Douăzeci de scriitori

Când eram mai tânără, am primit de la Laura o invitaţie de a povesti un pic despre scriitorii care mi-au plăcut şi care m-au influenţat. Deşi am copt ceva răspunsul, l-am adus exact pe traseul care îmi oferă încântări literare repetabile oricând şi oricât, garantat.

1. În primul şi în primul rând am ferfeniţit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Ştiam exact care zeu cu care zeu şi care zeu cu care muritoare şi, trebuie să recunoaştem, era o încurcătură mare de membre şi orgolii acolo, cam ca într-o corporaţie care se respectă.

2. Într-o zi, undeva în alocarea temporară a claselor primare, prin şcoala generală numărul trei din Deva a trecut un fior intens. La micuţa librărie de peste drum sosiseră, sufocaţi la pachet cu nişte umpluturi bolşevice, „Copii Căpitanului Grant”, de Jules Verne. Cred că de la ei mi se trage microbul plecărilor şi, cu siguranţă, acolo am învăţat prima şi cea mai importantă expresie a limbii engleze „Go ahead, John!”.

3. Un scriitor descoperit în ciuda faptului că pe esofag mi se rostogoleau, prioritar, ştiinţe ca dracu’ de exacte, este Radu Tudoran. Am cărat şi peste Ocean, cu mine, „Ieşirea la mare”, iar în orice ţine de „Casa domnului Alcibiade” m-aş putea adăposti, literar, cu anii.

4. Nici n-am apucat bine să îmi şterg din memorie, cu guma, ultimele frânturi stilistice din comentariile literare ale profesorului Sîrbu, cel ale cărui împletituri interpretative garantau un zece în buchetul mediei de admitere în liceu, că o profesoară de franceză, doamna Florea, o adevărată Doamnă, una din categoria căreia n-am avut şansa să întâlnesc prea multe, ne-a recomandat, dar ce spun eu recomandat, ne-a sfătuit cu căldură, să citim „Forsyte Saga”. Deşi abia acum am, cât de cât, puterea de a pătrunde frumuseţea şi nuanţele din scrierea lui John Galsworthy, cartea m-a impresionat puternic chiar şi atunci. Atâta doar că nu ştiam exact de ce.

5. Umblând lela prin Cluj am descoperit, la o tarabă „Sângele celorlalţi” de Simone de Beauvoir. În cazul acestei scriitoare am pornit însă la luptă cu povestea dintre ea şi Sartre, volum cumpărat de ocazie şi citit cu o plăcere egalată de puţine altele.  

6. Am parcurs cu plăcere „Medelenii”, mai mereu combinaţi cu merele roşii din curtea bunicilor. Aşa m-am apropiat de Ionel Teodoreanu, dar, pentru că lectura a avut loc înainte de mariaj, maternitate şi emigrare, adică pe vremea când eram şi mai naivă decât sunt acum, ştiu sigur că trebuie să îi recitesc. I-a adus cineva aici? De asemenea, să nu uit să specific că aş băga suliţa într-o mulţime de cetăţeni pentru un pic de parfum interbelic.

7. Cam acum doi ani am picat în dragoste cu Somerset Maugham. Mi-a plăcut de la primele rânduri „Cake and Ale” şi de acolo treburile literare au alunecat firesc, trecând, desigur, prin volumele de povestiri şi nuvela „Up at the Villa”.

8. Cum aş putea face eu să trăiesc în cartierul din Londra în care şi-a trimis Marc Levy cele două personaje principale, cei doi bărbaţi de soi din „Prietenii mei, iubirile mele”. Unul este arhitect, celălalt este librar şi toate sentimentele pe care le încearcă, interacţiunile pe care le trăiesc şi decorurile prin care au norocul să se mişte m-au făcut să revin la cartea respectivă iar şi iar, de zici că e sufrageria mamei.

9. Acum, nu că vreau să subliniez că am fost în vizită la New York, (deşi rareori reuşesc să nu o fac), dar cea mai puternică impresie acolo mi-au produs-o nu bulevardele, nu parcul, nu zgârâie norii, ci treptele casei lui Edith Wharton de la adresa 7 N. Washington Square. Sigur nu-mi face bine la reputaţie să mărturisesc aşa ceva, dar în vreme ce stăteam, tăcută, lângă gardul pe lângă care se grăbeau oameni, aşteptam să se întâmple ceva şi din spatele uşii să apară scriitoarea (care a trăit un pic acolo în 1882), ca să putem povesti puţin despre Europa (Italia), despre America şi despre felurite tipuri de inocenţă. Să nu pierd însă ocazia să-l boscorodesc pe Newland Archer care, deşi un tip critic şi fin, a ales totuşi un trai convenţional, care l-a apărat binişor de propriile lui impulsuri şi trăiri, ratând cu brio ocaziile de fericire pe care convieţuirea cu o femeie interesantă (şi frumoasă ca Michelle Pfeiffer) i le-ar fi oferit din belşug. Partea cea mai descurajantă este că generaţia următoare nu mai dă două parale pe conflictele, răniţii şi morţii din conştiinţa lui. Iar m-am întins, dar n-am ştiut cum să spun altfel că o ador pe Edith Wharton.

10. Ca să însorim atmosfera, continuăm cu Beppe Severgnini, scriitorul şi jurnalistul italian care, cred eu, când a ieşit din uter şi anexe nu a ţipat, ci a râs una bună. Cu un ochi nemilos, dar amuzat, scrie două cărţi care surprind până la sânge spiritul american şi cel italian. Am citit „Ciao America” din pură întâmplare şi am continuat apoi cu „La Bella Figura”.  

11. Îmi place Anais Nin pentru că e cinstită cu ea însăşi.

 12 şi 13. Admir şi urmăresc cu încântare scrierile „celui mai frumos animal cu două capete”, cum spune Alice Năstase despre cuplul scriitoricesc pe care îl formează cu Simona Catrina. Iar lectura volumului „Andiamo” va fi o bucurie a verii care vine, o plăcere care, pentru că e un pic amânată, va fi şi mai consistentă.

14. Există o scriitoare irlandeză care discută cu atât de multă înţelegere umană teme grele ca adicţia, moartea unui partener sau lumea complicată a editorilor de cărţi, încât mi s-a strecurat definitiv în gusturi. „Anybody Out There?” şi „The Other Side of the Story” mă fac admiratoarea definitivă a lui Marian Keyes. Citat din „The Other Side of the Story”, vorbeşte o tipă care e organizatoare de evenimente: „am văzut de toate la viaţa mea, inclusiv profesori universitari care se luptau pe biscuiţi”.

15. Îmi place (ca să nu vin iar cu adoraţia, că poate plictisesc) scriitoarea americano-indiană Jhumpa Lahiri. Scrie clar, limpede, fără înflorituri, însă atât de bogat în sensuri că te face (mai ales dacă eşti emigrant) praf. Oricât te ascunzi tu de tine şi de sentimentele tale şi eşti bărbată, cum cere prospectul acestei aventuri, lectura din Jhumpa Lahiri îţi dă, uite aşa, nişte săgeţi insistente pe cupola stomacului. Tipa ştie ce spune. A băgat şi lumea literară de seamă şi i-a dat un Pulizer, dar nu ăsta e esenţialul.

 16. Nu mă pot opri la 15, deci continuăm cu 16, unde o instalez pe Agatha Christie, bineînţeles că nu pentru crime ci pentru fineţurile psihologice ataşate şi pentru că mi-a deschis larg gustul pentru lectura în limba engleză.

17. În perioada care s-a scurs între momentul primirii acestei invitaţii de a scrie şi ziua în care m-am învrednicit să postez răspunsul, am descoperit-o, cu maximă încântare, pe Joyce Maynard. Era păcat să fac lista asta fără ea. Memoriile ei, publicate sub titlul „At Home in the World” îi descriu păţaniile, dar mai ales trăirile şi fricile. Am aflat sau mi s-au confirmat multe lucruri pe care vroiam să le ştiu.

18. La recomandarea de încredere a Corinei Stoica, îl urmăresc, de o vreme încoace, pe japonezul Haruki Murakami. Câteva dintre romanele lui mi-au plăcut mult de tot. Şi toate povestirile scurte.

 19. Îmi place Virginia Woolf pentru că scrie despre stări.

 20. Şi Pascal Quignard pentru că a aşternut superba „Vila Amalia” şi pentru că te duce undeva într-o zonă între povestire, poezie şi eseu, adică fix acolo unde mă simt excelent.

În momentul ăsta aruncă în mine cu pere răscoapte toţi scriitorii pe care încă n-am apucat să-i descopăr, şi bine fac, pentru că ar fi meritat să dau de ei până acum. Dar timpul nu e pierdut lista poate fi lărgită oricând, drept pentru care vă invit să puneţi osul şi să vă apucaţi de treabă.

Cavalerii viselor

Prima data am crezut ca vin in America pentru a inscrie in rabojul personal izbanzi profesionale marete, din acelea care imi aprind imaginatia cand le intalnesc povestite in reviste si ziare. M-am instalat repede intr-un loc unde se lucreaza cu cifre, si mi s-a parut ca sunt pe drumul profesional bun. Dar povestea de dragoste cu cititul s-a reinnoit brusc, pe neasteptate, „out of the blue”, cum spun compatriotii mei de acum. Am inceput sa imi petrec tot mai des serile intr-o librarie unde ai voie sa stai pe jos, daca ai chef, si sa rasfoiesti cartile, atat cat te tine timpul liber si setea sufleteasca. La inceput am frematat de bucurie ca reuseam, in sfarsit, sa gasesc volumele de Agatha Christie care imi lipseau din colectia in limba romana. O iubesc pe Agatha nu pentru crimele si intamplarile destul de triste pe care le pune in pagini, ci pentru finetea spiritului de observatie cu care opereaza Hercule Poirot si Miss Marple. Dar nu Agatha Cristie mi-e fost prima dragoste literara. Nici Jules Verne, nici Alexandru Mitru, desi am framantat „Copiii Capitanului Grant” pana la ingalbenire si am parcurs „Legendele Olimpului” pana m-am lipit complet de intrigile si tresaririle fiecarui zeu.

Am citit mult si cu drag in copilarie. Cartile erau, asa cum se stie, un fel de marfa de contrabanda. Sa fi fost prin clasa a treia primara cand au sosit, la libraria de peste drum de scoala, „Copiii Capitanului Grant”, in colectia alba cu o ilustratie in centru, colectie pe care cred, sper, ca si-o aminteste toata lumea. Din aventurile celor doi copii, am invatat, la final, prima expresie in limba engleza, si cea mai importanta „Go ahead!”. Cu zeii, semizeii si muritorii prinsi in itele lui Alexandru Mitru mi-am petrecut multe dupa-amieze de copil singur, inchis in casa, cu povata de a nu deschide nimanui usa si de a nu raspunde la niciun telefon. Insa cititul adevarat, viu, cu buzele muscate de emotie si cu imaginatia cufundata in capriciile cuvintelor, a venit la prima intalnire cu „Ciresarii”. Expeditia lor, planificata sa cucereasca inima muntelui, misterul si organizarea, asteptarea, drumul, intamplarile, personajele, rasturnarile, toate mi-au patruns pana in cea mai nestiuta cuta a sufletului. Atunci am incercat pentru prima data sa imi inchipui noptile de dinaintea marilor plecari. Atunci am retinut ca bezna (pesterii, dar, adaug acum, si a vietii fara cuvant) nu admite nuante. Atunci am pandit incordata in ce directie se indreapta afectiunea lui Victor si m-am intrebat cum ar fi daca l-as intalni in viata reala, cum l-as iubi cu adevarat, dincolo de fosnetul paginii. Despre ce am povesti? Cat spatiu ne-am acorda unul celuilalt si cum ar fi regasirile?

Am incremenit de incantare cand, intr-unul dintre volume, Victor le trimitea prietenilor salutari tocmai din Austria. Salzburg! Bratele mi s-au infiorat. N-a putut sa imi fie draga „Fata in Alb”, desi ii admiram feminitatea, tocmai pentru ca incepuse sa ii fie draga lui. Ce-am mai cautat micile tanagrale prin balciul care le inghitise ca pamantul! Vine, vine norocul!! Insa „Ciresarii” pe care i-am citit atunci nu erau inca ai mei, pentru ca nu ii gaseam, in ruptul capului, in librarii. Imprumutasem primele trei carti din serie de la o colega de clasa, apoi am gasit volumele patru si cinci in casa unui verisor. Dar, oricat amanam, oricat incercam sa imi prelungesc fericirea, venea momentul in care cartile trebuiau date inapoi. Le duceam, cu inima franta, sa se aseze in bibliotecile carora le apartineau. Nimic nu imi doream mai mult decat proprii mei „Ciresari”.

Intr-o zi ce doar parea ca oricare alta, am mers cu mama la libraria de la Ulpia, magazinul nostru universal, mult mai dragut atunci (desi cumplit de gol), decat cutia gen mall care a devenit azi. Acolo am baut cate o limonada si ne-am indreptat spre mica librarie de la capatul etajului. Am zabovit cu privirea pe cateva titluri si, dintr-o data, am simtit ca incremenesc. Am intins mana si am strans, cu disperare, la piept, toate cele cinci volume iubite, dorite, citite si visate. Nu mai stiu cat costau dar imi amintesc ca nu aveam la noi atatia bani. Am inceput sa plang si, vanzatoarea, vazandu-ma, mi-a vorbit bland, intelegator, si mi-a promis ca, daca imi plac atat de mult, le pune deoparte pana ma intorc cu mama si cu banii. Am alergat acasa si am fost inapoi in mai putin de o ora. I-am multumit doamnei respective, din toate puterile mele si apoi, chiar am intrat in vorba cu ea, m-a intrebat ce carti am mai citit, ce imi place, ce mi-as mai dori. Multa vreme de atunci incolo am pastrat legatura cu ea, treceam, o salutam, imi spunea daca are vreo carte pretioasa si buna. Imi pare rau ca azi nu mai stiu nimic de doamna respectiva, drumurile ni s-au despartit, ca multe alte drumuri, dar in cazul acesta chiar regret cu adevarat. Stiu ca a mai lucrat o vreme la libraria de la Ulpia dar apoi nu am mai intalnit-o.

Asa mi-am asezat „Ciresarii” in biblioteca, asa i-am putut citi oricand, noapte sau zi, vara sau iarna. Am vazut apoi cateva filme inspirate de ei, dar filmele astea au un dezavantaj enorm, acela ca le concureaza pe cele zamislite deja in capul meu, la citirea cartii, si de aceea de cele mai multe ori filmele reale au reprezentat, poate uneori pe nedrept, un fel de dezamagiri.

Cu mintea mea de acum, nici mai buna nici mai proasta decat a altora, poate doar un pic mai calita in departari si rasturnari de intelesuri, cred ca printre ingredientele esentiale pentru sanatatea sufletului, cum spune Anda, sunt  cat de multe minute se poate de lectura pe zi. Dragostea de carte, sadita in inima copiilor, ii poate ajuta nu doar sa se formeze mai frumos, mai profund, mai nuantat, dar ii poate salva, in momente grele, de ganduri negre, de nelinisti, de indoieli fara raspuns imediat. Cartile iti pot fi prieteni cand totul se clatina si se rastoarna, iti pot fi aliati in frumusete cand totul merge bine, si iti pot fi deslusitori ai sentimentelor cand nici nu stii sigur daca ti-e bine sau ti-e rau. Citeam ca in Anglia exista specialisti care pot sa iti recomande ce sa citesti in functie de starea ta sufleteasca, sau iti „prescriu” carti care sa descrie experiente din categoria celor prin care treci tu insuti, ca sa le intelegi mai bine, ca sa afli ca nu esti singur. Chiar o sa ma informez mai mult asupra acestui subiect si am sa revin.

Cred puternic in carti, uneori sunt certata cu numerele, nu ne vorbim, pentru ca le acuz ca imi fura din timpul pe care l-as putea petrece langa cuvinte. Ma straduiesc sa gasesc o solutie concreta de a ma muta, cu arme si bagaje, mai aproape de cuvinte. Si abia astept sa ma reintorc acasa si sa citesc, din scoarta in scoarta, „Ciresarii”.

Pentru ca, datorita lor, a prietenilor imaginari cu dor neastamparat de aventura, n-am stat nicio secunda pe ganduri cand a aparut optiunea de a pleca la capatul zarilor. Si chiar daca nu am eu, inca, acea cariera fantastica, am redescoperit aici placerea nebuna de a citi, de data aceasta in limba engleza. Am descoperit fericirea de a da iama in carti si de a le pastra aproape, acum fara oprelisti. Iar, in curand, am de gand sa gasesc o solutie practica pentru a darui cateva volume celor care au nevoie de ele pentru a se descoperi, pentru a gasi calea catre o viata frumoasa si plina.

E foarte, foarte important ca un copil sa aiba ocazia de a tine in mana o carte. Aluatul lui e inca moale si curat, poate fi influentat in mod esential de lectura, de contactul cu adevaratele valori. Campania „Dreptul de a Citi” aduce alaturi copiii si magia cartilor. Vizitand site-ul www.estedreptulmeu.ro poti sa afli cum sa ajuti aceasta initiativa de a restabili echilibre, de a atinge vieti.

Am sa le rog pe Anda si pe Denisa sa ne spuna ce carte preferata citea fiecare in copilarie, chiar si dupa ce lumina regulamentara se stingea, si pasii mamei se indepartau a treia oara de usa camerei, de data asta convinsi ca puiul doarme bustean.

Si, de asemenea, ii mai intreb pe toti cei care doresc sa ne spuna numele cartii lor magice. Daca ati stii cat de curioasa sunt!