Oda hohotelor autentice

Toate sunt bune, si casa, si masina, si pantofii, si posetele, si excursiile, si lauda, si introspectia, dar nimic, si repet, NIMIC nu se compara cu o partida de ras viguros, comisa impreuna cu un trio de prieteni adevarati. Nu mai trebuie sa te doara capul de amanunte de interpretare culturala, ca daca zic una si ala intelege alta, ca daca am intentii bune dar ala le interpreteaza ca proaste, ca daca nu am fost destul de pozitiv, ca daca l-am calcat pe nu stiu ce coada, ca daca asta, ca daca aia, ca daca clota, ca daca oaia, ca daca nu percepe nuanta magaoaia… vorba cantecului.

Dupa partida de ras de sambata seara am ramas cu maxilarele tonifiate, toate fluxurile sangvine imi zburdau la capacitate, toate celulele ciripeau a fericire autentica. Am lacrimat de ras in taiteii de morcovi, am hohotit peste castravetii iuti si orezul cu vegetale, m-am tinut cu mana de stomac, ca sa nu zic de burta, mi-am facut vant cu palma dreapta, sa-mi fac rost de extra-aer. Am tocat marunt si voiniceste cateva subiecte de importanta locala, nationala si, la un moment dat, chiar globala, ne-am servit si am impartit opinii asupra diferitelor feluri chinezesti, ne-am amintit prin cate minuni si porcarii am trecut ca sa ajungem oamenii care suntem, ne-am exprimat, la desert, sperantele pentru ceea ce am (mai) dori sa devenim.

Desi am ignorat privirile usor mirate ale celor de pe la alte mese, am fost totusi civilizati, n-am sarit nici calul, nici herghelia, dar pur si simplu ne-am lasat prada unui ras de zile mari. Fantastic lucru e sa fii tu insuti din cand in cand, fara sa te inghesui cu forta in mai stiu eu ce tipare, fara sa te stranga de elanuri mai stiu eu ce pretentii. Sper sa recidivam cat mai curand, caci cine stie cunoaste si repeta.

Cand ati ras, cel mai recent, cu lacrimi?