Hal de festival

Ştiind eu din surse dragi şi de încredere că la sărbătoarea românească organizată de una dintre bisericile din Chicago vin dansatori de calitate de la Cluj, m-am deplasat duminica trecută până în curtea numitului aşezământ. Nu ştiu dacă au venit dansatorii, şi, dacă au venit, oricum, din păcate, eu nu i-am prins. Am ajuns târzior, e drept, însă atmosfera mi-a lăsat un gust cam străpeziu, ca să zic aşa.

Mă rog, au cântat nişte domni şi doamne, poate ei cântau bine, de ce să bag strâmbe internaţionale, însă sonorizare a fost, prieteni (vorba lui Robert Turcescu), jalnică. Aşa de rău m-am deprimat că am recurs la un meniu tradiţional, ceva comfort – food care să îmi amintească adevărul că România reprezintă mult mai mult decât nişte scărţâituri nefericite, taxate cu 5 dolari de persoană, la intrarea în ţarc. Eu sunt deja patologic recunoscută pentru dorul meu de România, nu ştiu dacă alţi oameni (relativ) sănătoşi la cap mai experimentează asemenea pusee de dor, dar, de data asta, nu m-a înveselit deloc întâlnirea cu porţiunea folclorică derulată între cinci şi şase postmeridian.

Nici n-am apucat bine să iau loc pe scaun că s-au produs trei fetiţe, altfel cum să le spun, împopoţonate cu fustiţe din voal ieftin şi tricouri cu sclipici. Au cântat, săracele, nişte melodii absolut nepotrivite cu vârsta lor, printre care, bineînţeles, şi iarbaaaaa verdeeee de acasăăăă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasăăăăăăă. Mie îmi place, în principiu, melodia, dar un copilaş de clasa a treia chiar nu ştie (din fericire) ce e nostalgia după acasă şi alte bâzdâcuri existenţiale. Atunci de ce să cânte fetele acelea asemenea cântece? Apoi au dat cu bâta în balta lui I will survive, de parcă erau izolate pe vreo insulă pustie şi îşi exprimau determinarea de a nu sfârşi în maţele nediscriminante ale canibalilor.

Sau poate repertoriul era ales pentru deliciul mâncătorului de fasole cu ciolan, să îl gâdile dulce – acrişor la melancolii, şi să mai cheme, pe unul dintre celulare, vreun verişor de gradul trei la manifestare, să-şi amintească ei, la o savarină pleoştită, cum au ajuns cu containerul în America şi cum s-au scos între timp. Doamne, nu ştiu ce are capul ăsta al meu, că parcă s-a stricat între timp, se ia de oameni, oare nu mai e acelaşi cap care, pe timpuri, venea acasă cu coroniţă??

Bine că se organizează manifestări, nu toate trebuie să fie la nivel de reprezentanţie simfonică, dar poate dăţile viitoare n-ar strica să răpească de pe undeva vreun inginer de sunet şi, prin remuneraţie sau linguşire, să îl pună să îşi facă treaba. Căci, dacă tot aceeaşi persoană va pregăti mămăliga, eu o să mai vin la festival, cu dopuri în urechi, desigur.

InCURCA(N)turi

Miercuri m-am dus la servici cu spaima in gat ca iar o sa vin acasa tragand de manere un curcan din acela frumos si injectat cu una, alta, in loc sa fie crescut organic, cu urzici. Inainte vreme oamenii erau foarte draguti cu mine si imi puneau pe brate o pasare grea ca plumbul, bronzata si epilata, gata de a fi slobozita direct in oala rosie de supa cu care am emigrat.

Singura plangere pe care o aveam de facut (caci e greu sa te intelegi cu mine, cred ca seman cu o matusa) era ca abia ma taram cu pasarea in plasa pana la gara. Intr-un an chiar am fost la o fractiune de secunda de punerea in practica a deciziei de a ma desparti de fosta vietate chiar acolo, langa un recycle bin rotund si negru, pe strada principala a suburbiei unde imi desfasor activitatea. Mi-am incetinit usor pasii pana la un stop complet, m-am uitat ganditoare la lada de gunoi, m-am uitat la plasa pe care scria Have a nice day, m-am uitat la constiinta care imi reamintea disperata ca 2 miliarde de oameni traiesc cu sub 2 dolari pe zi, am oftat, am dracuit (ce o sa ma fac cu sinceritatea asta patologica, nu stiu), am spus Hi unei doamne ce parea traita bine toata viata si care iesise sa-si plimbe cei doi catei inconstienti de norocul din destinele lor, am mai cantarit inca o data situatia si curcanul si am pornit aproape agale mai departe, spre statia de tren.

Tren care a intarziat putintel, due to heavy passenger loading (ceea ce constituie o diversiune placuta de la due to track construction), dar a sosit totusi intr-un interval decent, asa incat sa nu fie afectata buna dispozitia molipsitoare a pasagerilor si nici securitatea fizico-chimica a curcanului atipit langa mine, pe banca de lemn. Cat am stat in gara m-au cuprins ganduri vesele, vorbeam in sinea mea cu mama, repetam cum o sa-i povestesc toata patania, cand o sa ne vedem, peste un an sau doi. Apoi s-au lasat barierele si m-am postat pe blocul de start exact in pozitia necesara pentru a urca, in mod civilizat, prima in vagon, si a ocupa un loc pe o bancheta. (Bancheta are si ea o poveste, care difera in functie de pozitionarea naratorului in spatiul feroviar. Daca deja te-ai asezat si ti-ai intins langa tine cele trei genti fara de care, ca un nord-american ce se respecta, nu poti iesi din casa, atunci te uiti cu usoara iritare la concetateanul care abia a urcat in vagon si tocmai te-a ales ca si coleg de calatorie, pentru ca nu mai sunt alte locuri disponibile. Iti restrangi straitele si il tolerezi cumva vreme de cateva statii. Daca insa esti chiar tu concetateanul care sta in picioare si vaneaza o jumatate de bancheta libera, atunci te uiti cu indignare la cel asezat deja  jos si purcezi la a-l scoate politicos din prefacatoria prin care incearca sa te faca sa crezi ca de fapt citeste si nu te-a vazut si nici usturoi n-a mancat si nici constiinta nu-i miroase.)

Desigur ca avand mainile rupte de curca sacrificata pe altarul recunostintei pelerinilor, m-am trezit, cu tot poll-position-ul de la usa trenului, in vagon, in picioare, in postura cautatorului de loc. Aceea a fost secunda in care am regretat pana la lacrimi si traznete decizia gresita de langa cosul de gunoi. Am respirat adanc, am numarat pana la cinci, ca Octavian Cotescu in „Buletin de Bucuresti”, si mi-am ales ca victima a calatoriei chick-to-chick, poseta-to-poseta, curcan-to-laptop, o domnisoara draguta, care a eliberat cu o viteza peste medie jumatatea dinspre culoar a banchetei. Am luat loc, am depozitat curcanul pe podea, ignorand faptul ca nu e politically correct fata de el, si am cotrobait cum am putut prin bagaje, sa scot ceva de citit, sa uit de amorteala bratelor si de inceputul de crampa stomacala care ma ameninta.

Lucrurile s-au linistit si, alunecand printre suburbii, mi-am amintit cum taia bunica mea urzici pentru curcile care tocmai facusera la gat acele margele care le marcau, cred, tranzitia de la copilarie la adolescenta. Mi-am amintit (asta e cusurul meu) cum mancam noi pe vremuri de-a dreptul organic si cum eram uneori destul fericiti, fara sa o banuim, desigur. Astfel s-au scurs jumatatea de ora a drumului si un pic de apa din din curcan. Am debarcat cu bine si cu impresia ca plasa e de doua ori mai grea dupa pauza reflectie din tren. Am ajuns acasa stoarsa dar cu un vag sentiment ca vor urma impliniri gospodaresti marete. Aici ma astepta barbatul meu, cu bratele larg deschise si cu un alt curcan-surpriza-trofeu, egal in valoare absoluta cu cel cu care eu deja traisem o aventura. Am mancat amandoi carne din sus-numitele pasari pana la Valentine’s Day, cand el a cedat psihic si a tipat „arunca-l” la soapta mea duioasa si insinuanta „mai am niste curcan in congelator”.

Ei, dar astea sunt vremuri duse si apuse, cand companiile unde lucram ne dezmierdau cu atentii. In anul de gratie 2009 nu se mai pune problema de asa ceva. De aceea as dori ca de acest Thanksgiving sa le transmit urari de Happy Halloween baietilor priceputi de pe Wall Street, aceia care au generat criza si care acum stau in sort alb si tricou cu palmieri pe puntea unui yacht din Bahamas sau din alte insule similare. Si, ca sa ne vina inima la loc, anul acesta am sarbatorit Ziua Recunostintei la cumnatii din Michigan, unde curcanul stie sa se nasca direct in cuptor, rumen, umplut cu tot ce trebuie, si batand din picioare de nerabdarea de a fi mancat.