Cu pachetul la psihiatru

Năravul de a trimite mărfuri de colo colo pentru satisfacerea nevoilor reale sau închipuite ale oamenilor reprezintă unul dintre pilonii eşafodajului numit economie mondială (am început frumos?). Un pui simpatic al acestui nărav este obiceiul de a expedia câte în lună şi în stele spre cei rămaşi acasă, în parte datorită dragostei şi a dorinţei de a le face o bucurie, în parte datorită subtilităţilor economice şi a încercării de a furniza unui părinte, frate, unchi sau bunic anumite articole pe care şi le doreşte cu căldură dar nu le poate achiziţiona chiar acum şi, în parte, datorită nevoii irezistibile de a compensa absenţe de ani – lumină cu un batic, o bomboană sau o botină din Vest.

În jurul diverselor sărbători, dar mai ales în preajma celor religioase, rubricile din Excel care înregistrează veniturile companiilor ce au avut inspiraţia de a vârî în obiectul de activitate transportul internaţional containerizat de mărfuri, explodează sub presiunea tarifelor încasate. Toată lumea trimite ceva pentru toată lumea. M-am înfiinţat şi eu într-una din zile, să-mi trimit jumătate din avere să mi-o ţină mama pe balcon, până îmi vin în fire şi decid pe care parte de Atlantic să îmi fac de cap de acum înainte. Am găsit cutii de carton, le-am burduşit cu agoniseala, am ignorat strângerea de inimă că, uite, o trimit departe de mine, am înfăşurat totul cu bandă adezivă din cea mai plină de promisiuni de garantare a integrităţii mărfii şi am purces spre locaţia unde se strângeau expeditorii.

Dăduse puţin frig, căci Vara Indiană e intercalată cu şfichiuiri ale sezonului de toamnă – iarnă, cel puţin dimineaţa. Am parcat în lotul regulamentar, am descărcat cutiile şi am stat cuminte la rând. Eu, care îmi recunosc printre păcate şi nişte nefericite grăunţe de perfecţionism, îmi făceam probleme că nu am împachetat numitele cutii suficient de estetic şi de regulamentar. Că poate scotch-ul nu e bun, că poate cutia nu e nu ştiu cum, chestii din astea care nu te lasă să trăieşti şi să înfloreşti liniştit. Restul lumii era mult mai relaxat, pesemne oamenii mai trecuseră cu bine prin acest procedeu şi putea zâmbi la cameră. Cum şedeam eu, aşa, sfioasă, lângă cutiile mele, am început să observ intimităţile logistice ale colegilor de acţiune sufleteasco-patriotică.

Domnii mei, doamnele mele, diversitatea mărfurilor şi a ambalajelor nu numai că m-a uimit, putem spune că m-a lăsat fără replică. Cineva trimitea spre patrie o scară de zugrăvit. Un altul o maşină fâşneaţă de tuns iarba. Un altul scule pentru toate treburile domestice care s-au inventat sau încă nu s-au inventat pe faţa pământului. La secţiunea „ambalaje” campion absolut a fost expeditorul care înhăţase de la magazin două tomberoane din acestea în care, în viaţa civilă, punem gunoiul. Erau curate, nici vorbă de altceva, virgine şi numai bune de îndesat în burta încăpătoare a containerului. M-am dat mai înspre ele, că dacă o să-mi vină vreodată ceva de hac asta o să fie curiozitatea patologică, şi am citit adresa scrisă frumos pe capacul fiecărui tomberon. Când am văzut că pe cartonul de identificare apare nici mai mult, nici mai puţin decât strada Gojdu din Deva, am hotărât instantaneu să spun că sunt din zona Caraş Severin. N-am rezistat însă să nu întreb dacă stăpânul recipientelor negre de plastic a mai practicat acest sport intercontinental şi când că mi-a spus că sigur că da, trimite de nici nu-şi mai aminteşte când tot felul de bunuri, am simţit cum pieptul mi se eliberează din strânsoarea anxietăţii de separaţie. Deci nava n-o să fugă cu cărţile şi revistele mele.  

Liniştită, cu inima uşoară, m-am dat puţin înapoi, suficient cât să intru în aria informaţională de acoperire a unui tip excesiv de sfătos, care trâmbiţa oricui se întâmpla să caşte gura spre el, că uite, de Sărbători merge cu familia în România şi, ca să stea liniştit şi să petreacă un concediu rotund şi ferit de insatisfacţii, îşi trimite de aici tot ce va consuma pe glia strămoşească. Tot!! Inclusiv bulion, pamperşi şi hârtie igienică. Doamnă, zice el, am făcut un calcul şi ies mai bine aşa. Îhîîîî, am semi-articulat eu, căci momentan nu-mi puteam recupera coerenţa. Pamperşi? Poate că da! Bulion? Poate că da, poate că nu! Dar hârtie igienică???? Din America????? Pentru cinci săptămâni??????

Să nu uităm că la costul marafetului se adaugă şi tariful de transport, care, şi el, se acumulează. Ca să nu mai vorbim despre bătaia de cap. Şi, între noi şi toţi cei care ne spionează fie vorba, cât poate să coste budigenica pentru un sejur de o lună şi un pic? Dacă după nu ştiu câţi ani de America nu poţi merge la ţara-mumă să cumperi, relativ relaxat, necesarul de suluri pentru a menţine standardul dorsal din ţara de adopţie, atunci las-o în jale de transhumamţă şi nu te mai duce nicăieri.

Doamnă, am calculat eu, s-a ambalat el în teorii economice, ca răspuns la mixtura de uimire şi silă din vocea mea recăpătată: “Trimiteţi hârtie igienicăăăă???”. Da doamnă, ies mai convenabil. Pesemne băgase el în ecuaţie felurile variabile, între care menţionăm preţul unitar al sulului, o estimare a cât mâncăm, o estimare a cât c*căm, durata vizitei şi, mai ales, plăcerea de a mărturisi verişorilor primari că hârtia din România nu-i mai satisface obiectivele din nivelul de trai. Sigur că nici mie nu mi-au dispărut chiar complet sechelele psihice provocate de întâlnirea repetitivă cu sulul din cabina din grădină, dar dacă se întâmplă şi se întâmplă, am observat că, în general,  supravieţuiesc. Poate era bine să îl anunţe şi pe el cineva, pe unul dintre mobile, că acum şi plaiul natal e împânzit de supermarket-uri care abia te aşteaptă să aterizezi ca să îţi satisfacă toate capriciile, inclusiv cele dorsale. Dar, pe de altă parte, e adevărat că nu e uşor de ţinut piept asaltului consumerist al satului, când trebuie să ieşi şi tu cu ceva internaţional la înaintare ca să contracarezi onorabil faptul că vecinul de peste gard nu îşi mai poate sufla nasul decât în batiste igienice cărate din Renania de Nord – Westfalia.

În fine, am revenit la bătăile mele de cap, lăsându-l pe om să se ocupe de ale lui. Doamna de la facturare, care smârgălea repede cu pixul conţinutul coletelor, a ridicat, intrigată, capul din registrul de casă al domniei sale şi atunci, ruşinată, am adăugat repede că trimit şi bomboane pe lângă calabalâcul intelectualicesc. Gata, mi-au aruncat cutiile în grămadă, m-am întors şi am plecat. Mă rog să dea Domnul vânt bun navei şi inspiraţie căpitanului, ca toate mărfurile noastre de trup şi suflet să ajungă pe la destinaţii fără peripeţii ce ar putea să afecteze confortul şi fericirea clipelor ce vor veni.

Drumurile noastre poate

De cate ori citesc „Tango”-ul sau urmaresc la televizor emisiunile „Garantat 100%”, „Profesionistii” ori „Inapoi la argument”, de atatea ori imi pare rau ca am plecat de acasa. De cate ori ma imboldeste naravul si ma uit la stirile politice, de atatea ori imi fac cruce cu limba in cerul gurii ca am avut inspiratia si puterea sa imi iau lumea si valizele in cap si sa plec.

De cate ori dau peste ceva frumos de acasa, si credeti-ma, sunt multe lucruri frumoase, mai multe decat am realizat inainte de emigrare, de atatea ori incep sa imi spun ca poate locul meu nu e de fapt aici. De cate ori insa privesc, cu frica, cum se misca fluxul si refluxul agitatiei politice romanesti, de atatea ori ma napadeste un oribil sentiment al inutilitatii si imi spun ca locul meu nu e nici acolo. Si uite asa, de multe ori ajung in situatia ingrata descrisa cel mai bine de o fosta reclama la detergenti: priveste, nici aici, nici aici. Adica pata apartenentei nu mai binevoieste sa se aseze zdravan nicaieri.

Nu vreau sa sugerez prin paragrafele anterioare ca pe alte meleaguri politica este, in general, mai curata si mai uscata decat la noi. Peste tot se inclesteaza aceleasi energii uriase care vor sa demonstreze ca oponentul e nasol si necinstit iar vorbitorul e simpatic si devreme acasa. Acesta e mecanismul, am inteles ca asa functioneaza, am inteles ca trebuie sa ai nervii tari ca sa il urmaresti, ce sa mai vorbim despre a  juca un rol in el. Si as fi gata sa mestec si sa inghit toata galusca politica romaneasca in conditiile in care s-ar vedea macar o singura autostrada ca lumea, cu cate doua benzi (circulabile) pe sens.

Nu-i vorba ca m-am obisnuit sa merg numai pe drumuri bune, si oricum noi nu avem nevoie de chiar tot ce vad eu aici, tara e mica si proportiile sunt altele. Eu sunt fericita, la o adica, si pe drumuri inguste dar pitoresti, am sarit in trecut bucuroasa hop-hop pe o varianta a drumului de la Timisoara la Deva si am zis: ce bine ca sunt acasa. Dar, si aici intervine diferenta esentiala, eu sunt o sentimentala. Iar investitorii, oamenii de afaceri, strainii cu bani, nu sunt sentimentali, sau daca sunt, nu sunt sentimentali cu privire la noi. Ce-i mana pe ei in lupta e profitul, si nu ii vad niciodata ratacindu-si extaziati privirea pe dealurile Lugojului, ca sa spuna cat e de frumos, in vreme ce isi zdrelesc dosurile pretentioase pana la destinatie.

Circ politic? Il primesc, dar sa se faca macar un drum decent sau doua, pentru ca va fi spre binele tuturor, si al nostru, si al politicienilor, deoarece,  se stie, dintr-o tara bogata avantajele pica mai bine, mai frumos si intr-o cantitate mai satisfacatoare. Ascultand aseara o emisiune cu un ambasador strain la Bucuresti, cel mai des cuvant folosit a fost: infrastructura. Aveti nevoie sa imbunatatiti infrastuctura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura. Avem nevoie sa imbunatatim infrastructura. Ecoul adevarului se pierde si viata merge mai departe. Majoritar pe doua benzi.

Ritm gospodaresc

Ritmul meu gospodaresc a urmat intotdeauna cu finete si succes capriciile unei tulburari maniaco-depresive. Anul acesta faza maniacala a coincis cu musafirii si pregatirile de Craciun, asa ca am produs fara mila, intr-o febra in care ma mai linisteau numai momentele cand ieseam afara, in zapada, sa duc inca o plasa cu plasticaraie la garbage. Acum sunt iar in pericol sa dau din una in alta, ca de obicei, pentru ca am un sentiment special pentru cuvantul garbage, pe care, am observat eu chiar in seara aterizarii aici, lumea il foloseste cu un patos invers proportional cu vorbirea corecta si reala a limbii engleze. Am vazut gramezi de parinti draguti care vorbesc in limba hibrida dar toti, fara exceptie, isi trimit odraslele sa puna tipla de la batonul de ciocolata la garbage, niciodata la gunoi, e o chestiune de onoare la mijloc.

Am avut noroc ca in dimineata de 24, pe la ora 9, a sunat telefonul fix, nici acum nu stiu cine a fost, mai mult ca sigur telemarketerii. Am investigat fara succes pe la prietenii care mai suna pe fix dar nici unul nu s-a recunoscut ca autor al acelui telefon, iar caller id-ul de pe fix tot nu am reusit sa il pun inapoi. Am investigat pentru ca vroiam sa transmit niste multumiri fierbinti cui a sunat, deoarece daca nu o facea cred ca mai dormeam o portie buna, dat fiind ca in zilele anterioare am avut program de lucru extins, inceput pe la 5 dimineata. Asadar pe 24, subconstientul meu a hotarat sa-si scoata parleala, caci acolo s-au copt toate deciziile proaste din destin. Eram insurubata trup si suflet intr-un vis in care cofetaria poloneaza daduse faliment iar una dintre vanzatoare imi explica faptul ca ingredientele au devenit foarte, foarte scumpe. Am dat din buze a intelegere completa dupa care ea si-a scos dintr-un colt de magazie rochia de mireasa si mi-a comunicat, fara alte introduceri, ca se pregateste de nunta. Am felicitat-o, poate m-am si intors de pe stanga pe dreapta, si am obsevat ca rochia era impodobita cu floricele care in mod normal apareau pe prajituri.

Aici a intervenit telefonul si, marturisesc, in primele fractiuni de secunda habar n-am avut nici macar pe ce continent ma aflu, daramite ce zi e sau ce am de facut. Apoi sarmalele au fortat hotarul cerebral si s-au pravalit ca niste pietroaie in lobii care produc si intretin starea de veghe. Sarmale, vorba vine, discutam de fapt de trei verze exilate sub chiuveta, niste carne pe care o trasesem cumva afara din congelator in seara precedenta, patru cepe care inca mai stateau la taifas cu cateii smecheri de usturoi din sertarul comun, un pic de orez atipit intr-o punga alunecata dupa cutia cu zahar si ceva boia speriata de toate cele ce se petreceau. M-au sunat apoi musafirii sa imi spuna ca au plecat de acasa iar eu am mintit ca totul e sub control. Sansa mea a fost ca drumul lor dureaza sase ore, timp in care am dresat toate componentele si am asamblat cele mai reusite sarmale romanesti cu porc american si varza sarbeasca din cate au defilat pe scoarta terestra in acest sezon. Ma mira si pe mine lauda asta fara perdea, cred ca m-am molipsit de la concetatenii astia noi, la care orice derapanatura de chiosc de facut hot-dogi lipit de magazinul de schimbat flecuri la pantofi constituie o plaza. Oricum, sarmalele au fost bune si au dat clocotul victoriei exact in fractiunea de secunda in care musafirii s-au inscris pe iesirea de autostrada care da in casa mea.

Ma folosesc de prilej ca sa jur ca nu mai fac salata boeuf, salata de vinete, sarmale si alte salati asociate pana cand da mustata lunii martie sau, daca ma supar, pana cand da firul ierbii, la 1 iunie. Am intrat in faza depresiva a ciclului gospodaresc, cea in care tot ce pot sa mormai la observatiile justificate de „mi-e cam foame” ale potentialilor comeseni este „mergem la chinezu”, urmat a doua zi de „mergem la tailandezu”, urmat de „mergem la polonezu”, urmat de „mergem la japonezu”, urmat de o pizza si apoi de reluarea navetei internationale printre diversii „ezu” cu restaurant si atelier de minuni culinare atasat. Caci acum, scriind, observ ca „ezu” este noul „escu”, unul cu meniu, practic, nelimitat. Cred ca si coltul ierbii o sa ma gaseasca tot plecata la restaurant.

La Multi Ani Sanatosi si Fericiti si Inspirati!

va doresc