Amalia Nita

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?

Oh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.

(Din ciclul „Cultura locala contraataca”)

De cand am pornit cu bocceaua prin lume, roasa de o curiozitate scapata din fraul prudentei, am intalnit mereu lucruri care au semnificatii diferite pe meridiane diferite. Unul dintre ele este restaurantul acela care si-a propus sa ne standardizeze matele si neuronii si, in mare parte, a reusit.

Acasa mi se parea ca e mai mult decat un loc unde mananci, eventual cu prietenii, aveam impresia ca e intruchiparea curateniei si a civilizatiei de dincolo, civilizatie care noua, nu stiu de ce, ne era tot refuzata. Acolo visam cu ochii umezi si sufletul curat Occidentul. (Apropo, cuvantul acesta imi provoaca si acum frisoane, il respectam excesiv inca de pe vremea cand eram copil si mergeam la Bucuresti sa fac exercitii pentru ochi si, seara, auzeam pe sub uşă cum matusa si unchiul susoteau despre cineva care a ramas in Occident, in Paradis adica, si n-o sa mai poata sa vina niciodata acasa).

Intre un burger si o inghetata cu sirop stateam si cugetam, ca sa nu stau pur si simplu, ca badea din bancul consacrat, cum trebuie sa fie dincolo, daca totul e ca in acest avantpost luminos, impodobit cu plante si oameni amabili, maturat dupa un ritm clar, cu loc de joaca pentru copii, cu buzi spalate (caci si asta conteaza intr-o tara), cu meniu cu neon, afisat deasupra capului. Tacatam-tacatam, imi auzeam galopul imaginatiei! Faceam uneori mici  economii ca sa merg la restaurantul cu pricina, sa mai pun o cola si un cartof la radacina viselor.

Pe partea asta de Atlantic, insa, restaurantul acela nu mai este chiar, chiar la fel de stralucitor ca francizele tinere din zari (mai) recent convertite. Ba, pe alocuri, te poate baga si in sperieti. De multe ori engleza mai mult te incurca decat te descurca. Prima data am zis ca nu m-am rodat eu lingvistic inca, apoi am inteles ca ei nu au nicio intentie de a se roda vreodata. Si asa, in fata tejghelei, mi-am amintit de un profesor din facultate, care ne explica ce si cum cu globalizarea, iar noi, prea necopti pentru chestiune, si cu gandul ca de joi incep discotecile, nu ii intelegeam deloc nici importanta, nici variatiunile.

Dar totusi nu pot fi invinuita pentru ca mai merg la acel restaurant si acum, nu des, dar din cand in cand. Merg mai ales cand imi e dor de Timisoara, pentru ca acolo am mancat primul burger cu nume propriu si asa se face ca de cate ori dau cu papilele gustative de cuplul chiftea presata – branza portocalie, de atatea ori creierul ma prosteşte ca sunt in Piata Operei si ca am 26 de ani.

Au mai existat doua incidente legate de acel restaurant, intamplate, nu stiu cum si de ce, tocmai la New York. Cand am ajuns prima data in Manhattan (acum vorbesc de parca as fi fost de o suta de ori acolo), primul lucru pe care l-am cerut de pe bancheta din spate a masinii prietenilor a fost sa oprim la o toaleta. Bucurie, emotie, elan, apa minerala, toate si-au dat mana si si-au spus cuvantul. Cum parcare nu era pe nicaieri, m-au abandonat si pe mine in fata unei francize de pe Fifth Avenue (adica orisicum) si de acolo am stiut eu ce am de facut. Dezastru ca in toaleta respectiva nu mai vazusem de niste ani.

Alta intamplare, de data asta placuta, a fost ca la a doua vizita am vazut, pe Broadway, restaurantul in cauza cu pian! Un domn canta la pian asezat undeva sus, la un fel de balcon. A fost placut si a mai taiat din senzatia de mananca, ura si la gara pe care, fara sa vreau, mi-o produce tratamentul nord american in fostul leagan al viselor mele de duca.

Una peste alta si in concluzie, am invatat ca nu tot ce luceste acasa se mananca la fel pe alte meleaguri si, din punctul acesta de vedere al acestui restaurant, as putea spune ca suntem mai avansati in Gara de Nord decat pe nu stiu care Avenue.