Veteranii de politie suna cam tot la doua sau trei zile, si de cand am facut gafa de a hotari sa economisim 3 dolari pe luna nemaifolosind serviciul de caller ID pe telefonul fix, traiesc cu perpetua emotie ca ori de cate ori taraie telefonul ma ataca iar veteranii.

Cred ca una din cele mai dure componente ale socului cultural de care te dai cu capul dupa ce ai trecut oceanul este cea telefonica. Forget about tot ce-ai stiut tu in sud-estul Europei despre telefoane. Acolo te sunau prietenii si cativa dusmani, aici te suna tot timpul toata lumea. Asta in conditiile in care m-am asezat de vreo trei ani in do not call list. Dupa ce m-am fofilat din calea politiei a urmat o partida de macinat nervii, tot la telefon, cu personalitatile de la Social Security, unde m-am grabit sa raportez ca nu mi-au trecut in record un an de munca, deci 4 credite pentru un fel de pensie de stat, pentru cine o avea taria sa razbata pana atunci, ca eu uneori am indoieli solide. Cu doua zile inainte am zacut de suparare ca ni s-a comunicat oficial, pe hartie cu antet, ca fondul de pensii de la Social Security e destul de subtirel, aproape i se vede fundul, daca pot sa spun asa, si vad ca la nervi pot. M-am imbarbatat repede zicandu-mi ca nu-i nimic, eu oricum o sa imi gasesc pana atunci o ocupatie care o sa imi placa atat de mult incat nici prin cap nu o sa imi treaca sa vreau sa ma pensionez. In fond omul poate sa isi spuna ce vrea, atata vreme cat e prezent sa se asculte.

Apoi m-au sunat cu un mesaj inregistrat de la scoala, sa imi spuna ca fata a intarziat, lucru complet neadevarat, o interpretare eronata a faptului ca noi am trecut pragul coridorului chiar in secunda in care se stingea taraiala clopotelului electric. Si de fapt anul asta nu am intarziat nici macar o singura data, si daca o tinem tot asa, o sa aducem la vara acasa trofeul pentru perfect attendance. Dupa ora doua m-a sunat o prietena dar nu i-am raspuns, extenuata de telefoanele din ajun. Drept care m-a mai sunat si a doua oara si i-am raspuns a treia oara. Vroia sa imi aminteasca de petrecerea de maine dupa amiaza, o zi de nastere la care ne vom intalni mai multi din grupul nostru. Si prietena mea ma suna tot pe telefonul fix, cred ca pe asta il are in memoria telefonului ei mobil. Acum s-a facut liniste, a inceput ploaia si vara indiana s-a dosit iar pe undeva, printr-un colt de nor, departe de ochii nostri. Sunt linistita totusi, fapt care ma bucura si ma mira, caci aseara am avut un atac violent de dor de casa, din acela de gradul trei, in care arunci o parte din haine si din pantofi intr-o valiza si iesi cu valiza in strada, strigand ca pleci la aeroport si facand semne avioanelor care se ridica de la O’Hare, semne care la o adica ai putea sa juri ca aduc cu gestul de a face autostopul. Dar acum e seara si, Doamne, trebuie sa ma bucur de linistea asta, asa ca ma infund pe canapea cu o carte, pana nu suna iar telefonul.

Seara de duminica

Aveam de gand sa va povestesc despre ziua de vineri, derulata sub taraitul telefonului fix si bazaitul dorului de casa mobil. Ca o paranteza rotunda, trebuie sa precizez ca dupa cinci sau sase luni de la fiecare plecare de acasa ma apuca tot felul de sentimente contradictorii: pro-Romania, anti-Romania, pro-America si anti-America, un mix din care de multe ori ies epuizata, si atunci ma asez pe treptele din fata casei, jurand ca doua minute nu ma mai gandesc la absolut nimic. Asadar in loc de ziua de vineri am sa incerc sa descriu seara de duminica.

Decor: un living mare, obtinut prin simbioza unui living mic cu un dormitor si mai mic. Mobile destul de vechi, caci desi stiu ca ar fi trebuit sa investesc mai mult in spatiul in care locuiesc, mereu a existat o nehotarare, o strangere de inima la gandul de a ma aseza cu adevarat aici. E liniste, fiecare e angrenat in treburile sale, eu ma asez la calculator. Ma pregatesc sa postez textul despre ziua de vineri si citesc ce s-a scris ieri si azi pe blogurile Tango. Citesc anuntul de pe blogul Alinei, am emotii, imi dau seama ca e primul anunt de angajare cu care simt ca m-as potrivi, pornind de la vorbitul frumos, trecand prin limba engleza, lunecand prin orele suplimentare (care in cazul acesta mi s-ar parea nu corvoada, ci privilegiu), si ajungand pana in praselele contabilitatii, domeniu cu care am avut de a face pe scara extinsa in ultimii ani. Singurul amanunt e ca eu stiu ca mai sunt legata de Chicago pentru o vreme si sper, ma rog, sa fie multe alte persoane pline de entuziasm la Bucuresti, si sa candideze pentru acest loc, si sa fie aleasa cea mai grozava.

Abia ma linistesc, respir adanc, apoi observ ca am un comentariu care asteapta moderarea si simt cum ma insurubez iar in caruselul emotiilor: este comentariul Simonei Catrina. Aprob comentariul, apoi ma uit, cumva din exterior, la mine, si ma vad butonand la calculator si citind comentariul Simonei, si dintr-o data imi vine sa merg sa ii multumesc in persoana, asa cum i-am multumit lui Alice in aprilie, uitand pentru o clipa ca ne despart noua ore de condus non-stop prin campia americano-canadiana. Si imi reinoiesc promisiunea de a mai ajunge inca o data la Toronto, candva, destul de curand. Afara nu mai e atat de liniste, cad primele picaturi din ploaia care statea in aer inca de dimineata, si picaturile se transforma in cateva rafale, si rafalele se transforma in zgomot de masini care se grabesc spre casa pe asfaltul umed.

Apoi merg pe blogul lui Alice si ma incarc de energia buna a pozelor de la Brasov, studiez fiecare imagine, fiecare chip, fiecare fericire. Ma bucur pentru toti cei care au reusit sa fie impreuna acolo si sunt incantata ca s-a inventat hatisul acesta tehnologic care ne permite sa ne simtim aproape, chiar (foarte) departe fiind. Retraiesc toate emotiile serii mele de duminca, le cantaresc si le adun in cuvinte, apoi nu ma sfiesc sa le examinez iar si iar, pentru ca, asa cum spunea Socrate: o viata neexaminata nu merita sa fie traita.