Despre oamenii care ne iubesc

Ati socotit, fiecare dintre voi, cator oameni le sunteti necesari, nu datorita cine stie caror considerente de siguranta financiara sau imobiliara, nu datorita dorintei mondene de a iesi cu cineva la o cafea, nu datorita combinatiei dintre calitatile si defectele voastre, nu datorita vreunui plan de viata bine pus la punct si executat fara ezitari?

Cator oameni le sunteti necesari pentru ca nu pot respira fara voi, sau, atunci cand respira, o fac controlandu-si strict suspinul, ca sa nu il dibuiti pe fir?

 Cati oameni va poarta, fara a-si dori altceva, povara dragostei?

Cati oameni plang cand plangeti, rad cand radeti si vor, mai mult decat orice pe pamant, sa va vada linistiti si impacati cu voi insiva? Cati oameni recunosc, dupa intonatia primei silabe, binele sau raul din voi?

Prieteni, cunostinte, amici, vecini de compartiment, gasim cu duiumul.

Daca exista o persoana sau doua care sa ne iubeasca pana la plasele suntem, cumva, salvati.

Daca exista macar o singura persoana care sa ne spuna, atunci cand ne agitam, strigam si vorbim brambura: nu sunt suparat pe tine, nu pot sa fiu, sunt suparat numai pe necazul tau si as vrea sa ti-l iau cu mana, atunci suntem, iarasi, salvati.

Dar exista asemenea persoane?

Le-ati numarat?

Cate sunt?

Cine sunt?

Le-ati imbratisat sa va paraie oasele in ultimul an?

Intrebare cu cantec

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?

Oda hohotelor autentice

Toate sunt bune, si casa, si masina, si pantofii, si posetele, si excursiile, si lauda, si introspectia, dar nimic, si repet, NIMIC nu se compara cu o partida de ras viguros, comisa impreuna cu un trio de prieteni adevarati. Nu mai trebuie sa te doara capul de amanunte de interpretare culturala, ca daca zic una si ala intelege alta, ca daca am intentii bune dar ala le interpreteaza ca proaste, ca daca nu am fost destul de pozitiv, ca daca l-am calcat pe nu stiu ce coada, ca daca asta, ca daca aia, ca daca clota, ca daca oaia, ca daca nu percepe nuanta magaoaia… vorba cantecului.

Dupa partida de ras de sambata seara am ramas cu maxilarele tonifiate, toate fluxurile sangvine imi zburdau la capacitate, toate celulele ciripeau a fericire autentica. Am lacrimat de ras in taiteii de morcovi, am hohotit peste castravetii iuti si orezul cu vegetale, m-am tinut cu mana de stomac, ca sa nu zic de burta, mi-am facut vant cu palma dreapta, sa-mi fac rost de extra-aer. Am tocat marunt si voiniceste cateva subiecte de importanta locala, nationala si, la un moment dat, chiar globala, ne-am servit si am impartit opinii asupra diferitelor feluri chinezesti, ne-am amintit prin cate minuni si porcarii am trecut ca sa ajungem oamenii care suntem, ne-am exprimat, la desert, sperantele pentru ceea ce am (mai) dori sa devenim.

Desi am ignorat privirile usor mirate ale celor de pe la alte mese, am fost totusi civilizati, n-am sarit nici calul, nici herghelia, dar pur si simplu ne-am lasat prada unui ras de zile mari. Fantastic lucru e sa fii tu insuti din cand in cand, fara sa te inghesui cu forta in mai stiu eu ce tipare, fara sa te stranga de elanuri mai stiu eu ce pretentii. Sper sa recidivam cat mai curand, caci cine stie cunoaste si repeta.

Cand ati ras, cel mai recent, cu lacrimi?