Serbarea americana

Niciodata n-am sa incetez sa admir anumite obiceiuri si practici ale concetatenilor mei de pe aici (nu toate). In fiecare an avem si noi serbare de Craciun, dar nu in clasa, ci global, cu scoala. Acolo se aduna toti parintii si intr-un cadru frumos, festiv si mare (ca tot ce este american) luam parte la un spectacol bine pus la punct, inimos si nu foarte lung.

Fiecare clasa alege un cantec sau danseaza ceva iar anul acesta au facut chiar si orchestra scolii si tema concertului a fost „Sa inveselim Sarbatorile cu sunetul instrumentelor”. Se vede ca pun suflet, se implica, si intotdeauna evenimentul e un mare succes. Dar asta nu cred ca e ceva deosebit, peste tot parintii abia asteapta sa isi vada copii la serbari si cei mici sunt atat de inocenti, de draguti, de curati la inima incat nu ai cum sa nu uiti de toate si sa traiesti la maxim senzatia aceea de bine de la serbare.

Un aspect care insa m-a amuzat mereu si mi-a starnit admiratia a fost implicarea profesorilor pana la nivel de aparut pe scena. Anul trecut am avut o serbare (un Talent Show ca sa respect scriptele) in care profesoarele din scoala s-au imbracat toate in negru, si-au pus un sal colorat in jurul taliei si au format o echipa de dans foarte draguta. De fiecare data, fara exceptie, directorul, un domn simpatic pe care il suspectez ca exista in mai multe exemplare, caci de cate ori intri in scoala il vezi pe coridor la stanga, pe coridor la dreapta, in clasa, in birou, peste tot, ia si el parte la serbare de fiecare data, pe scena desigur.

Si nu vine numai cu discursul de inceput si salutarea de final ci isi pune, dupa caz, o coama de leu, sau orice alt accesoriu cerut de ideea principala a spectacolului. Vineri, de exemplu, a urcat pe scena si a cantat la un fel de instrument care aducea cu o muzicuta. Ma gandeam daca atitudinea asta vine din specificul national sau din temperamentul individual. Dupa ce m-am gandit toata sambata si duminica n-am un raspuns clar.