O zi obisnuita

Azi a fost o zi obisnuita. Dimineata devreme au sunat de la organizatia veteranilor de politie ca sa ne intrebe ce mai facem in general si daca putem face o donatie in special. Eu nu pot face donatii la telefon, nu pentru ca sunt a dracului si nu imi pasa, ci pentru ca intotdeauna cetateanul care imi vorbeste face doua greseli esentiale: spune how are you ma’aaam, chestie care ma scoate din pepenii logicii si ma arunca in cazanul cu furie pura (explicatiile rationale vor fi transmise la o data care se va comunica ulterior) si vorbeste asa de repede ca ii pierd sirul cuvintelor la al doilea paragraf pe care il citeste din caiet. Veteranii de politie suna cam tot la doua sau trei zile, si de cand am facut gafa de a hotari sa economisim 3 dolari pe luna nemaifolosind serviciul de caller ID pe telefonul fix, traiesc cu perpetua emotie ca ori de cate ori taraie telefonul ma ataca iar veteranii.

Cred ca una din cele mai dure componente ale socului cultural de care te dai cu capul dupa ce ai trecut oceanul este cea telefonica. Forget about tot ce-ai stiut tu in sud-estul Europei despre telefoane. Acolo te sunau prietenii si cativa dusmani, aici te suna tot timpul toata lumea. Asta in conditiile in care m-am asezat de vreo trei ani in do not call list. Dupa ce m-am fofilat din calea politiei a urmat o partida de macinat nervii, tot la telefon, cu personalitatile de la Social Security, unde m-am grabit sa raportez ca nu mi-au trecut in record un an de munca, deci 4 credite pentru un fel de pensie de stat, pentru cine o avea taria sa razbata pana atunci, ca eu uneori am indoieli solide. Cu doua zile inainte am zacut de suparare ca ni s-a comunicat oficial, pe hartie cu antet, ca fondul de pensii de la Social Security e destul de subtirel, aproape i se vede fundul, daca pot sa spun asa, si vad ca la nervi pot. M-am imbarbatat repede zicandu-mi ca nu-i nimic, eu oricum o sa imi gasesc pana atunci o ocupatie care o sa imi placa atat de mult incat nici prin cap nu o sa imi treaca sa vreau sa ma pensionez. In fond omul poate sa isi spuna ce vrea, atata vreme cat e prezent sa se asculte.

Apoi m-au sunat cu un mesaj inregistrat de la scoala, sa imi spuna ca fata a intarziat, lucru complet neadevarat, o interpretare eronata a faptului ca noi am trecut pragul coridorului chiar in secunda in care se stingea taraiala clopotelului electric. Si de fapt anul asta nu am intarziat nici macar o singura data, si daca o tinem tot asa, o sa aducem la vara acasa trofeul pentru perfect attendance. Dupa ora doua m-a sunat o prietena dar nu i-am raspuns, extenuata de telefoanele din ajun. Drept care m-a mai sunat si a doua oara si i-am raspuns a treia oara. Vroia sa imi aminteasca de petrecerea de maine dupa amiaza, o zi de nastere la care ne vom intalni mai multi din grupul nostru. Si prietena mea ma suna tot pe telefonul fix, cred ca pe asta il are in memoria telefonului ei mobil. Acum s-a facut liniste, a inceput ploaia si vara indiana s-a dosit iar pe undeva, printr-un colt de nor, departe de ochii nostri. Sunt linistita totusi, fapt care ma bucura si ma mira, caci aseara am avut un atac violent de dor de casa, din acela de gradul trei, in care arunci o parte din haine si din pantofi intr-o valiza si iesi cu valiza in strada, strigand ca pleci la aeroport si facand semne avioanelor care se ridica de la O’Hare, semne care la o adica ai putea sa juri ca aduc cu gestul de a face autostopul. Dar acum e seara si, Doamne, trebuie sa ma bucur de linistea asta, asa ca ma infund pe canapea cu o carte, pana nu suna iar telefonul.