Cum mi-am petrecut cel mai recent atac de panica

M-am trezit cam dupa ce au tacut complet clopotele miezului noptii, mai precis in jur de ora 1 am. De cum am dat buzna in starea de trezie, mi-am amintit ca intre mine si niste oameni dragi (nu zic Romania, bagati de seama) se lafaie, rece, un ocean. Ce nu intelegeam, insa, era de ce oceanul asta statea, in fund, exact pe pieptul meu. Aha, alt atac de panica, mi-am spus in barba, si m-am deplasat, in mod oarecum dezorganizat, pe canapeaua pe care imi traiesc aceste momente deosebite din buchetul vietii.

Atacul s-a impartit in patru segmente, aproape egale. Ba chiar, daca m-as inversuna putin, as putea iesi la interval cu o prezentare colorata, in Powerpoint, din aceea in cursul careia picoteala ta din penultimul rand al sedintei este animata prieteneste de texte care apar de te miri unde pe ecran si de grafice care ar putea sa fie clare, daca n-ai fi dormit azi noapte tot la birou. Nu, de data asta va scutesc de Powerpoint, o luam, asa, explicativ si babeste.

Sa ne lamurim ca atacurile de panica mi le traiesc, din obisnuinta, cu televizorul deschis. Primul segment, va sa zica, a continut o portie generoasa din emisiunea „Un doctor pentru dumneavoastra”. Tema zilei, ceva cu durerile de spate, acum nu ma puteti invinui ca n-am retinut exact ce, caci in primul segment sunt, practic, semi-lesinata. Noroc ca prezentatoarea, Cristina Hrinciuc Timus, este o persoana frumoasa si delicata, cu o energie fina, care ma poate influenta in bine chiar si prin intermediul tubului catodic (eu asa cred, ca televizorul meu e dintre cele care au tub catodic). Pe de alta parte, chiar cand ma roteam de pe dreapta pe stanga, am auzit ceva despre insuficiente cardiace si respiratorii si tornada panicii mi s-a intensificat in stomac si in suflet.

Dar valul a trecut si am pasit cu bine peste pragul celui de-al doilea sfert de atac. Acesta a fost populat de mostre folclorice care numai bine nu mi-au facut, caci au ridicat cu insistenta intrebarea: ce impulsul dracului m-a facut pe mine, totusi, sa debarc atat de departe de obarsie? Sigur ca gandurile astea trebuie taiate de la cinstita radacina, mai ales cand stii exact si raspunsul corect: curiozitatea. In timp ce dansatorii isi roteau artistic fustele, pantalonii si iile, iar din coardele lor vocale migrau spre mine acorduri de dor si, posibil, jale, m-am simtit absolut datoare sa trag un plans bun, din acela care se dezvolta la baza rarunchilor.

Si uite asa, ca de nu m-as fi impanicat n-am mai fi povestit, am trecut in sfertul trei. Sfert cu scantei si replici ferme, daca ma intrebati pe mine. Tocmai intrase pe post o masa rotunda cu tema privatizarii sistemului medical din Romania. Prin ceata atacului razbatea pana la mine vocea insistenta a unei reportere, iar prin V-ul format intre o sticla de apa si o lumanare decorativa puteam zari un cap de la Casa de Asigurari de Sanatate care ne explica noua ce si cum. Cel mai mult m-a iritat un domn care insista cu parerile lui medicale despre America, simtindu-se dator ca la fiecare rotatie de replici sa planteze in eter o osana la adresa sistemului medical de peste ocean. Acest sistem este complicat, poate o sa incerc sa vi-l deslusesc altadata, cand o sa fiu complet in simtiri. Da, sistemul medical de aici este fantastic, se lafaie pe culmile tehnologiei momentului, nu se compara cu nimic altceva. Dar, ce a uitat sa sopteasca domnul despre care vorbim aici este ca acest sistem lasa, cu nerusinare, complet pe dinafara 40 de milioane de americani (cam doua Romanii, un fleac, nu?) care, desi multi dintre ei lucreaza, nu beneficiaza de asigurare medicala din partea angajatorului, pentru ca legea nu obliga companiile sa ofere acest lux celor care robotesc pentru ele. Daca era o emisiune interactiva, cum este, de exemplu, Dedicatii la TVRI, si as fi putut intra, intr-un fel, in direct cu masa rotunda de pe ecran, la fel cum am intrat cu Mihai Traistariu cand i-am comunicat sa faca bine si sa isi aduca sumane groase cand o canta, de Revelion, la Chicago, daca acesta ar fi fost cazul, spun, i-as fi transmis domnului cu America o scurta atentionare: nu confundati eficienta sistemului medical american cu accesibilitatea lui. Sunt doua lucruri care difera profund. Ma deranjeaza ca lumea se repede sa ridice in slavi aspecte pozitive si ignora, sau nu are habar despre lucrurile care nu sunt asa cum trebuie. Cred ca e corect sa fie cunoscute si plusurile si minusurile oricarui sistem.

A patra bucata a atacului a continut o plimbare televizata prin Bologna, semn ca, uite, TVR International stie sa coordoneze perfect o emisiune splendida cu revenirea mea la tonusul normal. Acum sunt bine, la geam zaresc strada principala, dar ar putea sa fie, la o adica, si Siberia, caci azi vantul isi da silinta sa onoreze la maxim renumele de „Windy (and Frozen) City” al orasului Chicago. Toate belelele existentiale sunt insa generos compensate de spectacolul luminilor de Craciun care au rasarit acum in fata majoritatii caselor. Brazii, Mos Craciunii, oamenii de zapada, spiridusii, lumanarile, scenele Nativitatii, stralucind in toate nuantele imaginabile pe pamant, imi amintesc, iar si iar, o parte dintre motivele pentru care mai sunt aici, in ciuda dorului, in ciuda frigului, in ciuda departarii.

Telejurnalul meu e blogul

Am trei televizoare.

Unul cu carcasa de lemn, exact în genul celui descris de scriitorul italian Beppe Severgnini în savuroasa lui carte „Ciao America!”. Când a invitat în casa lui un american, acestuia i s-au împăienjenit instantaneu ochii şi a zis că televizorul delict în aminteşte de bunicul său, care nu mai e printre noi. Eu am primit antichitatea în perioada aceea de beatitudine în care fiecare naturalizat mai proaspăt decât mine mă dădea pe uşă afară împreună cu un obiect din averea lui. Culmea incredibilului, când am introdus prima dată hardughia în priză şi am dibuit ameţeala canalelor, din adâncurile propagandistice a răsărit exact un reportaj despre copii orfani din România. Am scuipat multiplu în sân şi am zis că aşa karmă contorsionată n-am mai văzut, să treci oceanul şi să dai tot de emisii triste şi dezolante. Acuma, de când m-am versat în delimitări de cartiere şi straturi sociale, ştiu bine că există şi aici zone în care nu e indicat să te duci să iei o carte de la bibliotecă, să nu te trezeşti cu un glonţ rătăcit prin părţile moi. Dar nu cred că în România se prezintă prea des filmuleţe cu delicvenţa juvenilă din South Chicago. Dar nu venisem aici să mă ambalez, eram în trecere doar să vă povestesc despre televizoare.

Al doilea e argintiu, cu carcasă metalică, şi e plasat exact unde n-ar trebui să fie, adică în dormitor. Dacă, de exemplu, aş ieşi din lene şi amorţeală şi aş respecta sfatul revistei care explica, foarte logic, că televizorul din dormitor pocneşte în ţeastă romantismul şi manifestările asociate, l-aş da, în sfârşit, afară din cameră. Cum însă nu aplic toate sfaturile bune pe care le primesc, mai cădem pradă, din când în când, holbării la diverse rutine însângerate, în care, deşi ştii, pentru numele lui Dumnezeu, absolut sigur, că omul de la FBI va salva situaţia, tot vrei să afli exact cine e criminalul şi să vezi cum îl pune în cătuşe comandantul ăla sexi de escadron.

Al treilea televizor e de plastic, cu carcasa neagră. Nu îl folosesc dar îl păstrez, pentru siguranţă, într-o debara. Dacă, de exemplu, într-o zi îmi vine cheful să permut toată şandramaua şi o să mă trezesc cu o poftă irepresibiă de a mai instala undeva, cine ştie unde, încă un televizor?? Nu, nu, nu, televizorul negru rămâne acolo, cuibărit lângă singura valiză rămasă martoră a transbordării hăbăuce de acum şapte toamne. Pornisem cu patru valize dar una s-a întors între timp în România, una şi-a dat duhul prin fărâmiţarea căptuşelii interne, una s-a turtit iremediabil într-un portbagaj şi numai a patra mai poate povesti nepoţilor ce apucături aveau bunicii lor.

Ce vroiam de fapt să spun este că nu mă uit la telejurnal. Cel românesc mă deprimă până dincolo de capătul propriilor mele profunzimi melancolice, iar cel american se termină întotdeauna exact când îmi aduc aminte să pornesc televizorul argintiu. Aşa că, precum spuneam în titlu, telejurnalul meu e blogul şi, eventual, vreun site sau două de ştiri. Dar cum eu, cu aceste două mânuţe, nu cred că pot face mare lucru pentru a schimba echilibrele macroeconomice, şi deci soarta lumii, am zis că atunci e mai bine îmi văd de ale mele şi să acţionez numai în mediul  imediat înconjurător. Şi totuşi, n-aş vrea să mă las copleşită de disperare, nici în legătură cu România, nici în legătură cu America, nici în legătură cu orice altceva. Căci frâiele stărilor sufleteşti sunt, orice s-ar spune, în propriile noastre mâini şi televizoare.

Spectator ingrozitor

Trebuie sa fie de la frig. Altfel nu-mi explic. Am urmarit aseara nu unul, ci doua episoade dintr-un serial pe care de obicei il ocolesc. Un serial din acela in care oamenii rai impusca si oamenii buni (care lucreaza la departamentul  special agents) ii demasca exact cu o suflare inainte de genericul final, asa de cumplit de previzibil, ca ma doare si secunda pierduta ca sa explic. Si totusi, de data asta m-au prins. Tocmai ridicasem capul din cartea lui Alaa Al Aswany, Friendly Fire. Aveam televizorul deschis pentru ca vroiam sa vad cum si-a serbat fostul guvernator de Illinois un an de la arest, apoi am stat sa bag de seama daca batem sau nu recordurile arctice, apoi am observat cu coada ochiului ca a inceput un film, dar mi-am pastrat vreme indelungata nasul si atentia printre egipteni, pentru ca scriitorul acesta se pricepe foarte bine la ce face.

N-a fost nevoie insa decat de o indreptare a gatului si de o redistribuire a pernelor ca privirea sa imi alunece pe eran, iar ce s-a intamplat dupa aceea e istorie, geografie, amalgam cultural, arme cat roata combinei agricole si sperieti din care am fost scoasa cu arcanul. Baietii astia se pricep si ei la ce fac, totul e sa iti ridici privirea. Daca am inteles eu bine si nu m-am confuzat mai mult decat media pe tara de bastina adunata cu media pe tara de adoptie si apoi impartite la ceva, la orice, dar sa iasa o formula foarte complicata, atunci in primul episod de aseara criminalul era tot un agent, unul frustrat din motive de nerecunoastere a meritelor personale. Sau poate frustrat de panatalonii pescaresti ai regizorului.

Vasazica in primul episod o domnita draguta era amenintata de un individ, au venit agentii, au ascultat, n-au notat nimic, ca n-aveau nici timp, nici nevoie, se intelegeau numai din traiectoriile pupilelor si din unghiurile dintre maxilare si directia subtitrarii. Cu toate astea omul rau i-a jucat un renghi afurisit agentului culcat de-a curmezisul usii victimei si s-a apropiat de blonda cu un briceag care aducea perfect cu briceagul de crestat slanina afumata si de taiat mustacioara cepei verzi pe care il avea in copilarie bunicul. S-a apropiat de victima, recunosc ca n-am inteles cum,  dar ce sa ne mai incurcam acum in detalii, important e sa vedem the big picture. Partea proasta e ca omul rau tot vorbea, facea pe desteptul, si in intervalul acesta agentul de la usa s-a dez-ametit si a intrat in incapere, schimband soarta episodului din proasta in foarte educativa.

Am suspinat si-am purces sa citesc o fraza scurta dar nici pe aceea n-am putut sa o termin, ca a venit publicitatea. Mi-am asezat si mai bine paturile pe genunchi si am asteptat, cred ca hipnotizata, episodul doi. Ca atunci cand ne dau, ne dau sa ne tina cel putin pana maine seara, la aceeasi ora. Al doilea episod l-am vazut de la inceput, era cu impuscaturi de la distanta, alt bax de sos tomat, alt politist cu probleme de personalitate. Poate omul rau din episodul unu si omul rau din episodul doi erau verisori, daca nu intre ei, atunci macar cu vecinul sau nevasta scenaristului. Oricum, sa nu uit sa fiu pozitiva si sa mentionez ca imi placea avionul cu care zburau oamenii buni. Scena finala din cel de-al doilea episod a continut omul rau si doi agenti buni. Primul agent bun l-a batut pe al doilea agent bun asa incat secundul sa ii poata lua arma de la picior si sa il puna la respect pe omul rau, sper ca asa a fost, dar oricum, atata am putut eu sa vad si sa inteleg, ca totul s-a derulat foarte repede si tantalaii de politisti locali au fost opriti din interventie chiar cand cei de la centru ieseau pe usa afara lasand in urma liniste si pace interioara si exterioara. Apoi a venit publicitatea, una calda, una rece, prima data un burger scaldat in ce sunt scaldati burgerii, apoi un inel de strangulat stomacul, cu diametru reglabil, sa fie calupul tanda pe manda.

Apoi, nu stiu cum, m-am smuls pe neasteptate din orice nume o fi purtat starea in care zacusem pana atunci, si am schimbat pe canalul public, unde de obicei inainte de culcare (dupa ce trec stocurile si obligatiunile) ni se da ceva mai bland, mai linistitor. Da, in mod sigur a fost de la frig, caci zilele astea am avut adieri siberiene la Chicago, motiv pentru care am mers la magazinul de zarzavaturi nu doar cu masina, ca de obicei, ci si cu salopeta de schi. Acum frigul, nu ca s-a inmuiat, dar e relativ mai suportabil, asa ca daca maine ma uit la filme cu fantome, vina imi va apartine in exclusivitate.

In cinstea si necinstea micului ecran

Pe vremea mea, micul ecran era in sufragerie si marele ecran era la cinema. Acum, marele ecran e in living, cinema-ul ori s-a copt si s-a prabusit, ori s-a facut Imax, iar micul ecran e la muzeu, in vitrina, printre exponatele delicate, care nu mai suporta o fotografie cu blit.

Nici nu stiu daca sa scriu sau sa tac dar presimt ca pe acest gen de punte decizionala scrisul va castiga mereu, obligand varianta tacerii sa se retraga respectuos. Dar, Doamne, cum as putea sa atac televizorul? Aceasta binecuvantare a lumii moderne, careia, recunosc, m-am tot dat mare ca incerc sa nu ii acord importanta coplesitoare de care se bucura in general.

Din punct de vedere profan, problematica televizorului se compune din doua aspecte: unul hard, adica in ce fel arata aparatul care receptioneaza pentru tine programele ce valuresc prin atmosfera, cat de zvelte ii sunt liniile, cat de subtire talia, cat de reusit echilibrul cromatic dintre carcasa si masuta sau biblioteca pe care sta. Aspectul numarul doi, cel soft, este la ce belesti in mod regulat ochii, daca ar fi sa folosim o formulare de sub cupola neacademica a exprimarii.

Probabil aspectul hard isi are originea pentru noi toti in cutia de lemn cu lampi si cu ecran alb-negru. Saturn, Venus, Diamant, indiferent de maretia denumirii, dragalasenia Mihaelei si semanatoarea de la „Actualitatea in economie” aratau cam la fel in orice sufragerie. Dupa ce am scapat de ghearele si coltii si inocenta oranduirii de trista amintire, am trecut si noi masiv la procurarea unui televizor color, de acum cu carcasa de plastic. Nu pot uita prima noapte petrecuta cu televizorul color si cu o echipa de extraterestri in pantaloni rosii, destul de enervati de nepriceperea pamantenilor de a face ceva, nu mai stiu ce. Am adormit greu, spre dimineata, si am sarit de cateva ori in fund, pentru ca prin subconstient, acolo unde stau in frigider toate belelele, se foia usor obsesia ca la rasaritul soarelui rochia de bal se va preface in zdrente si Dinasty-ul nou in harb indiferent la gingasia culorilor. Anii au trecut si televizorul a ramas, pana l-am vandut ca sa completam taxa de viza pentru America.

Ajunsi aici ne-am ratacit dintr-o data prin magazine mari cat hambarele dintr-o comuna pe cale de a deveni oras, printre aparate pe care, daca vroiai, puteai sa asterni o saltea si un cearsaf si sa inviti la somn toata familia prietenilor care apar sambata seara fara sa dea telefon. Adevarul e ca sunt frumoase, suple, iti intra rapid pe sub piele si printre obiectivele de confort. Am tot amanat procurarea unui exemplar de soi, fiind de cateva ori cu piciorul drept pe pragul de cumparare, dar mi-am tot retras talpa, motivand ca mai putem trai o vreme si cu doua televizoare mai vechi, desi nu se stie pana cand. Cred ca un procent din atitudinea mea recalcitranta se datoreaza si proclamatiilor zbierate in celulare, pe care le-am tot auzit in vizita acasa, in timp ce colindam nostalgica ABC-urile din fostul cartier: bă’, mi-am luat plasma, îhî.

Desi obositi, ajungem acum la al doilea aspect al dezbaterii, cel soft, adica programele. Ca o prima axioma, de cate ori sunt intr-o stare oarescum melancolica si imi trece printre urechi ideea de a porni programul romanesc, de atatea ori din aparat iasa si se dezmorteste un film din acelea cu fum, gratii, aburi, gunoi nedus si un personaj care se vaita, urla, rade nervos, gatuie un dusman sau putrezeste in inchisoare. Ma tarai cumva si il inchid, apoi ma mut cu uguieli de autoimbarbatare in incaperea unde functioneaza programele americane. In acelasi registru, dar imbunatatit un pic de cele mai recente ragnete ale tehnologiei de la Hollywood, dau peste trei sferturi de individ ars intr-o explozie cu conexiuni teroriste, gadilat cu o penseta de un specialist plin de vorbe de duh si purtand papion. Totul e foarte alert, personajele bune glumesc ingaduitor intre ele in timp ce gramada de morti rai creste ca palamida, si apoi urmeaza inca un episod. Sigur ca puteti spune ca nu ma obliga nimeni sa intepenesc pe acel canal, numai ca in practica telecomanda s-a incurcat iar in plapuma si puterea care mi-a ramas nu mai e suficienta ca sa o vanez cu succes, asa ca inchid televizorul manual si apoi lesin 5 minute in pat cu o carte.

Ca o a doua axioma, nu puteam sa stau totusi fara televizor romanesc. As fi scapat fiecare graunte din istetimea analistilor politici si financiari, fiecare matrapazlac operat cu fonduri comunitare, fiecare put lasat cu inconstienta fara capac, fiecare vanare de vant in care se insurubeaza cocolosul unui nou guvern mototolit. Nu puteam sa stau nici fara televizor american. As fi ratat fiecare opinie republicana informata care jura pe ce are mai drag (banii din petrol si arme) ca democratii vor duce democratia de rapa (in ciuda coincidentei de nume), ca asigurarea medicala pentru toti humanoizii americani e un moft, in timp ce vreun automobil ramas cine stie cum fara asigurare obligatorie valabila e o crima si o pata pe rozosinul din obrajii celei mai si mai natiuni. De asemenea as rata democratii care incearca sa explice cam ce se petrece cu noi, insistand ca nu mai putem continua chiar ca pana acum, adica de putut am putea, dar de platit nu.

Dar cele rele sa se spele si sa se pieptene, iar cele bune sa se adune, caci pentru astea din urma accept sa vietuiesc in casa cu doua televizoare, unul antic si celalalt aproape decent. Dintre emisiunile facute acasa, si care ajung pana la mine, cel mai mult ma linistesc „Nocturnele” Marinei Constantinescu. Cele mai sanatoase sperante le prind la „Garantat 100%”, pentru ca in sfarsit mi se garanteaza ceva. Cel mai des ma aprind de entuziasm „Profesionistii” iscoditi de Eugenia Voda. M-am obisnuit sa ma asez usor, fara zgomot, langa masa la care vorbitorii se mai pricep sa se intoarca „Inapoi la argument”. Iar la televiziunea din tara de adoptie ma incanta cele cateva filme bune (o mare parte dintre ele un pic mai vechi), documentarele bogate ale familiei Discovery, stirile de la Saturday Night Live si, mai ales, emisiunile de calatorie in Europa.

Mai exista asadar o cantitate confortabila de speranta, totul e sa ai puterea sa apesi butonul off cand calitatea se pravaleste in genunnchi pe aratura undelor si sa ai norocul sau rabdarea de a afla orele la care te poti intalni cu bucuriile veritabile.