Noi cu noi

In dimineata de 14 m-am asezat cateva minute la calculator, sa scanez stirile. De obicei nu apuc sa fac asa ceva, ci doar pleznesc ceasul, montez ibricul in schema, improsc cu sudalmi pe oricine se afla in aria de acoperire, operez trei pasi de mentenanta matinala, insfac geanta, beau cafeaua in picioare si tai-o draguta la tren, un – doi, un – doi. Asta se intampla si pentru ca seara parca as impinge Himalaya cu cata energie am iar dimineata platesc tributul meu, vorba melodiei. Am aflat stirea despre Madalina de pe blogul Corinei. La intoarcerea acasa am continuat sa caut informatii, sa inteleg ce si cum s-a intamplat. Pe masura ce mai citeam cate ceva simteam ca, in loc sa se ostoiasca, curiozitatea imi devenea tot mai rotunda, tot mai neiertatoare.

Au stiut ce au stiut zeii cand ne-au strecurat curiozitatea in vene. Cred ca s-au amuzat ingrozitor, imaginandu-si cum o sa pandim calul solului domnesc intr-un anumit secol si fluxul instantaneu de stiri intr-un alt secol, mai dracos si mai emancipat. Am pieptanat, desigur, toti prietenii, psihologii, jurnalistii si comentatorii de pe nu mai stiu cate site-uri, am uitat sa merg la piscina si n-am raspuns la telefon. La un moment dat copilul a venit sa ma intrebe, politicos, daca as mai putea eu sa-i pregatesc ceva de mancare, ca i-e cam foame. Cand intindeam untul pe paine, mi-am amintit ca asa ne-am strans si noi, cand a murit bunica din partea tatalui, intr-o adunare (pastrand proportiile) impresionanta, absolut de nerealizat pana atunci. Ca, de, daca omul e in viata, mai treci tu (teoretic) pe la el, dar cand traverseaza pragul te pleci obstesc in fata definitivului si irevocabilului.

Viata asta, asa sucita si tot mai de neinteles cum are tendinta sa devina, contine, totusi, posibilitati. Poate maine se crapa de o zi mai buna, poate mai e ceva de facut. Poate iti regasesti puterea. Uneori e atat de important sa mai astepti putin. Desi tocmai asta se spune ca nu mai pot face persoanele care renunta la viata: nu se mai vad trecand prin urmatoarele cinci minute. Degeaba le povestim noi despre ganguritul de maine al bebelusului, lumea se inchide acum. Citeam ca oamenii nacuti dupa 1945 au sanse de 10 ori mai mari sa sufere de depresie. Erau date acolo si niste cauze, foarte adevarate, daca stam sa ne gandim. Dupa 1950 societatea a suportat schimbari atat de profunde, petrecute cu o viteza atat de mare, incat trebuie sa fii tabacit rau de tot ca sa nu te afecteze profund. Si exista, asa cum stim, hoarde intregi tabacite fara fisura, dar la fel de bine exista inca oameni foarte sensibili, perfectionisti, ale caror trairi interioare pot fi rascolite de nuante emotionale atat de fine incat altii ar putea sta o suta de ani pe prag, la panda, si nu le-ar dibui.

Cauzele majore care produc depresia in zilele noastre tin de faptul ca familia extinsa s-a risipit in patru zari, comunitatile s-au dispersat, ne preocupam excesiv de bogatia materiala, influenta mass media este atat de puternica incat daca am vrea sa o dezlipim de noi ar curge sange si, mai mult decat orice, s-a intensificat fara precedent concentrarea pe realizarea de sine. Din toate partile vin impulsuri care ne lamuresc cum trebuie sa fim, ne slefuiesc si, pana la urma, ne manipuleaza. Cine n-ar vrea sa fie perfect? Cine n-ar dori sa nu mai existe mizerie, nepasare si mojicie? Dar poate ca provocarea esentiala a acestor vremuri este sa ne inventam, naiba stie cum, o potiune psihica pentru a rezista in ciuda tuturor si, uneori, mai ales in ciuda noastra.

Pe mine cel mai mult ma infioara absenta. I-am invatat gustul si am inteles trista zicala a francezului: a pleca inseamna a muri un pic. Cand vezi persoane dragi la distante de ani inveti sa traiesti cu strangerea de inima ca si cand ea ar fi fost intotdeauna acolo. Se instaleaza in tine, picura si inveti sa o imblanzesti, sa o faci suportabila. Dar nu dispare si daca cineva imi spune ca dispare eu ii spun de pe acum ca nu il cred. Cea mai importanta lectie a emigrarii este convietuirea cu absente esentiale.

Iar pe mine tocmai absenta ingrozitoare, si in cazul acesta definitiva, instalata peste copilul fara mama si peste mama fara copila m-a durut, m-a facut sa ridic pumnul spre oranduirea lucrurilor. Disparitia s-a consumat, ritualurile s-au sfarsit, tineretea a incremenit in fotografiile frumoase ale trecutului, ghioceii se vor odihni intotdeauna langa pieptul ei, pe un raft. Se lasa linistea si incepe ticaitul fara final al zilelor de absenta. Daca ar putea cineva sa isi inteleaga complet greutatea absentei, cred ca nu ar mai exista sinucideri (nici emigrari la mare distanta).

Chimia creierului si dantelariile sufletului ne pot fi cei mai buni prieteni, ne pot fi cei mai aprigi dusmani.