Poveste cu Brooklyn Bridge

Prima intentie cand m-am gandit sa vorbesc despre aceasta vacanta a fost de a enumera intr-un singur post cele mai puternice impresii pe care mi le-a produs orasul. Insa pe masura ce lista devenea tot mai lunga, mi-am dat seama ca am in cap un fel de cd cu inregistrarea calatoriei si am purces sa il transcriu cat mai fidel.

Martea a fost cu noroc, fara niciun pic de vant. Am inteles ca de obicei curentii de aer se simt mult mai puternic la Brooklyn Bridge si nu eram nici noi chiar in mijlocul verii. Cu toate astea, am primit iar in dar o zi calduta si fara nicio adiere care ne-ar fi putut indispune. Am urcat incetisor pe pod, uimiti de disciplina cu care plimbaretii circulau pe partea dreapta si lasau jumatatea stanga biciclistilor. Marturisesc ca eu am mai tasnit si pe stanga pentru cate o poza, luandu-mi in aparare scuza ca traversez pentru prima oara Brooklyn Bridge si nu stiu sigur cand mai ajung acolo.

Deschis in 1883, spectaculosul pod a fost prima cale rutiera de legatura intre Brooklyn si Manhattan. Inainte de el, singurul mod de acces era feribotul, care insa avea viteza mica si putea fi destul de periculos iarna. Podul se intinde pe 486 de metri si l-am parcurs cam pana la jumatate. Planurile de constructie au luat nastere in mintea arhitectului de origine germana John Augustus Roebling insa acesta nu a avut sansa de a le vedea duse la bun sfarsit. I-a fost scris sa piara ca urmare a unui accident intamplat in vreme ce facea masuratori, chiar inainte de inceperea lucrarilor.

L-a urmat la carma proiectului fiul sau, Washington Roebling, care si-a dedicat 14 ani din viata podului. Si fiul a platit tribut greu creatiei sale, pentru ca lucrand ore indelungate la presiuni foarte mari ale apei, a paralizat partial. Sotia lui, Emily, a inceput sa studieze ingineria si a fost astfel in masura sa inspecteze santierul si sa isi ajute sotul cu supervizarea lucrarilor, atunci cand el nu s-a mai putut deplasa. In 1882 primarul Brooklyn-ului a vrut sa il inlocuiasca pe Roebling – fiul din fruntea proiectului insa Emily a intervenit din nou si a cerut permisiunea de a se adresa in aceasta chestiune forului numit American Society of Civil Engineers. Nicio femeie nu mai indraznise asa ceva pana atunci. A iesit din nou victorioasa si astfel sotul sau a ramas in fruntea lucrarilor. In afara de toate informatiile pe care i le aducea grozava sa sotie, Washington Roebling obisnuia sa urmareasca zilnic intruparea podului cu ajutorul binoclului, de pe balconul casei sale.

Dupa ceremonia de deschidere din 1883, cuprinsi de incantare, un numar mare de cetateni si oficiali au mers acasa la Washington Roebling sa il felicite pentru practicul si fermecatorul proiect dus la bun sfarsit. Un pod cu o poveste…

Noi ne-am odihnit pe una dintre bancutele instalate din loc in loc, am facut poze, am admirat soliditatea si pitorescul retelei de cabluri groase din otel, am privit printre ele orasul. Tot timpul treceau pe langa noi foarte multi biciclisti si oameni care alergau. Ne-am dat dusi numai dupa vreo trei ore, cand am coborat pe Broadway, incet, la pas, catre Wall Street.

In stanga luptau pentru atentia noastra felurite cladiri, in dreapta se harjoneau, dincolo de gardul unui parculet, veverite. Am intalnit in drum un McDonald’s care angajase pe cineva sa cante la pian. Era cald si incepea sa se simta tot mai bine zvacnetul Wall Street-ului. Lume tot mai multa, tot mai fara stare. Am prins din zbor negocierea dintre o tanara cu picioare frumoase si un grup de vreo trei domni cu costume inchise, genti diplomat si pasul infectat de increde in sine. Am pozat cateva persoane care stateau la o barfa gras platita langa sediul Bursei. Am incercat sa nu incurc pe nimeni dar i-am luat in vizor pe cat mai multi. Un grup de fete si baieti incinsesera ceea ce mie mi s-a parut a fi „Podul de piatra”, poate si in onoarea locului de unde tocmai veneam.

Am mai respirat un pic de aer imbibat cu germenele maretiei financiare si apoi am traversat strada ca sa ne adapostim in spatiul cu vibratie diametral opusa al bisericii Trinity. Intram in a doua jumatate a zilei de marti.

Lunea in Central Park

Ne-am trezit destul de devreme dar ne-am invartit cam mult in jurul cozii si am plecat spre Manhattan pe la pranz.

Vroiam sa nu imi scape nimic, sa observ tot ce misca: raul, ramul, oamenii, energiile, hainele, cladirile, gardurile, copii, cainii, bonele, taxiurile, vitrinele, florile, inscriptiile, culorile. Din acest motiv pardonabil am umblat tot in salturi, ramaneam in urma sa fac poze, ma prindea rosul pe trecerea de pietoni, ma prindeau companionii de antebrat sa mai inaintam cate un block. Din entuziasm in entuziasm, asa, iepureste, am ajuns pe Fifth Avenue, la una din intrarile in Central Park.

Am avut noroc de o vreme careia nu ar avea ce sa ii reproseze nici cel mai afurisit calator. Parcul era plin, multi oameni stateau pe iarba si isi mancau pachetelul de pranz. Cuvintele de ordine erau: soare, relaxare si evrei. Am vazut dintr-o data zeci de familii de evrei imbracati in portul lor traditional, sobru, gri – negru. Femeile purtau pantofi fara toc, barbatii expuneau pitorescul mai multor tipuri de favoriti. Niciodata nu mai vazusem atat de multi evrei la un loc. Iti dadeau un sentiment fantastic de comunitate, de familie, de reguli, de ceva inchegat, unde nu umbli cu fofarlica. As fi vrut si eu, la un moment dat, sa fiu o fetita evreica, sa am cativa frati si cateva surori, si sa ma plimb cu toti prin Central Park, sub ochii atenti ai mamei, ai tatalui si ai bunicilor. Si sa ma intreb ce o fi cu turista aceea cu ochelari si tricou rosu, de se uita asa de dusa pe ganduri la mine. Si ce o fi cu nenea acela de cara un ruccsac intesat cu pulovare, nedezbarat de tacticile de lupta impotriva gerului lasat mult in urma, la Chicago. Dar n-am mai avut vreme de scenarii, caci Adelina intrase in vorba cu vreo sapte proprietari si proprietarese de caini adorabili, oferindu-se sa plimbe fiecare reprezentant din esicherul superior al sintagmei „viata de caine”.

Aparusera, molcome, calestile care ofera turul parcului.  Vreo cateva ne-au momit discret dar am preferam sa ne tinem, pentru moment, de strategia la pas. Am strabatut alene aleile parcului. Am intalnit in drumuri o echipa de filmare si, la un moment dat, era sa ma pomenesc, din neatentie, pe platou. Au sarit ca arsi vreo trei tinerei din corpul de paza si protectie, si m-au readus in perimetrul unde era permis cascatul gurii.

Dar cine avea nevoie de platoul lor, caci totul arata, oricum, exact ca in filme.

Am zabovit un pic la o terasa unde am mancat ceva scump, cred ca un covrig la suprapret, si am apucat-o apoi usurel pe Fifth Avenue in sus, spre Metropolitan. Muzeul era inchis lunea, am admirat numai fatada si cladirile de vis-a-vis, dintre care cea portocalie mi-a cazut cu cel mai autentic tronc.

Pot sa declar ca Dumnezeu ne-a confectionat o zi perfecta, cu materialul New-York-ului. Dupa hoinareala, beneficiind de acum inainte de sfaturi din categoria „insider trading”, am intrat intr-un restaurant cubanez si am mancat niste feluri care ni s-au topit in gura, fara sa smulgem gemete de pe credit card. Cu aparatul digestiv uguind de incantare, am iesit din nou in strada si am vazut ca peste oras se lasase o inserare calda, prietenoasa si la fel de vibranta ca ziua pe care o topea. Metropola nu pierduse nimic din viteza si parca mai castigase ceva in farmec si mister. Luminile se dezlantuisera prin zgaraie nori, ritmurile noptii ocupau firesc si tot mai complet vazduhul. Ne-am mai plimbat o bucata de vreme, fara sa ne gandim la ieri, fara sa ne gandim la maine. America e, in general, intinsa, calma, generoasa, orizontala (da, orizontala), neinghesuita, politicoasa. New York-ul e vertical, nervos, intens, zgomotos, potopit de oameni, potopit de arome, cu adevarat one of a kind.

In jur de ora 9 ne-am retras spre metrou si am ajuns inapoi la gazdele noastre, putintel obositi dar incarcati de poze si amintiri. In urma dezbaterilor, votului si redistribuirii rezultatelor, hotarasem deja sa ne incepem martea la Brooklyn Bridge.

Ma intorc cu gandul la New York

Zdrangan pusculitele crizei si coc planuri sa ma intorc, macar in vizita, la New York.

Aniversez patru luni de la traversarea George Washington Bridge, inainte si inapoi, in decurs de o saptamana. Inainte l-am traversat cu nerabdare, indarat l-am strabatut deja cu nostalgie. A vorbi despre New York e ca si cum ai declara, Domnule, eu astazi o sa scriu un post despre lumea intreaga. Cred ca vizita mea a fost numai un fel de lipaire in generozitatea oceanului si totusi, mi-a lasat impresii care au tras puternic de mine sa le scriu. La New York ai putea trai zece vieti si abia apoi poti spune: da, mi-a ajuns apa (cunoasterii) cam pana la brau. A fost o saptamana atat de intensa, atat de minunata. Si, ca multe minuni, a ramas oarecum neconsemnata atunci, amintita doar in trecere.

Insasi experienta de a conduce 1200 de km intre Chicago si New York, e o poveste. Am hotarat sa mergem cu masina, pentru ca, pe de o parte, am stabilit cu precizie ca plecam numai cu o seara inainte de „imbarcare” si, pe de alta parte, pentru ca vroiam sa luam, cumva, pulsul pamantului care ne desparte. Zeci si zeci si zeci de mile de condus prin campie, fara ca niciun delusor care sa isi faca pomana aparitiei. De altfel, unul dintre motivele pentru care sunt eu uneori la anumite  cutite cu Chicago, este nu faptul ca se afla plasat la campie, ci realitatea ca aceasta campie se gaseste in mijlocul altor 100 de campii concentrice. Nu poti fugi la munte ca de la Bucuresti la Brasov, spre exemplu. Adica poti sa fugi dar numai cu avionul.

Am citit intr-o carte de zicale ca, datorita sistemului (fantastic) de autostrazi, poti sa strabati America coast-to-coast fara sa vezi nimic. In general, pentru a savura pe indelete peisaje, oameni si lucruri extraordinare trebuie sa te dai matale jos de pe highway si sa o iei asa frumos, mai la pas, pe drumurile locale. Adica, altfel spus, farmecul si viteza nebuna par sa se excluda reciproc.

Am strabatut, zi de (final de) vara, pana-n seara, bucati insemnate din Illinois, Indiana si Ohio. In Ohio, toate popasurile amenajate pe autostrada sunt absolut identice, uneori te intrebi daca nu te-ai prostit sau daca nu ai nimerit in vreo bucla temporala, care rade cu gura pana la urechile misterelor existentiale de invartirea ta in cerc. Dar nu, iti dai apoi seama ca mergi inainte, ca esti pe drumul bun. Si apoi, oricat de monotone ar fi, popasurile acelea au meritul ca iti ofera un noian de informatii turistice, si nu vorbesc numai de brosuri si pliante, ci si de niste panouri cu harti detaliate, continand inclusiv locatiile, pozele si numerele de telefon ale hotelurilor insirate pe firul drumului.

Am ajuns in Pennsylvania, unde am vazut, in sfarsit, dealuri. Mie, cand vad dealuri, imi vine sa ma opresc sa fac chef. Si, mai mult decat atat, peste intinderea valurita se rasfatau culorile toamnei. Mi-a venit in minte replica lui Mr. Big, cand s-a dus cu Carrie in vizita intr-un imobil sa aleaga un apartament si, dupa ce au vizionat unul inghesuit si intunecos, au urcat direct la cel mai luxos posibil. A, deci aici tineti lumina!, s-a lamurit Mr. Big. A, deci aici tineti dealurile si foliajul toamnei!,  mi-a venit si mie sa zic, nimanui in particular, ci fortelor universului in general.

Am lasat in urma Pennsylvania si New Jersey si, in a doua seara, am batut cu indrazneala la usa New York-ului. In traducere libera, asta inseamna ca ne-am inscris pe benzile potrivite pentru a strabate George Wahington Bridge. Sa patrunzi in New York, dupa 14 ore de condus, e ca si cum ai trece prin Poarta Stelara. Intinderile desantate ale Midwest-ului si dealurile pitoresti ale Pennsylvaniei lasa locul unui tumult urban pe cat de brusc, pe atat de senzational. Acolo unde, inainte cu cateva minute, se lafaiau mile si mile de spatiu deschis, domneste o inghesuiala rutiera care, in caz ca nu te grabesti, e un spectacol. Daca te grabesti e, probabil, o sursa de crestere a colesterolului. Spun asta nu pentru ca as fi citit-o undeva sau as fi inventat-o eu, ci datorita impresiei ca, in ziua de azi, aproape orice, chiar si o simpla bataie din gene e o sursa de crestere a colesterolului. Dar poate ar fi bine sa nu mai bag in seama chiar toate reclamele la medicamente de la televizor. Am deviat un pic de la subiect, daca ati sti cat am luptat si in paragraful trei sa nu o fac. Acolo am reusit. Aici nu.

Asadar suntem in New York si e seara. Duminica seara. Ajungem la adresa gazdelor noastre, care locuiesc in Queens. Sunt calzi si generosi, ne primesc cu tot sufletul, desi acum ii intalnim pentru prima data. Mancam si stam indelung de vorba, nu ne mai dam dusi la culcare. Sunt dintre oamenii grozavi cu care faci clic si, desi iti cad ochii de somn, nu te poti lasa de discutii. Eu ma simt aproape rusinata de bunavointa lor, nu vreau sa ii deranjez in niciun fel. Ei ma linistesc, imi spun ca nu am de ce sa imi fac probleme. Ma relaxez incet, incet, mai povestim o vreme si apoi ne pregatim de odihna. Stiu ca de maine voi insira in suflet impresii pe care n-am cum sa le mai uit. Dimineata vom porni, pentru inceput, catre Central Park. Zambesc spre veioza in forma de casuta luminata pe dinauntru, mi se pare ca imi zambeste si ea, sau poate pur si simplu am adormit.

(va urma)

Terasa la Saint-Adresse

 Terrace at Saint-Adresse, Monet, 1867

 Madame George Charpentier and Her Children, Renoir, 1878

 Vizitatoare

 Basket of Flowers, Delacroix, Salon of 1849

 Struggles of the Two Natures in Man, Barnard, 1892-94

Imi dau seama ca unii ma vor intelege perfect iar altii poate vor fi un pic mai reci si vor clatina din cap, dar imi asum riscul si marturisesc ca ieri, la intrarea in galeriile impresionistilor de la Metropolitan, a trebuit sa imi duc mana dreapta la gura, pentru a-mi obliga incantarea sa ramana relativ tacuta, asa cum se cuvine intr-un muzeu. In spatele ochelarilor au complotat lacrimi de bucurie si, in vreme ce m-am plimbat printre picturi, am fost ca dusa din asta lume, soptind singura intrebari si dandu-mi raspunsuri. Cei care imi cunosc manifestarile m-au lasat un pic libera, cam vreo trei ore, pana am reusit sa vad toate tablourile din galeria artei europene din secolul 19 si inceputul secolului 20. M-am rotit mai ales in jurul picturilor, facand o nedreptate grozava incredibilelor sculpturi din expozitii, insa a trebuit sa aleg cumva si am ales ce am simtit ca mi-e mai lipit de suflet.

Am incercat apoi un pic mai tarziu sa repar lucrurile, trecand prin cateva curti interioare si galerii cu sculpturi, admirand, studiind, comentand, insa timpul s-a rostogolit si ne-a impins prea repede spre ora inchiderii, 5.30 intr-o zi de joi. Am trecut in secunde printre minunatii care ar fi meritat zile intregi de uimire si dragoste, insa a trebuit sa impacam intr-un fel dorinta de a vedea mai mult si restrictia impusa de timpul limitat.

Tabloul pe care am asteptat cel mai mult sa il vad, stiindu-l dintr-o gramada de albume, a fost Terrace at Saint-Adresse, de Monet. Impresia e grozava, parca ai fi prezent chiar si tu pe terasa, si te uiti spre mare, inconjurat de veselia florilor si de compania unor oameni placuti, eleganti, care iti pot oferi bucuria unei conversatii indestulatoare. Am stat mult in fata acestui tablou, asezata pe o bancuta, urmarind oamenii care ii treceau prin fata, oameni care vorbeau o gramada de limbi: engleza, franceza, italiana, japoneza si poate multe altele, pe care nu m-as pricepe sa le identific. Ca si spectacolul strazii, parada vizitatorilor dintr-un muzeu este la randul ei vrednica de atentie.

Dupa trei ore am fost luata, mai de voie, mai de nevoie, din galeriile respective si dusa sa mai admir multe, multe alte lucruri, dar intr-un ritm  mai alert, fara sa mai am ragazul de a savura atat de intens. La plecare am urmarit procedura de inchidere a muzeului, poate as putea sa ii spun ritual si n-as gresi foarte tare. Toate persoanele care supravegheaza operele de arta au urmarit ca lumea sa paraseasca gaelriile si apoi ei s-au adunat dintr-o data in holul central, asteptand sa se goleasca si acesta. La iesire, scarile erau pline de oameni asezati jos, care se mai odihneau cateva minute acolo, poate pentru a-si oferi un ragaz de readaptare la lumea reala, dupa o cura atat de intensa de arta de frumusete.

Si, intamplator sau nu, eu cred ca nu, azi se implinesc patru ani de cand am tinut in mana prima revista Tango. As vrea sa multumesc inca o data pentru tot.

Remain alert and have a safe day

Aceasta este urarea cu care se incheie mesajul inregistrat care se difuzeaza din cand in cand in metroul new-yorkez. Indemnul de a fi alert se potriveste oricum de minune vietii si chiar numai vizitei in marele oras. Si atipit sa fii,  culcusit intre iluziile tale, o plimbare pe strazile New York-ului te face mai alert decat ti-ai fi putut imagina. Ritmul te cuprinde, incepe sa iti curga prin vene si brusc te insufletesti, te schimbi.

Am fost numai ochi si urechi, pana si simpla plimbare cu unul dintre cine stie cate feluri de metrouri, este o experienta intensa. La dreapta mea sta o domnisoara subtire, frumoasa, imbracata bine. La stanga e un domnisor cu pantalonii aproape in vine, caruia ma fortez sa nu-i ghicesc modelul de pe pantalonii scurti de sub pantalonii lungi. Chiar in fata sta o doamna draguta, destul de blanda. Bineinteles ca aproximativ trei patrimi din poporul calator e cablat la feluritele dispozitive muzicale ce indulcesc naveta spre casa.

Mergem cu metroul M, apoi sarim in L, apoi sarim in numarul 6. Ne dam jos la 59 Street si scoatem capul intre un Louis Vuitton si inca un nume asisderea, pacatele mele, am uitat care. Traversam apoi avenuuri care mai de care mai domnoase, cu nume mai rasunatoare: Lexington Avenue, Park Avenue, 5^th Avenue. Ne oprim la intersectia lui 59 Street cu 5^th Avenue, exact unde se rasfata coltul de sud-est al legendei numite Central Park. Acolo stau aliniate calestile cu care te poti plimba prin parc, decorate cu buchete de flori artificiale si tinute in frau de carutasi pitoresti, unii din foarte fericii truditori care nu isi petrec tineretile si batranetile intre pereti de cubicul si tipete de manageri cu tintele de profit neatinse.

Avem norocul unei zile de toamna perfecte si in jurul pranzului parcul e insufletit de lume care se relaxeaza, unii stau pe iarba, altii isi mananca sandvisul, altii se plimba cu prietenii, cu familia sau cu cate un caine foarte simpatic. O doamna regreta sincer ca nu locuieste la Chicago, ca i-ar fi dat din cand in cand Adelinei catelusul sa il plimbe. Mereu  trec grupuri de evrei, imbracati traditional,  barbatii cu palarie, mamicile cu haine inchise la culoare, copii cuminti si disciplinati.

Am hoinarit prin jumatatea de sud a parcului, am dat tarcoale gradinii zoologice si apoi am urcat la pas pe 5^th Avenue pana la Muzeul Metropolitan, care azi a fost inchis. Am avut chef de plimbare, de luat pulsul strazii, de privit pur si simplu oamenii, pentru ca e spectacolul care merita atentie desavarsita si produce incantare fara cusur. La vizita aceasta nu alergam prea mult dupa muzee dar tin sa ajungem la Metropolitan, ca sa imi intalnesc iubitele tablouri impresioniste, care stiu ca ma asteapta acolo. In rest vacanta o sa continue tot cu plimbari pe strada, cu poze, cu mese in cate un restaurant decent si gustos, cu bucurii simple si indestulatoare.