Prin Deva, la pas

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

O plimbare de sâmbătă

Îmi place mult să adun impresii, dar nu ca să le pun bine ci ca să le împart. În seara asta de joi vă iau cu mine la o plimbare de sâmbătă. La sfârşitul de săptămână care a trecut am fost… la Chicago, de fapt am mers în centru, unde nu ajung atât de des pe cât aş vrea. Eu sunt o pasăre de aglomeraţie, îmi place ritmul străzii, liniştea prea adâncă mă deprimă. Îmi plac zilele în care lumea se revarsă pe străzi şi fiecare duce în mână o plăsuţă de cumpărături (mai ales fetele). Mi-am luat şi eu o revistă despre Marea Britanie, să fiu în rând cu lumea.

Şi mă mai gândeam la ceva, cât din farmecul unui oraş ne mai impresionează dacă trăim în el? Parcă aş vrea să văd Chicago cu ochi proaspeţi, aşa cum privesc, când vin în vacanţă, locurile din România. Observ atât de multe aspecte, şi bune, şi nebune, pe care înainte pur şi simplu nu le vedeam. Îmi amintesc că în urmă cu trei ani, când am vizitat Sibiul, mi s-a părut că îl văd pentru prima dată cu adevărat. La fel am gândit şi despre Bucureşti, parcă s-au răsturnat perspectivele. Haideţi aşadar să pornim acum pe Bulevardul Magheru, zis şi Michigan Avenue.

Iar la final să ne odihnim puţin alături de această doamnă şi de acest domn, lângă o clădire frumoasă, într-o ipostază care surprinde bine, aş spune, relaxarea americană.

Poveste cu Brooklyn Bridge

Prima intentie cand m-am gandit sa vorbesc despre aceasta vacanta a fost de a enumera intr-un singur post cele mai puternice impresii pe care mi le-a produs orasul. Insa pe masura ce lista devenea tot mai lunga, mi-am dat seama ca am in cap un fel de cd cu inregistrarea calatoriei si am purces sa il transcriu cat mai fidel.

Martea a fost cu noroc, fara niciun pic de vant. Am inteles ca de obicei curentii de aer se simt mult mai puternic la Brooklyn Bridge si nu eram nici noi chiar in mijlocul verii. Cu toate astea, am primit iar in dar o zi calduta si fara nicio adiere care ne-ar fi putut indispune. Am urcat incetisor pe pod, uimiti de disciplina cu care plimbaretii circulau pe partea dreapta si lasau jumatatea stanga biciclistilor. Marturisesc ca eu am mai tasnit si pe stanga pentru cate o poza, luandu-mi in aparare scuza ca traversez pentru prima oara Brooklyn Bridge si nu stiu sigur cand mai ajung acolo.

Deschis in 1883, spectaculosul pod a fost prima cale rutiera de legatura intre Brooklyn si Manhattan. Inainte de el, singurul mod de acces era feribotul, care insa avea viteza mica si putea fi destul de periculos iarna. Podul se intinde pe 486 de metri si l-am parcurs cam pana la jumatate. Planurile de constructie au luat nastere in mintea arhitectului de origine germana John Augustus Roebling insa acesta nu a avut sansa de a le vedea duse la bun sfarsit. I-a fost scris sa piara ca urmare a unui accident intamplat in vreme ce facea masuratori, chiar inainte de inceperea lucrarilor.

L-a urmat la carma proiectului fiul sau, Washington Roebling, care si-a dedicat 14 ani din viata podului. Si fiul a platit tribut greu creatiei sale, pentru ca lucrand ore indelungate la presiuni foarte mari ale apei, a paralizat partial. Sotia lui, Emily, a inceput sa studieze ingineria si a fost astfel in masura sa inspecteze santierul si sa isi ajute sotul cu supervizarea lucrarilor, atunci cand el nu s-a mai putut deplasa. In 1882 primarul Brooklyn-ului a vrut sa il inlocuiasca pe Roebling – fiul din fruntea proiectului insa Emily a intervenit din nou si a cerut permisiunea de a se adresa in aceasta chestiune forului numit American Society of Civil Engineers. Nicio femeie nu mai indraznise asa ceva pana atunci. A iesit din nou victorioasa si astfel sotul sau a ramas in fruntea lucrarilor. In afara de toate informatiile pe care i le aducea grozava sa sotie, Washington Roebling obisnuia sa urmareasca zilnic intruparea podului cu ajutorul binoclului, de pe balconul casei sale.

Dupa ceremonia de deschidere din 1883, cuprinsi de incantare, un numar mare de cetateni si oficiali au mers acasa la Washington Roebling sa il felicite pentru practicul si fermecatorul proiect dus la bun sfarsit. Un pod cu o poveste…

Noi ne-am odihnit pe una dintre bancutele instalate din loc in loc, am facut poze, am admirat soliditatea si pitorescul retelei de cabluri groase din otel, am privit printre ele orasul. Tot timpul treceau pe langa noi foarte multi biciclisti si oameni care alergau. Ne-am dat dusi numai dupa vreo trei ore, cand am coborat pe Broadway, incet, la pas, catre Wall Street.

In stanga luptau pentru atentia noastra felurite cladiri, in dreapta se harjoneau, dincolo de gardul unui parculet, veverite. Am intalnit in drum un McDonald’s care angajase pe cineva sa cante la pian. Era cald si incepea sa se simta tot mai bine zvacnetul Wall Street-ului. Lume tot mai multa, tot mai fara stare. Am prins din zbor negocierea dintre o tanara cu picioare frumoase si un grup de vreo trei domni cu costume inchise, genti diplomat si pasul infectat de increde in sine. Am pozat cateva persoane care stateau la o barfa gras platita langa sediul Bursei. Am incercat sa nu incurc pe nimeni dar i-am luat in vizor pe cat mai multi. Un grup de fete si baieti incinsesera ceea ce mie mi s-a parut a fi „Podul de piatra”, poate si in onoarea locului de unde tocmai veneam.

Am mai respirat un pic de aer imbibat cu germenele maretiei financiare si apoi am traversat strada ca sa ne adapostim in spatiul cu vibratie diametral opusa al bisericii Trinity. Intram in a doua jumatate a zilei de marti.