Marturisirea unui brad de soi

Dacă oricum anotimpurile se amestecă și nu ne mai împiedicăm de detalii meteorologice, mă gândesc că nu deranjăm esențial zeița primăverii cu gândurile unui brad care și-a jucat rolul și a lăsat în urmă câteva impresii despre ce a înțeles el din lumea oamenilor. Orice asemănare cu realitatea este firească.

***

N-am fost bradul unui Crăciun fericit. Nu-mi pare rău că mă scot azi afară. Ştiu că mă duc la tocat, mi-am dat seama din discuţiile lor cu prietenii. Povesteau că într-o duminică vine în parc o maşină mare, ca un fel de drujbă, şi toată lumea care vrea să arunce bradul îi duce acolo la tocat. Nu ştiu dacă o să îmi placă să fiu făcut bucăţele după ce trei săptămâni am fost regele casei. M-au cumpărat din vreme, de la un magazin scump, de unde cumpără şi americanii adevăraţi. Râdeau amândoi şi îşi aminteau anii în care încă mai luau un brad ieftin. Ea chiar insistase la un moment dat să cumpere unul artificial, să nu mai aibă bătaie de cap. El însă vroia miros de sărbătoare autentică, aşa cum şi-o amintea din anii petrecuţi pe celălalt continent. Ei nu prea-i păsa de miros sau de detalii, singura îngrijorare majoră era ca ansamblul să arate bine, să fie suficient de dichisit încât vizitatorii să înţeleagă corect mesajul proaspetei prosperităţi.

M-au ales cu grijă. Au pipăit mai mulţi brazi, de soiul meu şi de alte soiuri, şi fiecăruia i-au găsit un set de cusururi. Ea se mira în continuu ce crengi dese avem noi comparativ cu brazii din țara lor. Spunea că printre crengile lor se zărea zugrăveala pereţilor. El nu-i răspundea, preocupat să facă acum cea mai bună alegere, fără a insista inutil pe metehnele trecutului, metehne care oricum nu i se mai păreau atât de grave ca în momentul manifestării. Era aproape fericit să fie aici, să aleagă, să verbalizeze pretenţii. Ştia că a ajuns departe, că nu şi-a irosit viaţa şi priceperile. Dar mai ales se bucura că e ea fericită, că are tot ce vrea, în cantităţi care exclud cu desăvărşire acidul repoşurilor materiale. M-au încărcat în spatele maşinii lor de teren şi în drum spre casă au râs copios de bărbatul care îşi înghesuia cumva pomul în micuţa maşină vişinie parcată lângă a lor.

M-au instalat în living. Am auzit-o pe ea făcând planuri pentru petrecerea de Ajun şi stabilind cam ce cadouri să cumpere pentru copii prietenilor. Duminica dimineaţa vorbeau cu părinţii rămaşi în ţara lor, de la un calculator foarte subţire pe care vedeam şi eu un mic pătrăţel prin care se perindau două femei şi un bărbat. Femeia mai dichisită era mama ei iar ceilalţi doi erau părinţii lui. El era puţin supărat pe ei că nu înţelegeau prea bine cum să manevreze calculatorul pe care el îl dusese cadou în ultima călătorie, acum doi ani. Plecase cu treabă la un client important din Germania şi pentru că se înţelegea foarte bine cu şeful lui de aici, reuşise să fugă trei zile şi până la părinţi. Ea s-a bucurat foarte mult de aranjament, mai ales că o scutea de încă un drum groaznic până la capătul lumii şi îi lăsa concediul neciopârţit pentru o altă vacanță perfectă la un all inclusive potopit de soare.

Am auzit că tatăl ei murise brusc, la câteva luni după plecarea lor. Ea tocmai îşi găsise un serviciu bun şi nu s-a mai dus la înmormântare pentru că oricum nu l-ar mai fi putut ajuta cu nimic pe el iar pe ea ar fi pus-o într-o lumină nefavorabilă, fiind în perioada de maxime acumulări la noul birou. În plus era vară şi biletele de avion era foarte scumpe. Îi povestise mama înmormântarea la telefon şi îl rugase pe Radu, un fost prieten bun rămas acasă, să filmeze momentele mai importante. Îi trimitea mamei bani şi haine ca să o ajute să reziste mai uşor singură. Dar mama ei nu se simţea singură în sensul cel mai strict, avea prietene, mergea mereu în vizite şi o dată pe an venea câte o lună la ei, ca să îi vadă şi să consemneze progresul constant în amenajarea casei.

Părinţii lui nu se încumentau să treacă Oceanul. Jurau cu mâna pe inimă că dacă ar fi fost vorba de ajuns oriunde în Europa, nu s-ar fi codit, dar gândul de a zbura atât de departe îi descuraja total. Tatăl lui insista să încerce totuşi dar mama lui nu vroia să audă. Primeau şi ei bani şi pachete cu de toate. Banii îi puneau mereu la bancă, nu erau obişnuiţi să cheltuiască sau să meargă în vacanţă. Degeaba insista băiatul lor, cuplat la microfon şi la camera video, explicând că le poate trimite şi mai mulţi bani, numai să facă şi ei ceva relaxant, să nu mai stea pe lângă casă tot timpul, aşteptând să vină şi să treacă acelaşi gen de duminici fără sens.

Ea nu vroia copii, cel puţin nu acum. Avea o siluetă fină, o casă mare, un loc de muncă foarte bun. Nu se vedea pironită în casă cu săptămânile, aşa cum povesteau mai toate prietenele la petrecerile unde barbații se adunau cu barbații și femeile cu femeile, o variațiune existențială primită bine de toată lumea. Ei îi plăcea să meargă la baruri, la dans, la teatru şi în cât de multe excursii le permitea programul de altfel foarte încărcat. O căina în taină pe Adela, doctoriţa cu cele două gemene îmbrăcate la întâlniri în rochii identice, de obicei vişinii. Povestea cu nesaţ cum Adela îşi întrerupsese rezidenţiatul ca să le crească pe fete, cum se îngrăşase şi cum amâna cu trimestrele pedichiura lunară. Dar ei nu avea să i se întâmple aşa ceva. Închipuia cele mai superbe surprize pentru copii altora, stivuindu-le cu migală sub cel mai arătos brad găsit în fiecare an. În prima seară au făcut dragoste în living, de faţă cu mine. Au lasat să treacă focul din şemineu, au adus şampanie şi s-au iubit atent, fără consecinţe. Mi-am întors steaua din vârf spre stradă, n-am vrut să le fiu până la capăt martor nemilos.

Apoi mi-am blestemat soarta de brad frumos şi foarte scump. Nu aş fi vrut să fiu însoţitorul mut şi temporar al unei astel de fericiri. Dar am riscat şi am vrut să locuiesc între oameni şi acesta a fost norocul meu. Mi-a sosit rândul la tocătoare şi mărturisesc: totul e de vânzare. Şi eu am fost.

Palarii, tarte si carti in North Beach

Ca sa nu incalecam literar excursia noua peste excursia veche, e timpul sa vedem ce e cu magazinul de palarii din Washington Square, ”Custom Hat Shop”. Daca e “Custom”, nu putem rata. Am pasit pragul, am studiat si am intrat in vorba cu fata care m-a salutat de fapt din prima clipa. Am povestit cateva minute despre palarii, mi-a spus ca in fisa postului are un timp de discutii cu fiecare client si ca vine cu placere la servici. De cand n-ati mai auzit asemenea declaratii?

In capul meu incepe sa se roteasca o tarta cu fructe, si o gasesc la Cafe Roma. Astept ceva pana sa imi fac pofta, caci intr-un acces de generozitate am lasat alti doi clienti sa comande in fata mea. Baiatul care serveste e numai unul si toata lumea pare sa traga de el. Inteleg ca San Francisco atrage inca italieni din Italia si Cafe Roma pare a fi proprietatea unuia dintre ei. Dupa cum spune Gary Kamiya: „they will keep coming, as long as San Francisco is bellisima”.

Mananc tarta pe strada, in ploaie, in drum spre City Lights Bookstore. Ardeam sa intru in libraria lui Ferlinghetti, sa respir ceva din atmosfera de originalitate si rezistenta la cenzura ideilor, ceva din revolta impotriva ordinii care niveleaza emotiile. M-am repezit la etaj si mi-am lasat imaginatia sa ia loc in scaunul poetilor, in timp ce eu m-am asezat, ceva mai modest, in scaunul de langa. Multumesc pe aceasta cale necunoscutului pe care l-am intrerupt din citit pentru o poza cu telefonul. S-a oferit sa o faca si pe a doua, in caz ca prima nu-mi convenea. Libraria are si editura, tipareste carti, poezii si atrage cititori din toata lumea, interesati a gusta din spiritul generatiei Beat, din bucuria cartilor si din raritatea unui spatiu literar nesupus rigorilor uniformizante ale distribuitorilor corporatisti. Am luat cu mine o carte cu poemele lui Ferlinghetti si a doua zi mi s-a parut ca n-am mai plecat din San Francisco singura.

Cand am platit l-am intrebat pe baiatul de la casa cum ajung la alta statie de metrou decat cea pe unde venisem, mi-a explicat, i-am multumit, apoi l-am vazut nedumerit: dar… o sa te ploua daca mergi pe jos pana acolo. A fost momentul meu sa tac o clipa de surpriza, ma plouase deja atat de mult ca mi se parea ca face parte din ordinea lucrurilor, ceva de la sine inteles…

Mergand in noapte pe Montgomery Street, aici adapostita de intrarile somptuase ale zgaraie-norilor districtului financiar, aici lasata complet in voia ploii, m-am intrebat cum se face ca poezia si emotiile, adica exact lucrurile care ne fac mai vulnerabili, sunt si cele care ne imbogatesc cel mai tare viata?

Regina pentru o zi

Pentru mine cele mai puternice impresii din Toronto sunt momentele in care am stat ghemuita intr-un colt al salii cu bucata de podea transparenta de la CN Tower, tonul prietenos – conspirativ al chinezoaicei de la restaurantul de pe strada Dundas care mi-a spus sa nu comand atata mancare ca n-am s-o pot manca, si minutele platite scump in care m-am fandosit ca o regina la Casa Loma. Casa Loma sau Casa de pe Deal, (de ce de in spaniola suna mult mai bine?) este visul nascut indraznet si mort falimentar al unui industrias bogat din Toronto.

Sir Henry Pellatt, nascut în ianuarie 1859 în Kingston, Ontario, din parinti britanici, a parasit studiile la 17 ani pentru a urma o cariera in comert. La 23 de ani a devenit partener in firma de brokeraj a tatalui sau şi s-a casatorit cu Mary Dodgeson, pe care o cunostea de la varsta de 20 de ani. Calatoriile in Europa i-au dezvoltat gustul pentru arta si arhitectura si au dat nastere viziunii din care va apare, la timpul lui, castelul cu 98 de camere numit Casa Loma.

Exploatand cu pricepere aparitia electricitatii bazata pe forta apei si investind masiv, in anul 1902 Sir Pellatt si partenerii sai au obtinut dreptul de a construi prima uzina hidroenergetica canadiana, transformand forta uriasa a Cascadei Niagara in gramezi de bani in contul personal. In 1911, in culmea gloriei sale de om de afaceri, Sir Pellatt a pregatit cu grija planurile pentru castelul visului sau, impreuna cu arhitectul E.J.Lennox. Constructia a durat trei ani si a implicat 300 de oameni. Povestea in care castelul isi adaposteste cu generozitate creatorul a durat exact zece ani. Dupa scurgere lor au urmat vremuri grele, inclusiv criza din anii 1929-1930, cresteri uriase de taxe, investitii imobiliare total neinspirate, care, impreuna cu dificultatea de a intretine o asemenea resedinta, au dus la ruinarea financiara a lui Sir Pellatt. Dupa ce a numit un deceniu Casa Loma „acasa”, acesta si-a sfarsit zilele fara niciun ban, adapostit in casa soferului sau. Castelul a fost vandut in 1933.

Astazi Casa Loma se viziteaza, oferind celor care ii trec pragul un gust de maretie, vise uriase, indrazneli fara margini, putina nebunie, la urma urmei. Fosta cea mai mare resedinta particulara canadiana, Casa Loma m-a primit intr-o dimineata perfecta de primavara cu gradinile, holurile, incaperile, turnurile si sufletul deschise. Am putut poza tot ce am vrut, ca sa iau cu mine ceva din magia locului. Inca de la intrare se anunta posibilitatea de a te ascunde indaratul unor haine de epoca si a te lasa fotografiat, pentru a patrunde impreuna cu ele in alt timp, in alta epoca, in alta civilizatie si, mai ales, in alta stare de spirit. Eu am iubit si iubesc mult Pelesul, dar Casa Loma este cea care mi-a dat ocazia sa fiu regina pentru doua sclipiri de blit. Procesul concret de fotografiere constituie insa alta poveste, una cu arome de capitalism, de comunism, de romantism si de facturare.

Incaperea unde erau costumele si unde se faceau pozele era patronata de o domnisoara bine, cu bazinul ingust si cu cel mai pur accent rusesc cu care m-am intalnit eu personal in America. Am intrat in incapere usurel, sa nu supar culorile si magia costumelor brizbrizuite cu toata pompa necesara acoperamintelor regesti. Am decis sa iau parte la rasfatul fotografic oferit de sansa si m-am prefacut ca nu conteaza pretul, regesc si el. A urmat momentul sa imi aleg tinuta si gazda m-a chestionat what colour vud you like sa fie costumul. Eu am declarat ca I ud like it to be red (eram in perioada rosie, acum am trecut la verde). Repede mi s-a prezentat costumul rosu, am fost instruita cum sa intru in el si mi s-au luat de pe nas ochelarii, fiind lasata intr-o ceata usoara, ca la coafor. In fond, sufera regina la frumusete.

A fost momentul in care sensibilitatile mele de customer occidental au fost calcate complet in picioare de bruschetea tratamentului sovietic care mi s-a aplicat, Stay this way, no, no, no, a little bit asa, a lillte bit altfel, domnisoara m-a sucit de cap, m-a îmbrancit, mi-a bagat un pumn in burta, mi-a dislocat barbia, mi-a aranjat vesmantul, mi-a suierat sa tin spatele drept  si ma bucur ca nu m-a batut. Unii zic ca a meritat, dar martora mi-e Casa Loma ca viata nobila are rigori cu care nu ma impac, deci m-am intors cu bucurie la costumatia civila si la sunetul calmant al fantanilor din gradinile din curte, unde m-am felicitat totusi ca mi-am facut si eu, ca si Sir Pellatt, damblaua.

San Francisco – Impresii de Ianuarie (felia nr 2)

Episodul 2

Verde rasfatat de ploaie in Golden Gate Park si pasteluri urbane in Haight-Ashbury

Ramane cum am stabilit. Am scos capul din tren la Powell Street, adica exact in inima orasului, locul ideal de unde sa nu stii incotro sa o apuci mai intai. Spre deosebire de Ferlinghetti, care a avut sansa sa vada prima data San Francisco de la bordul unui vas care se apropia de tarmul golfului, eu apar intotdeauna de sub pamant, caci pe acolo trece mijlocul de transport care leaga aeroportul de centru, si, mai departe, de raspandirile suburbane adiacente. Daca Ferlinghetti a ramas cu impresia nestearsa a cladirilor albe asezate in ritmul unui Tunis zarit de pe mare, eu defilez si in zi de azi cu imaginea primului tramvai portocaliu zarit acum un an pe Market Street.

Iata insa ca ajunsa acolo ma mananca ingrozitor sa aman putin Mission Dolores si sa imi arunc faptura complicata intr-un cable car, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru captarea temporara a sentimentului de joy procurat de zanganitul vintage al vagonului colorat.  

Zis si facut. M-am asezat constiincioasa la coada, moment in care ghidul de calatorii pe care il aveam in geanta a dat scarbit din mana si i-a spus portofelului verde in care statea inghesuit ca se astepta de la mine sa devin mai sofisticata intre timp si sa nu mai cad prada celei mai populare atractii, ca un japonez entuziast, ca doar nu mai sunt pentru prima oara in oras.

Portofelul a zis ca pe el nu il deranjeaza asta, pentru ca e proaspat cumparat si deci n-a mai fost aici. Ghidul s-a retras inapoi in carapacea lui, constient ca si cu oamenii e greu sa te intelegi, dar si cu portofelele. Dupa ce am urcat in cable car si am mers doua statii am stiu exact ce vreau sa fac next, si anume sa cobor si sa iau un double decker, autobuzul acela care, contra cost, te plimba si iti explica ce miscari de trupe s-au derulat in cursul timpului prin locurile pe unde treci.

Am debarcat asadar la Union Square si m-am infipt plina de speranta sub palmierul din statia de autobuz, fara sa stiu exact ce va urma, dar deloc ingrijorata de asta. Cand a aparut primul double decker plouat am intrat in vorba cu omul care coordona tururile, i-am expus pasul meu si el mi le-a expus pe ale lui, schimb energetic din care m-am facut cu un permis de calatorie valabil trei zile si patru tururi, totul la jumatate de pret, because it’s raining so hard and you are still here with us, thank you.

Astea au fost imprejurarile istorice prin care m-am gasit instalata la geamul autobuzului care urma sa ne poate in ploaie prin Golden Gate Park si mai apoi prin epicentrul vibratiilor hippie, cartierul Haight-Ashbury. Parcul acopera 1013 acri, habar n-am cat e asta, dar ca sa traducem cumva, e lung de 4,5 km si lat undeva sub un kilometru, adica e mai intins decat Central Park din New York. Aici apare din nou unul din motivele pentru care imi place San Francisco, si anume ca e plin de atractii nascute din incapatanarea unor oameni care au gasit potrivit sa lupte cu opinia generala cum ca obiectivul respectiv e imposibil de realizat. Acesta a fost si cazul amenajarii acestui parc.

Am coborat asadar pe Geary Boulevard inspre ocean, am facut la stanga, am intersectat Fulton Street pe care am recunoscut-o din alta calatorie si ne-am oprit langa muzeul DeYoung. Toate acestea, desigur, in ploaie. Am rezistat cat am rezistat la parterul autobuzului, dupa care am urcat cu umbrela pe puntea de observatie. Cu mine au mai urcat doua fete, nemtoaice dupa intonatie. Odata ajunsa sus e clar ca n-am mai vrut sa cobor si am ramas acolo aproape pana la final. Le-am facut o poza fetelor si am povestit un pic. Una din ele, cea mai volubila, mi-a spus ca sunt din Munchen si petrec doar doua zile in California. Atunci m-a lovit cheful sa ma laud un pic cu internationalitatea mea, deci am subliniat ca si eu am zburat in vara prin Munchen. Am mai schimbat cateva idei, dupa care, desi de obicei ma abtin de la „sindromul compartimentului de tren”, adica practica prin care iti deserti povestea vietii intre Brasov si Sighisoara, am intrebat-o totusi pe fata cu care vorbeam cu ce ocazie viziteaza San Francisco. Mi-a raspuns foarte amabila ca e stewardesa la Lufthansa si se afla in pauza dintre curse. Deci m-am laudat ca am zburat si eu o data pe an prin Munchen exact unei stewardese de la Luftahnsa!!! Atunci mi-am stabilit 31 martie 2012 ca deadline al perioadei de abstinenta laudativa pe care am inceput-o atunci si acolo si o respect si acum.

Parcul in ploaie a fost superb. Verdele era mai verde, mirosurile vegetale erau mai innebunitoare, palmierii erau mai frumosi, florile mai senzuale.

A intervenit apoi lupta interna intre pofta de a savura momentul si dorinta de a face totusi si cateva poze. Nu e chiar cel mai simplu lucru sa faci poze reusite la etajul 1 al unui autobuz care merge pe dealuri, intr-o ploaie torentiala, cu umbrela in mana, ca sa nu distrugi complet aparatul foto, ca de capul personal ce sa mai vorbim.

Dar cartierul care m-a facut sa exclam a fost Haight-Ashbury, sediul nebuniei hippie de la mijlocul anilor ”60. Intotdeauna sunt o adoratoare garantata a caselor colorate, a magazinelor mici, a strazilor interesante. Mi-am scrijelit deja in agenda sa ma intorc acolo si sa ma plimb in tihna pe jos, negrabita de nimic. In cursul calatoriei era sa dau cu dintii de bara platformei din fata  a autobuzului si sa imi prind aparatul foto in firele de troleibuz, in incercarea de a capta cumva culorile si formele care defilau generoase pe langa noi. Se pot face poze superbe acolo dar e preferabil sa le faci de la sol.

 Am trecut apoi prin Alamo Square, unde se afla sirul de case victoriene celebre, suprapuse la orizont peste panorama centrului cu zgaraie nori. Totul se zarea, desigur, intr-o ceata umeda, dar mie mi-a placut atmosfera.

Dupa ce am coborat spre Civic Center temperatura sufleteasca a inceput sa imi scada, prilej cu care am observat ca blugii imi sunt uzi de la genunchi in jos, detaliu pe care nu il remarcasem pana atunci. Intoarcerea in Union Square m-a adus inapoi cu picioarele pe pamant, am coborat la parterul autobuzului si am simtit senzatia de sfarseala placuta provocata de prea multa frumusete ingramadita intr-un timp prea scurt.

Recomand San Francisco in ploaie, recomand San Francisco in soare, recomand sa nu incetam niciodata sa cautam locurile si starile pitoresti si recomand sa nu ezitam nici chiar atunci cand nu e prea clar cum se va asterne ziua, saptamana, luna, viata.

 ***

(Poftiti jos din autobuz, urmeaza o vizita, tot prin ploaie, desigur, la Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, a sasea misiune spaniola din El Camino Real, calea presarata cu 21 de misiuni si coloana vertebrala pe care s-a construit California. Daca v-a placut calatoria puteti lasa o bancnota virtuala in sectiunea comentarii sau un like la tatal nostru Zuckerberg, da, asta cu IPO de 5 bilioane, pentru cunoscatori.)

Balada radioascultatorului mirat

I heard ca Adele are si alte cantece decat Someone like you. Eu una consider ca mi-am facut datoria cetateneasca fata de aceasta melodie: mi-am smuls parul din cap, m-am zgaraiat pe maini si am zgaraiat peretii, mi-am dat pumni, am plans, am urlat la luna. Ce poti cere mai mult de la un radioascultator fidel? Daca ne oprim un pic, bagam de seama ca omul s-a settle down, ba chiar e married, ceea ce mie mi se pare a fi o problema, in caz ca are obraznicia sa fie si fericit. Dar eu sper sincer ca nu e, pentru ca si altruismul meu legendar are limite omenesti, egoiste carevasazica, si eu tin cu Adele, nu cu cealalta care „gave you something I couldn’t give to you”.

Dar trecand peste introducere, atac cuprinsul cu ideea ca ma mira round trip pana la Dumnezeu cum de realizatorii de programe de la cele doua radio-uri pe care le ascult constant par sa fi facut un legamant crancen sa nu difuzeze decat si numai Someone like you.

Primul radio il ascult in masina, este compus mai ales din muzica saltareata + Adele, Someone like you, adica. Luni bune eu nici n-am stiu ca ea canta si altceva. Am crezut ca a inregistrat un disc intreg cu aceeasi melodie si noi suportam consecintele. Dar nu, mai are un manunchi de piese chiar mai reusite decat cea incriminata mai sus si aici intervine intrebarea mea legitima: oare pentru celelalte nu exista inca drept de difuzare, o fi la mijloc vreun blocaj din asta de business care tine cand si cand lumea in loc?

Al doilea radio il ascult in casa si e vorba de EuropaFM. Sunt fan EuropaFM de cand imi luasem de mult vandutul apartament din Deva si faceam pe parchet un puzzle cu un caine si ascultam la casetofonul adus din Ungaria primele programe lansate cu bun gust in eter. Imi plac prezentatorii, vocile, personalitatile, imi plac umorul, stilul de prezentare, muzica, tot. Dar nu-mi place ca nici ei nu par a fi auzit ca Adele canta si altceva decat Someone like you.

Pun aceeasi intrebare: asa e procedura, se difuzeaza un singur cantec pana un ascultator sau altul cedeaza nervos si intreaba de ce?

Chiar sunt curioasa sa stiu raspunsul.

Update: Am dovada clara ca nu scriu degeaba. Desi randurile astea le-am asternut in urma cu cateva zile si n-am reusit sa le public aici, ele au avut efect. La radio-ul din masina Someone like you a incetat in sfarsit si de doua zile s-a declansat campania „Set fire to the rain”. Prima data cand am auzit-o la radio m-a trecut un fior securist, am zis, mai, astia imi umbla prin fisiere, sa vada pentru ce mai protestez si apoi rezolva instantaneu problema…

In dimineata asta, daca ar fi vrut, vecinul m-ar fi putut vedea in masina parcata in fata casei, cantand din rarunchi cu Adele “Set fire to the rain”.

It’s a side of you, that I never knew, never knew…