„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

The New York Times

de

Astept sa vina paza sa ma dea afara si sa ma puna unde apartin: in parcul cu proprietari de obsesii, pe bancile cu cautatori nesatui, la masa celor care nu termina niciodata de savurat splendoarea si mizeria lumii. Sint in holul New York Times si incerc sa ma vad prin ochii echipei de paza si securitate aranjata elegant la punctele de verificare a legitimatiilor celor care merg spre lifturi. Holul este insa deschis publicului si experimentez certitudinea ca n-am sa fiu capabila sa plec.

Ma preocupa de o vreme echilibrul intre fierbinteala si cool, intre entuziasmul febril cand vrei si iti place ceva si atitudinea firesc neimpresionabila a celui care a vazut tot si nu mai poate fi inmuiat de nimic. Intrecerea dintre un manz galopand prin mare si o masina neagra a corpului diplomatic ruland prin oras egala cu ea insasi pentru totdeauna.

Imi plac ambele atitudini si ma seduce iremediabil centrul nervos in care se ating.

Lucrez cateva zile la locatia Microsoft din Times Square si de cum am pus piciorul in Manhattan vreau sa respir aerul de la New York Times. Imi amintesc cand l-am intrebat pe jurnalistul Lawrence Grobel, la cursul facut toamna trecuta la Los Angeles, ce mai respecta oamenii din presa americana, la acest ceas de cumpana mediatica si politica, si Larry a spus: “respecta New York Times”.

Ca un facut, ca un semn, ca o premonitie, locatia Microsoft e la o jumatate de minut de cladirea New York Times. In toata intensitatea Manhattan-ului, trebuie doar sa trec strada si am ajuns.

As vrea uneori sa ma fi nascut aici. As vrea alteori sa pastrez mirarea si extazul calatorului ca sa stiu explica energia care galopeaza prin vene in locuri care rasplatesc parcursuri complicate.

Radacina povestilor, jocul magnific al lumii.

Cladirea New York Times are 52 de etaje si este conceputa in spiritul deschiderii si al transparentei, simbolizand conectia dintre ziar si oras si influenta asupra modernitatii globale. Proiectul apartine italianului Renzo Piano, pe care il recunosc din sectiunea moderna a Art Institute of Chicago, parte a splendidului muzeu care s-a contruit cand am trait in oras, si din extinderea si renovarea California Academy of Sciences, un alt muzeu major de care am putut sa profit. Ma seduce conectia intre oameni si locuri, ma incanta cum experimentam regasirea in timp ce exploram noul.

In holul The New York Times, partea centrala este ocupata de o imensa instalatie de arta care transforma fluxul de stiri in simptom de poezie. Cuvinte si imagini din arhiva in varsta de 156 ani a ziarului ruleaza pe 560 de ecrane de marimea unui GPS, montate intr-o retea care ocupa doi pereti imbracati in galben.

Timp de cateva minute domneste tacerea, apoi spatiul se umple de freamatul masinilor de scris si al telefoanelor, intr-un crescendo cu proprietati adictive. Am senzatia ca am pus mana pe vena din inima lumii.

Instalatia creata de Ben Rubin si Mark Hansen are numele “Moveable Type” si foloseste un algoritm care extrage si expune fragmente care incep cu “Eu”, alaturate frazelor care incep cu “Tu”, stiri de azi, stiri organizate in fraze care incep cu numere, contururi de tari, o avalansa senzoriala si apoi tacerea.

In cateva minute festinul vietii incepe iar.

“When New York Times editors talk about the 2017 news cycle…”

“What would you like to see here?”

“What?”

“And it’s rent controlled”

“I asked, maybe I could just take her home for a day”

“I would stay with you, too”

“10 hit by Lil Uzi Vert”

“one woman show – 1 ”

“What activates it?”

“He is a trips operations manager for Airbnb in New York.”

“firecrakers and champagne”

“How has that affected your career?”

Si, poate cel mai important:

“I say: What do we have to lose?”

Am intrat la 2pm si acum e ora 6. Ma adapostesc in trucul pe care il joaca ceea ce iti place timpului. Am inteles oricum pana acum ca jocul se joaca intre tine si timp, intre tine si distante, intre tine si atingeri, intre frici si indrazneli, intre statul in cutie si mersul in flux. Am inteles ca ne construim singuri experientele, provocam conectiile, riscam si ne regasim la marginea secundei, iar cuvantul se face trup si ne locuieste in splendoarea inaltimilor.

E vineri dupa amiaza la New York, timpul revansei si al indraznelii. In vreme ce inchid in urma mea usa masiva a holului, un gand se repeta intens:

“I say: What do we have to lose?”

 

Tag-uri:
Categorii:
New York

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title